Sunt scârbit, sictirit, indignat și șucărit. Îmi vine să mor, băi frate, când văd cum funcționează treburile pe la noi. Am zis că sunt nebun ca,pe timp de criză, să fac credit la bancă. E riscul meu și mi-l asum. Dar cum naiba să reacționezi atunci când banca te refuză ? Te refuză la creditare pe 10 ani, te refuză la cea pe 15 ani, dar să te refuze și la aia pe 25 de ani e chiar măgărie. La o adică, rata lunară la împrumutul pe 25 de ani ar fi cam de 600 de roni cel mult. Asta în condițiile în care salariul meu, cumulat cu cel al nevesti-mii (care este în concediu post-natal) trece lejer de 2000 de lei. Adică din banii ăștia nu-s în stare să plătesc juma de milion ?

Căcaturi de genul ”gradul de îndatorare este mai mare decât cel admis” mă lasă rece. Eu știu că pot plăti o astfel de rată. Îmi asum riscul ăsta, chiar dacă asta înseamnă că sunt nebun făcând împrumut bancar în vremurile și în condițiile acestea. Dacă nu o să pot să îmi plătesc ratele, să îmi ia imobilul pe care îl vor ipoteca. Nu înțeleg de unde atâta ipocrizie, nesimțire și mizerie !? Sincer, dacă reușesc să mă descurc cu ceea ce vreau să fac, plec din țara asta fără niciun fel de regret. Jăpcarii dracului !

Later edit :

Cică să nu faci spume ! Uitaţi aici conversaţie între client(eu) şi expert relaţii clienţi al unei bănci :

- Domnule, nu vă încadraţi nici pe 10, nici pe 15 şi nici pe 25 de ani. Nu vă pot lua în considerare sporurile ce au caracter permanent, chiar dacă sunt trecute în adeverinţa de salariu pe care aţi adus-o dumneavoastră .

- Imposibil doamnă, scrie negru pe alb că se vor lua în considerare DOAR veniturile ce au caracter permanent.

- Păi, da….dar… în cazul dumneavoastră nu prea se poate. Dacă anul ce vine nu veţi mai avea aceste venituri ?

- Stimată doamnă, veniturile pe care le obţin sunt trecute în contractul colectiv de muncă. Nu puteţi face asta.

- Îmi pare rău ! Dacă mai doriţi să faceţi împrumutul, trebuie să aveţi un co-împrumutator. Un girant.

- Girantul ăsta, ce acte trebuie să aducă ? Poate avea rată la bancă ? Ce condiţii trebuie să îndeplinească ?

- Păi trebuie adeverinţă de salariu,copie după cartea de muncă, fişa fiscală şi copie CI. Nu trebuie să aibă rată mai mare de X lei . Cam atât.

- Bun, dacă mâine vin cu girantul, cu toate actele în regulă, în cât timp am împrumutul ?

- În o săptămână şi ceva.

A doua zi, dis de dimineaţă, în grabă mare, am luat girantul de mână şi fugi la bancă !

- Bună ziua! Am revenit ! Cu girantul de mână, că am nevoie de bani cât mai repede.

- Foarte bine, haideţi să vedem dacă aţi adus actele pe care vi le-am cerut .

- Sunt toate, m-am asigurat că sunt conform cerinţelor dumneavoastră, că nu am chef de alte drumuri.

Se uită tipa în acte, se uită şi la girant şi cu o voce de greblă îngropată-n pămând umed şi plin de râme, zice :

- Ngăăăă, domnule, păi girantul nu este rudă cu dumneavoastră ??????  ( WHAT THE FUCK ? )

- Nu, de ce ? Ce importanţă are ?

- Păi trebuie să vă fie rudă !

- Doamnă, am impresia că trăim într-o ţară de oameni tâmpiţi nativ ! Păi ieri nu mi-aţi spus că trebuie să fie rudă. S-au schimbat cumva regulile ? Aş vrea dosarul înapoi. Mă duc la altă bancă pentru care clientul înseamnă un câştig.

Ăla din titlu sunt eu. Am avut o stare ciudată încă de la începutul weekend-ului. Probabil aceeași stare, cu aleleași simțuri de regret pe care le au femeile care ies la menopauză. E pe sistem de ” aaaaahhhhh, când naiba au trecut atâția ani?” Brusc, mi-am adus aminte de anii în care eram proaspăt absolvent de clasa a opta. Nu știu de ce. Cert este ca anii aceia au fost de aur pentru mine. La liceu am trăit alte vremuri decât cele pe care le trăiesc tinerii din ziua de azi. Lumea este într-o continuă schimbare și încerc să țin pasul, dar nu pot să nu îmi pun unele întrebări.

Liceenii, în prezent, nu mai sunt precum liceenii anilor 90. Pe lângă faptul că învățatul era literă de lege, îmi amintesc cu plăcere când plănuiam, cu atâta frică, să chiulim de la ore în grup, când împărțeam în trei o halbă de bere, când mergeam la pădure și doi inși încercau să se combine cu aceeași fată, când ne plăcea să ne plimbăm prin parc cu o fată de mână, mândri că am reușit să ne combinăm, când puneam mână de la mână bani pentru jocuri de noroc, iar dacă aveam norocul să câștigăm ne bucuram împreună cu o bere în față, când ne treceau fiori în momentul în care nu știai cum să îți faci curaj să o abordezi pe fata de care îți plăcea, când trimiteam bilețele anonime unor colege șamd .

Sunt convins că sunt încă mulți care mai fac asta, dar văd din ce în ce mai des liceeni care preferă messengerul în locul unei discuții față în față, hi5-ul în locul unei ieșiri romantice în parc, sexul de la prima întâlnire în locul unei cuceriri ca la carte, jocul pe calculator în locul unei ieșiri împreună cu prietenii, mă încearcă un sentiment ciudat. Poate că cea mai frumoasă perioadă a vieții este cea de licean. Nici nu vreau să îmi amintesc ce rău îmi părea că termin liceul. A fost extraordinar de frumos. În clasa a XII-a ne juram cu toții credință, ne spuneam că oriunde vom merge vom ține legătura. Din păcate, în cele mai multe cazuri, nu a fost așa. Aș da orice să mai fiu licean măcar un an.

Mă scoate din sărite o chestie banală. De ce pana corbului, atunci când moare un cântăreţ sau actor, televiziunile şi netul este plin de cei care au trecut în lumea celor drepţi ? Ok, e normal să te plângă, să spună că ai fost un cântăreţ/actor deosebit, că în cariera ta ai luat nu ştiu câte premii sau că ai vândut nu ştiu câte albume. Dar de ce să umplem trackerele de torrent cu muzica sau filmele celor care au crăpat, de ce să ascultăm o săptămână întreagă muzica pe care o cânta cel care a murit şi să spunem că era o muzică extraordinară ?

Păi dacă era extraordinară de ce nu o ascultai, frate, mai des ? De ce o asculţi tocmai azi, când a murit bietul om ? Ah, nouă ne plac telenovelele, cazurile sociale şi sarea aruncată în ochi. Dacă omul era atât de talentat, de ce televiziunile nu aduceau în prim plan acest aspect când omul era încă în viaţă ? Nu, noi stăm să îl plângem alături de analişti, actori şi muzicieni  mioritici. Că aşa ne e naţia. Aşa s-a întâmplat şi cu Dem Rădulescu, Dan Spătaru, Laura Stoica sau, mai recent, cu Michael Jackson.

Michael Jackson, regele pop-rock, cel mai mare muzician al tuturor timpurilor, a decedat astăzi într-un spital din Los Angeles în urma unui stop cardiac.

În ziua de astăzi, nu ştiu câţi dintre noi îl regretă. Probabil, tot noi, cei care am crescut şi am copilărit pe muzica acestuia. În anii ’90, Michael era considerat drept cel mai cunoscut om de pe planetă. Cu o voce extraordinară, cu un dans magnific şi captivant, a cucerit întreaga lume. Pe vremea aia, la 8 ani, făceam diverse scenarii. Mă gândeam cum ar reacţiona lumea dacă ar muri Michael. Eram convins că va fi o mare de larcimi şi că va avea parte de o înmormântare regească. Acum, după zeci de scandaluri, Michael a decăzut şi a ajuns o oarecare persoană pierdută în neant, despre care se ştie că a fost regele muzicii pop-rock.

Urma ca, începând cu  12 Iulie, să susţină o serie de concerte de revenire pe scena muzicii pop-rock. Biletele au fost epuizate la doar câteva ore după ce au fost puse în vânzare. Mă încearcă un oarecare sentiment de tristeţe. Încetul cu încetul se sting toate valorile. Noi cu ce rămânem ? Cu amintirile doar .

Am avut o noapte albă. De la ora 3 dimineața nu am mai închis un ochi. Nici eu, nici purtătorii de trompă cu rezervor de sânge-n spinare. I-am vânat ca pe ultimii trompetiști cu pretenție de nas.

Cum aprindeam lumina, cum dispăreau cu toții. Cum o închideam, cum îmi urlau pe la ureche. Am scos mâna de sub pilotă, am pus-o pe ureche și am dat să adorm. În secunda doi, m-a pișcat de degete. Când dau să mă scarpin, îmi intră în ureche. Îmi frig o palmă, mă ustură, dar el scapă.

Pe unul l-am prins și l-am omorât încet, timp de vreo 10 minute. La fiecare 2 minute îi rupeam câte un picior. Apoi trompa. Să vadă și el ce e ăla chin la ora 3 noaptea. Mai nasol e că nu am mai putut adormi până dimineața. M-am uitat  la noul meu Iphone ca broasca la barieră. Dacă nu ai net, nu prea ai ce face cu el. Abia azi mi-am activat și eu internetul, așa că, în caz de atac la miezul nopții, am ce face.

Mi l-am dorit în mai multe rânduri, am renunţat de multe ori la ideea de a mi-l cumpăra, însă am găsit o ofertă de nerefuzat şi acum e al meu.
Mă gândesc din ce în ce mai mult la abonamentul de internet nelimitat de 10 euro de la Orange, pentru a mă bucura de telefon la capacitate maximă, mai ales că urmează un concediu lung departe de casă. Îl consider un moft, pentru că în ultima vreme căutam să îmi cumpăr un telefon care să aibă bateria bună, atât. Fără cameră foto, fără briz-brizuri şi alte fiţe. Dar na, ce să fac acum ?

Patronul român așa e învățat. Rămâne rest, bagă-i clientului pe nas o gumă, o eugenie sau o bombonică. Asta e prima regulă învățată de vânzător. Ajungi  să ai torpedoul plin de goange, buzunarele pline de hârtii sau parcurile pline de pungulițe de la bomboane. Nu avem curajul să spunem că vrem restul în bani, iar dacă avem primim priviri tâmpe din partea vânzătorilor. Poate și-un sictir.Dacă lași restul și refuzi guma, iar data viitoare când cumperi de acolo se întâmplă să nu ai  o mie de lei (vechi), ești refuzat pe motiv că trebuie neapărat acea mie. Nu contează că ai lăsat zeci de mii acolo, de-a lungul timpului.

Tot în țara noastră se practică și baccișul lăsat obligatoriu, că altfel te cam trezești cu flegma-n mâncare dacă mănânci tot acolo data viitoare.  În occident, vorbim de cu totul și cu totul altceva. La orice magazin, nu la alea de firmă neapărat, vânzătorul mai are puțin și fuge cu restul după tine. Primești rest până la ultimul cent. Pentru ei, baccișul se câștigă doar la restaurante. De obicei e 10% din prețul total. La unii se practică baccișul la vedere. Adică îți apare baccișul pe nota de plată. Obligatoriu. Nu poți fi indignat, întrucât serviciile sunt excelente.

De multe ori, rămâi cu gura căscată când îl vezi pe șeful de restaurant sau pe ospătar că îți mulțumește pentru că ai ales să mănânci la ei. Personalul de acolo te face să te simți excelent. Pentru ei, un client mulțumit mai aduce încă cinci clienți. Știu că acei clienți care sunt nemulțumiți pot speria alți potențiali clienți. La noi, nemulțumitul pleacă în timp ce e hutuchit de ospătarul venit să lucreze part-time, pe timp de vacanță. Nu tu școală de ospătari, nu tu servicii.

Mă duc să fac câteva cumpărături. Am o poftă de gumăăăăă….