Văd în jurul meu foarte multe persoane care reuşesc să se facă auziţi, înţeleşi sau, pur şi simplu, reuşesc în viaţă datorită tupeului şi curajului fără nimic în spatele lui. Adică fără a se pricepe la ceva anume. Îmi aduc aminte de profesorul de drept, un animal preistoric care nu făcea altceva decât să îşi bată joc de studenţi prin acordarea unor note sub 4, doar de dragul de a veni cu “ceva bun” pentru a lua examenul.

Niciodată nu mi-am permis să îl trag de sacou şi să îl iau la mişto, aşa cum făceau unii colegi care veneau la cursuri fără să ştie la ce au examen. Şi ăia luau examenul, eu nu. Pentru că eram fraier şi tăceam, pentru că nu eram tare-n clanţă şi nu puteam să trec peste orice fără să-mi pese. Asta până mi-am luat inima-n dinţi şi l-am făcut de râs, elegant, în faţa propriilor studenţi, iar la examen i-am spus că poate să facă pe dracu-n paişpe, că tot nu are cum să mă pice deoarece îl voi contesta aşa cum n-am făcut-o niciodată, de prost ce-am fost. Şi am luat examenul cu 9. Un examen pe care alţi “proşti” l-au picat.

Văd cum oameni cu o clasă sau două mai multe decât trenul reuşesc să ajungă pe funcţii, să aibă succes în afaceri, să se întoarcă “victorioşi” din străinătate, să se căsătorească cu persoane mult mai pregătite şi de succes, dar mai ales să le râdă în nas celor care îşi tocesc viaţa făcând facultăţi şi masterate şi care vor să reuşească pe merit, cum se zice. Şi mă oftic, normal, încep să cred că-s dobitoc şi că totul se face doar pe pile şi pe bani. Degeaba te duci tu la un interviu, degeaba dai examen pentru un post anume, dacă el e deja promis unuia cu ochi albaştri şi cu buzunarele pline de bani făcuţi pe de-a-ndoaselea.

La un moment dat, văzând toate acestea, mi-am propus să fiu şi eu mai îndrăzneţ tupeist, chiar nesimţit, să merg cu nişte idei fixe şi idioate până la sfârşit, doar ca să am câştig de cauză, să arunc unora pastile ca să văd cum reacţionează, să vorbesc la mişto, să nu pun suflet în ceea ce zic.  Dar în interiorul meu se ducea un război cumplit. Nu puteam fi aşa. Nu m-am născut aşa. Astfel că am revenit la cel ce am fost dintodeauna, pentru că ăsta-s eu şi cred că mă simt bine în pielea mea chiar dacă văd foarte multă lume care reuşeşte să se impună fiind altfel decât mine.

La fel ca mine e şi nevastă-mea. Poate şi mai şi. Uneori îmi spuneam că aş vrea ca fiică-mea să nu-i semene nici nevesti-mii, nici mie, ci să fie tupeistă, mult mai ambiţioasă şi puternică. Să fie curvă deşteaptă, vorba unei amice. Cu siguranţă că greşeam când gândeam aşa ceva. Sunt mândru că am primit o educaţie aleasă din partea părinţilor mei şi aşa voi  proceda şi eu cu Dana, fetiţa mea. Cine ştie, poate copiii noştri vor avea un viitor mai curat în gândire şi în comportament. Aşa că îmi voi da silinţa să rămân acelaşi om modest şi idealist. Voi reuşi să fac asta oare ?

Ne place să socializăm. O facem tot mai des, pe diferite platforme de socializare gen twitter, facebook, yahoo messenger. Mai nou, ne exprimăm în 140 de caractere pentru că ce-i mult strică şi mai ales pentru că timpul înseamnă bani. De fapt, de aici plecăm şi tot aici ajungem. La bani. În ultima vreme, pentru unii care sunt din ce în ce mai mulţi,prietenia înseamnă bani, interese ascunse, făţărnicie. Lumea se schimbă şi noi trebuie să ne adaptăm condiţiilor ( sau trendului, pentru că mă citesc şi câţiva corporatişti). Dar parcă e ciudat să treci de la generaţia aia cu cheia la gât care juca “de-a v-aţi ascunselea” la invizibilul de pe messenger, lipsit de orice plăcere în a socializa în mediul offline.

Există şi prietenii care se leagă pe platforme de socializare şi pe instant messaging. Şi eu am legat astfel de prietenii. Desigur, sun foarte mici şansele să legi o prietenie solidă cu  cel cu care te împrieteneşti pe o astfel de platformă. Aşa că, de cele mai multe ori, aceste prietenii sunt destinate exclusiv mediului online, dar asta nu înseamnă că sunt de lepădat. Mai cunoşti lume, vorba bancului ( Q: care e diferenţa dintre a te masturba şi a face sex? A: în principiu niciuna, dar facand sex mai cunoşti lume! ).

Trecând peste aceste aspecte, intrăm în subiectul principal : prietenia adevărată. Adică acea relaţie dintre două  persoane care acceptă să împartă un suflet comun în două trupuri distincte. Se spune că prietenia este simţită drept o iubire fără aripi, acea încercare prin care se măsoară un om. Câţi dintre noi admitem că avem astfel de prieteni ? Câţi dintre prietenii voştri credeţi că vă consideră aşa? Eu sunt convins că îi putem număra pe degetele de la o mână pe cei ce ne sunt prieteni adevăraţi.

Este din ce în ce mai greu să îţi pui sufletul pe tavă, să ai încredere totală în cineva care nu îţi este rudă. De multe ori e greu să faci acest lucru chiar şi cu rudele, de aceea unii preferă cunoştinţele apropiate  în locul rudelor. Iar prieteniile de durată se leagă după ce treci de perioada fantastică a adolescenţei. Şi totuşi, e din ce în ce mai greu să te ataşezi de cineva după ce treci de o anumită vârstă. Experienţa şi trăirile vieţii îşi spun cuvântul. Sunt foarte mulţi oameni care trădează o prietenie care i-au legat ani buni. Şi te întrebi apoi cum de ai fost atât de orb de nu ţi-ai dat seama lângă ce fel de persoană stai la taclale, te sfătuieşti şi îţi petreci bucuriile.

Trădarea unei prietenii de durată este una dintre cele mai mari decepţii care li se pot întâmpla unor persoane care şi-au oferit totul, gândindu-se că încrederea, ideile comune şi respectul reciproc este cel mai bun lucru care li s-a întâmplat. Prietenii adevăraţi îşi fac prieteni. O parte dintre prietenii prietenilor adevăraţi devin şi prietenii tăi. Odată ce prietenia a fost ruptă sunt toate şansele ca şi celelalte prietenii să se piardă odată cu trecerea timpului. Încep să cred că prietenia adevărată este pe cale de dispariţie. Mai ales dacă ai rupt relaţia cu mai mulţi oameni pe care îi considerai prieteni adevăraţi.

Odată ce te arzi, cam sufli în iaurt şi ţi-e teamă că acea persoană pe care o consideri a fi un prieten adevărat te trânteşte de nu te vezi exact când ţi-e lumea mai dragă, când ai nevoie de ajutorul şi de influenţa lui. Oare câţi mai cred în prietenia adevărată? Câţi oare mai au timp de aşa ceva ?

Am venit de la Braşov,  mi-am luat pastila de coborât cu picioarele pe pământ şi am intrat din nou în costumul vechi şi prăfuit al bugetarului lipsit de perspectivă, idei şi concentrare asupra unor elemente minime care să dea impresia că lumea se schimbă-n bine de la sine. E început de săptămână. O nouă săptămână, acelaşi an, noi probleme, aceleaşi rezolvări, noi oportunităţi, aceleaşi răspunsuri. De ce să mă trezesc ? E totuşi luni…

Este ora 4.30.Acum am ajuns in camera, rusine sa-mi fie!Nu,nu am baut nimic.Ah,pardon, un pahar de vin alb.Atat,ca trebuie sa conduc. Dupa o seara ingrozitor de plictisitoare la restaurant,cu vin prost si muzica lalaita, am ajuns cum,necum, in holul hotelului Aro Palace din Brasov.

Inspirat, am coborat cu laptopul si am dat drumul la muzica veche si frumoasa pe care am ascultat-o cu doi colegi.Asta se intampla pe la ora 23.Imaginati-va ca dupa miezul noptii eram in plin show karaoke, cu alti 10-15 colegi pe langa mine.A fost o noapte chiar antrenanta si sincer nu stiu daca cei de la etajul 1 si 2 au inchis vreun ochi la cat de tare si fals cantam cu totii.

Sunt mult prea obosit sa mai zic ceva la ora asta,dar ne vom “auzi” din nou de luni.Noapte buna, Brasov!

Iniţial am vrut să postez doar fotografia care, după mine, nu mai avea nevoie de niciun comentariu. Dar peste aşa ceva nu poţi să treci fără să arunci un zâmbet la mişto către cel ce conduce Ziarul de Vrancea, unul dintre cei mai mari contestatari ai preşedintelui CJ Vrancea, Marian Oprişan. Pentru cei care nu cunosc situaţia, Ziarul de Vrancea şi Monitorul de Vrancea, ca publicaţii locale, sunt mai mult decat concurente. Sunt duşmani de moarte. După ce s-au scris kilometri întregi de pagini cu acuze aduse lui Oprişan, după ce au şters cu el pe jos pe fiecare pagină în parte, după ce l-au chemat în instanţă de atâtea ori, Ziarul de Vrancea, prin şeful său, Condurache, a aruncat batista albă.

Poate unii vor spune : ei şi ce, au apărut doar nişte mesaje de felicitare ! Nu-i chiar aşa. Jurnaliştii de la ZdV ştiu foarte bine care este prima regulă de cum intri în redacţie. Adică să scrie de rău despre Oprişan, duşmanul lor şi al Vrancei, implicit, aşa cum îl consideră ei. Asta e regulă de aur. Astfel, chiar şi un anunţ care poartă semnătura preşedintelui este considerat drept blasfemie.

Acum mă întreb : ce-o fi păţit dl Condurache de şi-a călcat pe suflet ? Are nevoie de bani ? Şi-o fi luat mulţi bani ? S-a declarat învins ? Dar jurnaliştii de la ZdV ce părere au despre asta oare ? Nu simt ei că le-au fost înşelate aşteptările? Nu se simt lucraţi pe la spate? Oricum, din toată chestia asta avem un singur câştigător : Marian Oprişan.

Am văzut la televizor mizeria pe care francezii au promovat-o la televizor, cea cu salutul românesc, unde  românii erau etichetaţi drept cerşetori din cauza multor oameni de “coloare” care au aterizat pe tarlaua lui Sarkozy vingt-neuf cetimeters. Cât urăsc eu de mult România, m-am simţit jignit şi umilit de nesimţirea crasă a francezilor care de zeci de ani ne tot fac ţigani, deşi, să fim serioşi, mai mulţi negrotei au ei într-un stat, decât avem noi în toată ţara. Singura diferenţă este dată de civilizaţie, pe bună dreptate.

Aşteptam cu nerăbdare replica românilor, pentru că eram convins că aşa se va întâmpla. Ştim bine că românul are orgoliu, demnitate şi că este inventiv. Aşa că s-a găsit cineva să inventeze salutul franţuzesc, bazat pe mila cerşită de francezi îm mai toate războaiele în care au fost implicaţi.