Învaţă de la viaţă!
In: Romania, amintiri, bani, loc de dat cu capul, social
Sunt persoane care au pregătirea şi, până la urmă, norocul de a fi numiţi într-o funcţie de conducere. Uneori chiar în funcţii de conducere importante, precum cea de director la nu ştiu ce instituţie sau fabrică.
Este şi cazul unui bărbat puternic, fie şi numai prin prezenţa sa. Un bărbat care impune respect de cum îl vezi. Este bine pregătit şi are un caracter puternic. A dus o copilărie nu prea roz, trăgându-se dintr-o familie simplă, de la ţară, şi tot timpul şi-a dorit să iasă din cotidian. A urmat o facultate şi şi-a făcut veacul printre oameni cu influenţă. Toţi banii pe care îi trimiteau părinţii săi, bani foarte greu strânşi, îi cheltuia pe cărţi şi pe diverse ieşiri în oraş alături de persoane de la care el credea că avea de învăţat câte ceva.
A fost numit într-o funcţie de conducere a unei fabrici de textile şi apoi a fost şeful unei gări. În tot acest timp, puterea l-a făcut să se simtă un om adevărat, puternic, cu multă influenţă. A dat de bani, a inţeles că oamenii pot fi cumpăraţi şi umiliţi în acelaşi timp, a devenit foarte sever în relaţia cu proprii angajaţi şi în cel mai scurt timp şi-a atras de partea sa numai persoane false.
A ajuns unde a dorit şi a scăpat de ceea ce l-a marcat în copilărie : viaţa unui om simplu, de la ţară. Ba mai mult, nu prea îi mai înghiţea pe oamenii simpli. Inclusiv pe părinţii săi, care au făcut tot ce-au putut pentru a-i asigura singurului lor copil suportul financiar de care avea nevoie pentru a se putea descurca atunci când a plecat să urmeze o facultate. I-a lăsat să moară în simplitate, în sărăcie.
Timpul a trecut, el a devenit tot mai puternic şi potent financiar, a activat chiar şi în politică şi, ca orice om la o vârstă onorabilă, s-a căsătorit cu o femeie care i-a făcut un băiat. Şi cum viaţa te pune la încercare, omul nostru a făcut câteva greşeli în căsnicie, urmate de altele, în business. Drept urmare, nevasta l-a părăsit şi i-a luat mare parte din avere, copilul nu a vrut să îl mai vadă pe tatăl său iar pe plan profesional a avut o cădere bruscă.
A început să bea cam mult, prietenii săi falşi l-au săpat, după care l-au părăsit, a strâns mari datorii la casa pe care o avea în centrul oraşului şi era printre persoanele care nu mai aveau nicio aşteptare de la viaţă. A ajuns într-o situaţie critică şi, după mulţi ani, a fost nevoit să părăsească oraşul pentru a se muta la ţară, în locul unde şi-a trăit copilăria.
Nu avea bani nici măcar de-o pâine, iar ultima lui speranţă era chiar fiul său, care ajunsese să câştige binişor din propria afacere. Numai că fiul său l-a ajutat doar să scape de crunta boală a alcoolului şi l-a lăsat să vadă ce înseamnă să trăieşti pe ceea ce ţi-ai clădit într-o viaţă întreagă. Şi a plecat, iar omul nostru nu l-a mai văzut de atunci.
A început să lucreze pământul lăsat moştenire, să crească nişte animăluţe într-un colţ de grădină şi să se gândească la tot parcursul său de-a lungul timpului. Viaţa i-a dat o şansă, dar apoi l-a pedepsit pentru că nu a ştiut să profite corect de ea. A acceptat în cele din urmă că a fi om este un lucru mare, pe care nu oricine îl reuşeşte. E foarte uşor să-i faci rău cuiva doar pentru a urmări nişte scopuri şi nu este corect să judeci pe cineva, indiferent de poziţia socială pe care o ai.
Ultimele sale zile au semănat cu cele ale părinţilor săi, aşteptând un semn, cât de mic, din partea unicului său fiu şi cu speranţa că Dumnezeu îl va ierta pentru păcatele sale făcute în vremea în care credea că toată lumea îi cade la picioare. Era mândru de faptul că abia acum, la nevoie, i-a înţeles pe părinţii lui şi ştia că singurul lucru care i-a mai rămas este demnitatea.
De asta v-am întrebat înainte ce vă inspiră această fotografie.
Ce vă inspiră această fotografie ?
Dublă aniversare
Astăzi m-am îmbrăcat în haine de sărbătoare. Sincer să fiu, am făcut-o mai mult pentru nevastă-mea decât pentru blog. Astăzi soţia mea împlineşte o vârstă pe care o voi împlini şi eu peste patru luni (moşule, ce tânăr eşti! 
), dar şi 3(trei) ani de zile de când am intrat în rândul bloggerilor.
Dacă în cazul soţiei am luat o decizie excelentă, despre blog nu prea pot spune acelaşi lucru. Asta pentru că anul trecut îmi stablilisem nişte obiective pe care nu le-am dus la bun sfârşit. Am fost pe punctul de a demara prima campanie online din judeţul Vrancea ( nu vă spun mai multe pentru că nu vreau să stric surpriza ), la fel cum am fost la un pas să iniţiez un festival de cultură şi poezie, în memoria marelui poet vrâncean, Constantin Ghiniţă. Bine că s-a mai gândit cineva la acest lucru.Pe lângă aceste două mari proiecte ( cel puţin pentru mine ), mai aveam de gând să fac şi o campanie de ecologizare în judeţ.
Dar ştiţi şi voi cum e, una e să vrei, alta să faci. Nu am avut la îndemână nici suportul material şi nici timpul nu mi-a fost prieten. De vreme nu mai zic. Spre exemplu, nu mai pot demara anul acesta proiectul online de care vă spuneam mai sus, pentru că s-a răcit vremea, iar proiectul presupune şi mişcare prin natură.
Chiar dacă obiectivele rămân aceleaşi şi pentru anul viitor, trebuie să vă spun cât de fericit sunt că am participat la întâlnirea bloggerilor şi a celor care mai utilizează din când în când twitterul. Am întâlnit acolo oameni de calitate pe care te poţi baza atunci când vine vorba de proiecte şi chiar de ajutor în găsirea unor idei de proiecte. Pe lângă ei, am avut plăcerea să cunosc persoane noi precum AnderaY, Lady Allia, Medicinista, Grapefruit, Bogdan Epureanu, Dojo, Corina Georgescu ( pe care o ştiam cât de cât de pe twitter ) şi Sabina Cornovac. N-aş putea să îi uit pe membrii echipei DreamTeam: Chinezu, Ştefan Murgeanu, Vlad Dulea şi Claudiu Ciobanu.
Şi n-aş putea să nu apreciez apariţia în mediul online al unui prieten de nota 20, un om care ştie toate bancurile posibile şi care mai are şi-un fel aparte de-a ţi le spune. Este vorba despre căpcă1 (Cătălin).Oameni extraordinari, pe care sper să îi mai întâlnesc şi la alte evenimente . Iar pe cei ce nu i-am întâlnit încă, sper să am ocazia să le strâng mâna. Nu tare, că eu mi-s băiat fin.
Tocmai pentru că-mi place această comunitate ( mică-zic unii, mare/bogată – zic eu ) nu vreau să renunţ la ideea de a scrie pe blog. Nu că m-aş fi gândit la asta, dar timpul meu a devenit din ce în ce mai limitat. Şi asta se vede, pentru că nu mai scriu atât de des. Dar lasă, voi sunteţi nişte simpatici şi nu mă veţi taxa aşa dur, iar eu, la rândul meu, când voi face primul milion de dolari o să vă invit la cel mai mare blogmeet care s-a făcut în România
Raze de lumină într-un ocean de întuneric
In: Marasesti, Mass-Media, Vrancea, amintiri, cultura, loc de dat cu capul, personal, proiecte
Se spune că ziua bună se cunoaşte de dimineaţa şi aşa este, pe cuvântul meu de om! Spun acest lucru pentru că am avut plăcerea şi privilegiul să citesc un articol publicat de unul dintre oamenii şi poeţii pe care îi respect foarte mult : Paul Spirescu. Drept urmare, voi face un lucru pe care nu obişnuiesc să îl fac pe blogul personal şi anume preluarea în întregime al articolului apărut în ediţia de astăzi a Jurnalului de Vrancea.
Este un articol ce-mi merge la sufletu-mi deja secătuit de atâta sete de recunoaştere a celor ce au readus numele oraşului nostru istoric pe prima scenă. Este trist faptul că valorile sunt date uitării şi că în umbra lor îşi fac loc persoane care nu pot ţine ritmul, care nu se pot ridica la aceeaşi valoare.
Bravo, domnule Spirescu ! Plecăciuni, domnule Ion Catană ! Este exact evenimentul pe care îl pregătisem şi eu în mintea-mi încărcată de gânduri dintre cele mai alese, dar care nu-şi găsise suport material. Felicitările mele !
Citiţi, vă rog!
De câţiva ani, dar mai ales de când propria noastră prostie şi laşitate ne-a blagoslovit cu încă un mandat de preşedinte – jucător al lui Traian Băsescu, am început să mă tem de orice iniţiativă care vine dinspre organismele politico-statale, ştiind bine că nu ni se mai pregăteşte nimic benefic, ci chiar dimpotrivă.
Aproape că nu mai trece zi lăsată de Dumnezeu, să nu fim bombardaţi cu iniţiative aiuritoare, de un cinism care întrece orice imaginaţie şi care, acum sunt sigur, nu urmăresc nimic altceva decât un singur scop: exterminarea în masă a poporului român.
Pesemne că tartorul cotrocenist nu poate ierta şi nici măcar nu poate uita umilinţa la care a fost supus atunci când cu suspendarea sa din funcţie, astfel încât… ce şi-o fi şoptit el atunci în barbă: „lăsaţi că am să v-o coc eu, fir-ar mama voastră a dracului”! Iar astăzi el nu face nimic altceva decât să-şi respecte promisiunea făcută.
Astfel încât, cel puţin eu personal nu mai am absolut nici un motiv să mă aştept la ceva bun din partea aceea de lume şi, cum numai ei leagă şi dezleagă tot ce mai există prin ţară, de câte ori mi se întâmplă să primesc vreo veste din direcţia respectivă, sunt aproape sigur că ea nu-mi poate aduce chiar nimic bun.
Numai că, în ultima perioadă, două întâmplări cu totul şi cu totul speciale au reuşit să-mi mai descreţească fruntea şi să-mi mai aducă măcar un licăr de speranţă… O să încep cu ultimul, în ordine cronologică.
Acum doar câteva zile m-a oprit pe stradă directorul Casei de Cultură a municipiului Adjud, profesorul Ion Catană, care mi-a făcut o propunere cu adevărat surprinzătoare : ce-ar fi dacă, începând cu anul viitor, am lansa un festival anual în memoria şi care să poarte numele poetului mărăşeştean Constantin Ghiniţă?
Este cazul să fac deja câteva precizări: minunatul poet şi marele meu prieten Constantin Ghiniţă, dispărut deja dintre noi, şi-a consumat cea mai mare parte din viaţă în funcţia de director al Casei de Cultură din oraşul Mărăşeşti. În această calitate, el a reuşit să-şi transforme localitatea într-un autentic oraş cultural, astfel încât oameni de cultură din toată ţara, atunci când aud numele de Mărăşeşti, se gândesc automat la numai două lucruri: la primul război mondial şi la poetul Constantin Ghiniţă.
Pot spune, fără teama de a greşi, că numele lui şi, mai ales munca lui au adunat în Mărăşeşti cam tot atâţia oameni de cultură, veniţi de prin toate colţurile ţării, câţi soldaţi în timpul celebrei bătălii.
Din păcate şi spre ruşinea celor în cauză, s-a întâmplat însă ca, imediat după moartea sa, autorităţile locale să-l uite aproape cu desăvârşire… doar câteva promisiuni şterse, care s-au pierdut şi ele în negura uitării… Chiar şi primarul actual, pe care poetul şi-l credea un prieten de suflet…!
Dar iată că vine un gest extraordinar din partea unui coleg de breaslă dintr-un oraş vecin: un om care nici măcar nu i-a fost prieten apropiat şi cu care, cât a fost în viaţă, a întreţinut numai şi numai relaţii instituţionale.
Uite că se mai poate – mi-am zis atunci! Uite că, poate că tocmai în răspărul acestei devălmăşii de-a dreptul ticăloase şi acestei politici deşănţate de învrăjbire umană, pornite chiar de la Cotroceni, mai există şi oameni care au puterea de a se gândi la alţi oameni, sau măcar la memoria lor!
Restul aproape că nici nu mai are importanţă: dacă domnul Ion Catană va găsi resursele financiare necesare (deşi sunt aproape sigur că da, atâta vreme cât şi primarul municipiului Adjud, spre deosebire de cel mărăşeştean, aşa cum a dovedit în repetate rânduri, ştie să se alăture acestei minunate paradigme a respectului pentru valorile culturale autentice!), ori dacă toţi cei chemaţi să înfăptuiască acest proiect, printre care mă număr şi eu, vor reuşi să se ridice la înălţimea lui. Important este gestul! Chiar dacă, în mod natural, el ar trebui să vină din partea puterii şi nu a opoziţiei.
Numai că puterea are probleme mult mai importante de rezolvat: împărţitul favorurilor, numărătoarea banilor negri, nunţi, botezuri, avorturi, manele…
Desigur, nu toţi, şi iată că vine acum rândul celei de-a doua raze de lumină: tot de curând am avut o discuţie cu profesorul Florin Micu Iliescu, azi director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural al judeţului Vrancea.
Am rămas plăcut impresionat de proiectele serioase pe care şi le-a propus spre înfăptuire, parcă şi el tot în răspărul liniei generale propagate chiar de partidul al cărui membru este. Şi mai trebuie să recunosc, tot cu sinceritate, că, alături de el, ar mai putea fi adăugaţi câţiva chiar din acelaşi partid. Păcat că sunt aşa de puţini, încât îi poţi număra pe degetele de la o mână, şi că…întunericul este de fapt majoritar!
Mă rog la bunul Dumnezeu să-i dea sănătate şi puterea de a îndeplini tot ce şi-a propus, cu toate că…
Atenţie, domnule profesor, că nu vă văd prea bine! Visurile şi idealurile se plătesc scump pe lumea aceasta portocalie!
Paul Spirescu
Articol preluat din Jurnalul de Vrancea – 20 septembrie 2010
Când mergem în rezervaţie?
In: Romania, Vrancea, foto, personal, proiecte, turism, twitter
Nu cu multă vreme în urmă vă întrebam dacă v-ar face plăcere să faceţi puţină mişcare prin natură, pentru a ne bucura împreună de frumuseţile patriei, dar mai ales pentru sănătate şi oxigenare a creierului.Propunerea mea a fost Rezervaţia Naturală Cheile Tişiţei din Lepşa, Vrancea.
Zona nu este aleasă întâmplător. Astăzi am ajuns în rezervaţie şi am mers aproximativ 10 minute, de plăcere. Nu am vrut să merg prea mult pentru a mă bucura la maxim de plimbarea pe care o voi face alături de câţiva alţi colegi de blogosferă, dar şi alături de cei care vor să facă o plimbare prin natură.
Trebuie să recunosc că am amânat această ieşire, forţat de faptul că mulţi dintre cei pe care i-am invitat au avut alte evenimente la care trebuiau să ajungă, fie că vorbim de proiectul #prinRomânia sau proiectele de prin Arad sau Sibiu. Acum, având în vedere că proiectele online iau o mică pauză, lansez din nou invitaţia de a merge prin frumoasa rezervaţie.
Şi ca să vedeţi ce frumuseţi vă aşteaptă încă de la intrarea în rezervaţie, vă las spre studiu următoarele imagini. Le puteţi regăsi în primele voastre minute păşite în rezervaţie.
Această ieşire va reprezenta un prim pas ( ca şi studiu personal ) către proiectul pe care vreau să îl dezvolt anul viitor. Nu vă spun încă despre ce este vorba. Cert este că vreau să fac ceva mare, ceva ce în judeţul Vrancea nu s-a făcut până acum. Sper să am susţinere.
Aş prefera să ne adunăm în formaţie completă în perioada 1-3 octombrie ( şi în funcţie de vreme, dar mai ales de agenda voastră ).
Îi invit pe Dan Ştefan, GrimCris, Tudor, Sorin Andronic, Iulia şi Căpcă1, ca şi reprezentanţi ai blogosferei vrâncene, fără să îi uit pe restul colegilor la care ţin foarte mult, dar cărora nu le pot promite că voi avea unde să îi cazez, cât şi pe Iyli, Corina, Anca, Asaftei Dragoş, Doipe2 şi Andra Zaharia, o parte din persoanele de pe twitter pe care eu le îndrăgesc şi le respect.
Dacă aveţi timpul necesar pentru a răspunde acestei invitaţii şi, mai ales, dacă vă place ideea de grup, de distracţie şi de mişcare cu cap, vă aştept cu sufletul la gură! Dacă mai sunt persoane care doresc să participe la eveniment, cel de a explora fiecare colţişor din rezervaţia naturală, sunt binevenite.
Are tata o fetiţă…
Astăzi m-am minunat când am auzit-o pe Dana Ioana, fiică-mea, cântând primul ei refren în engleză : “twinkle, twinkle little star, how i wonder who you are”.
Are o păpuşă căreia îi spune Cleopatra şi, când apasă pe stomăcelul ei, se aude melodia respectivă. De o săptămână tot încerca să cânte şi ea la fel ca şi Cleo, dar îi ieşea ceva de genul ” tuinc tuinc…star, uaşi aşi başi aaaaaa”. După care îmi spunea ” să cânte şi tata!”. Apoi şi mama. Şi uite aşa, după doar o săptămână ştie refrenul cap-coadă în engleză. La doar doi ani.
Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu 2 ani că fetiţa mea, la vârsta asta, va vorbi cursiv, va cânta şi va recita poezii, nu l-aş fi crezut. Ba mai mult, desparte cuvintele corect în silabe, fără să o fi învăţat cineva. Sunt topit după ea. Îmi pare rău că nu am reuşit să imortalizez anumite momente extraordinare, dar sunt convins că voi mai avea ocazia asta.
Mi-am adus aminte că am înregistrat-o atunci când stătea pe oliţă şi cânta, pentru a treia oară consecutiv, melodia ” a venit o vulpe”, în variantă adaptată de Rodica, prietena noastră de familie. De aceea apare un personaj, Gheorghiţă, atunci când vine vorba de vecini. E scumpică foc.
Cam asta cânta ea când se apropia cu paşi repezi de frumoasa vârstă de 2 anişori .
Zeii blogosferei româneşti
In: Romania, bani, diverse, loc de dat cu capul, mizerii, personal, social
Uite că pe la jumătatea lunii septembrie se împlinesc trei ani de zile de când am intrat în rândul bloggerilor şi tot de atâta vreme nu reuşesc să găsesc răspunsul logic la întrebarea : ce anume îi face pe mai marii blogosferei româneşti (a-listeri) să se considere net superiori (din toate punctele de vedere) bloggerilor cu mai puţină experienţă şi influenţă ?
Aerul acela net superior, pasul şi băşina, vorbele aruncate la mişto, jignirile pe care nu se sfiesc să le facă pe orice platformă de socializare în cazul în care te bagi în seamă mai mult decât trebuie and so on.
Ştiam doar de regula aceea care spune că oamenii sunt egali, după care unii se însoară. Dar atât. Sunt atâtea exemple de bloggeri care au plecat de punctul zero, dar care s-au ridicat datorită unui blog nişat sau, mai nou, din cauză că i-au scuturat de scame pe unii dintre bloggerii cu oarece influenţă în online-ul românesc. Iar aceştia, la rândul lor, se dau mari zmei şi consideră că “băgatul în seamă” a unor bloggeri mai micuţi, aşa cum au fost şi ei odată, nu este decât pierdere de timp.
Pe mine, ca blogger ( bun sau mai puţin bun ), mă deranjează această atitudine tipic românească de a forma bisericuţe peste bisericuţe, de a nu le vorbi bloggerilor “necunoscuţi” de teamă că vei fi perceput un tip ieftin, mic (dpdv al influenţei şi al traficului) şi total neprofesionist.
Din păcate, sunt multe astfel de exemple printre bloggerii de primă mână. Îmbucurător este faptul că printre ei sunt şi oameni de nota 20, care merită tot respectul pentru munca pe care o depun, pentru conţinutul de calitate şi pentru informaţia extrem de utilă pe care o oferă cititorilor, dar mai ales pentru faptul că mereu au timp şi de cei care vor să se afirme, să înveţe direct de la cei care au cunoscut succesul.
Nu ştiu pentru ce fac toate chestiile astea lipsite de orice explicaţie, dar dacă o fac pentru bani sau pentru că le e frică de faptul că unii dintre cei pe care acum nu-i bagă în seamă ar putea ajunge cel puţin la fel de influenţi, atunci înseamnă că sunt dobitoci. Şi nu mă feresc să spun asta.
De când am început acest job part-time, cel de consultat wellness în cadrul unei companii de renume, am învăţat că respectul şi sinceritatea şi seriozitatea sunt obligatorii dacă vrei să ai o oarecare influenţă. Şi să munceşti, bineînţeles. Iar dacă îndeplineşti toate aceste criterii, mai eşti şi plătit foarte bine. Hm, ce ziceţi de asta ?
E atât de dificil să se ţină cont de aceste aspecte atunci când aducem în discuţie întreaga blogosferă românească ? Eu zic că nu ! Dar, mno, poate gândesc eu total aiurea, mai ştii ?
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici