I-auziţi cum cântă cucu, nu ne facem un seppuku ?
Pentru ca tot vorbeam la blogmeet de poantele vechi ale celor de la Divertis si Vacanta Mare…
Eşti fericit ?
Te-ai întrebat vreodată cât eşti de fericit ?
Suntem bombardaţi cu informaţii, unele plăcute, altele mai puţin plăcute, intrăm cu tot trupul în problemele de care ne lovim în fiecare zi, căutând o soluţie cât mai rapidă care să ne mai lase timp şi speranţă şi pentru alte lucruri, suntem mulţumiţi atunci când trecem peste obstacole, deşi niciodată nu ne-am gândit cum ar fi fără ele.
Cu toţii întâmpinăm dificultăţi de-a lungul vieţii şi acelea pot fi zilele în care se decide ce se va întâmpla pe viitor. Dacă este ceva care nu merge în viaţa ta, schimbă acel lucru ! Dacă nu poţi schimba, atunci schimbă-ţi atitudinea! Este important să dăm multă atenţie atitudinii noastre, modului nostru de a privi problemele de zi cu zi, astfel încât să formăm un depozit de unde vom putea lua în zilele cu adevărat dificile. Cu toţii avem zile negre, zile care ne împing la limita răbdării, iar dacă nu ne-am educat să avem o atitudine pozitivă, în acele zile ne va fi cu adevărat greu să sperăm.
Totul funcţionează după o schemă extrem de simplă. Putem schimba totul urmând doar câţiva paşi, însă este foarte dificil să ne impunem acest lucru, întrucât noi, oamenii, ne focalizăm tot mai tare pe probleme, obstacole şi, mai ales, eşecuri. Aceste lucruri ne blochează şi ne oprim, pentru că nu suntem capabili să vedem dincolo de ele. Totuşi, dacă privim cu atenţie, putem vedea clar că nu există probleme care să nu poată fi rezolvate. Totul este ca un puzzle, iar la puzzle există soluţii. Dacă te loveşti de ceva şi nu eşti sigur că se va rezolva sau că poţi rezolva, nu înseamnă că acel lucru nu poate fi rezolvat. Trebuie doar să găseşti soluţia potrivită pentru acel puzzle, pentru acea problemă.
Facem totul pentru a găsi o cale de mijloc, iar atunci când totul revine la normal, suntem extrem de binedispuşi. Normalitatea ne bucură. Cum ar fi dincolo de ea ? Cum ar fi să avem parte în fiecare zi de căldura familiei şi de linişte financiară, cum ar fi să ne simţim în largul nostru ori de câte ori ieşim din casă, să ne iubim aproapele şi să fim atât de energici încât să oferim şi celorlalţi acelaşi sentiment, aceeaşi putere ? Cum ne-am simţi atunci când punem capul pe pernă zâmbind ? Uşuraţi ? Mulţumiţi ? Norocoşi ? Fericiţi ?
Tu cum ai defini fericirea ? Ce anume te-ar face fericit ? Banii, călătoriile, dragostea, recunoaşterea ? Ce faci pentru a fi fericit şi ce ai fi dispus să faci ? Te-ai întrebat vreodată cât eşti de fericit ? Dacă da, care a fost răspunsul tău şi cât de sincer ai fost ?
Azi am pitici pe creier
Întrebare : de ce se ţine un pedofil atunci când face sex ? Răspuns : de ghiozdan .După acelaşi principiu, v-aş întreba dacă o ştiţi pe actriţa principală din filmul ăla pentru adolescenţi, Hannah Montana, care se difuzează pe MiniMax ? Este vorba despre Miley Cyrus, o tânără care îşi va serba majorarul în noiembrie şi care, din câte observ, se bucură de un succes nebun în rândul adolescenţilor. Fetiţele încearcă să o imite, iar băieţii deja o au în baie sub formă de reviste.
Mai nou, fătuca asta a ieşit pe sticlă şi cu un videoclip în care apare îmbrăcată cel puţin sumar, dacă nu provocator, şi ne cântă despre dragoste, sentimente şi efectul acela nebun pe care muzica îl generează. Apoi eu mă întreb, că şi aşa n-am ce face la ora asta, fătuca asta ştie ceva despre dragoste, vrea să intre tare şi pe muzici, nu numai pe filme, sau vrea să nu mai fie etichetată drept fetiţa aia frumuşică ( şi dinţoasă, între noi fie vorba) ce joacă în filme pentru copii ?
Păstrând proporţiile, văd în Miley Cyrus povestea fetelor cuminţi de la Andre sau a virginei Americii, Britney Spears. Chiar sunt curios să văd parcursul acestei copile de-a lungul timpului. Voce n-are, actriţă nu e. Părerea mea.
În locul ursuleţilor de pluş
Ştiţi că era moda aia a ursuleţilor de pluş oferiţi în dar persoanei pe care o curtai într-o veselie, sperând că vei obţine pe el măcar un sărut, dacă nu mai mult ? Ei bine, lucrul acesta nu este neapărat demodat, cu specificaţia că băieţii nu prea mai curtează fetele.
Mai nou, ursuleţii se dau doar dacă e Sf. Valentin sau în urma unei nopţi reuşite de amor franţuzesc. Fetelor, cu voi vorbesc, dacă primiţi aşa ceva, să ştiţi că în sufletul băiatului se dau bătălii extraordinare. Acum bărbatul se vrea dur, lipsit de sentimente şi plin de dorinţe. Uneori se dă de gol.
Cum ursuleţii de pluş nu prea mai au mare căutare, băieţii veseli au inventat păsăricile din pluş. Păsăricile înfuriate. Nu râdeţi! Este o nouă modă mai ales de când au apărut telefoanele cu touch screen, gen iPhone şi replicile sale. Dacă aveţi un telefon ca acesta, aşa cum am şi eu, este imposibil să nu fi auzit de jocul Angry Birds. Este un joc de tip puzzle, în care trebuie să omori nişte porci cu ajutorul unor păsări. E pe cât de simplu şi penibil, pe atât de distractiv.
Aşa că, dragi îndrăgostiţi, dacă nu aveţi vreo piţipoancă la uşă care nu dă doi bani pe o urătanie din pluş şi trebuie neapărat să îi luaţi iPhone, acum aveţi ocazia să găsiţi prin diverse magazine păsărica din pluş.
Iată despre ce este vorba în joc, ca să nu aud comentarii gen ” îmi spui tu de Angry Birds, dar eu mă uit precum broasca la barieră, că nu ştiu despre ce vorbeşti tu acolo!”.
Sistemul imunitar la copii
In: amintiri, copii, diverse, foto, loc de dat cu capul, personal
Pe zi ce trece, sunt din ce în ce mai convins că puştii din ziua de azi răcesc tot mai des faţă de generaţia mea, spre exemplu. Sigur, gradul de poluare şi de toxicitate din atmosferă a crescut considerabil, solul este ahtiat după minerale ( un studiu făcut de cercetătorii britanici a scos la iveală faptul că, în prezent, din cauza agriculturii moderne, legumele şi plantele îşi iau cu 67% mai puţine minerale din pământ; raportarea s-a făcut la anul 1967 ) şi au apărut tot mai multe virusuri care pun în pericol sănătatea corpului uman, iar copiii sunt primii care reacţionează.
Îi auzim pe părinţi tot mai des spunându-le copiilor să nu pună mâna pe lucruri murdare, să nu ducă mâna la gură, să ţină fularul la gură deşi e călduţ afară, să se şteargă bine pe mânuţe etc.
Să fim serioşi, câţi dintre noi făceam toate aceste lucruri când eram mici ? Toţi, nu-i aşa ? Băgam tot felul de goange-n gură, veneam acasă negri din cap până-n picioare, juliţi, cu mucii până-n bărbie şi nu ştiu dacă răceam mai mult de o dată pe an. Ba eu, atunci când eram mic, mă jucam cu propriul rahat printre degete. Păcat că m-a prins maică-mea exact atunci când urma să îmi exprim talentele pe pereţii din dormitor. D-aia nu ştiu să desenez acum nici măcar un copac la standardele pe care el aşteaptă un copil.
Ştim bine sau măcar ni s-a spus că, pâna la vârsta de şapte ani, copiii îşi întăresc sistemul imunitar . Tot în şapte ani îşi formează şi gusturile alimentare. Şi tot atunci apar şi carenţele, în cazul în care copilul nu a fost hrănit corespunzător ( proteine, vitamine, minerale, apă ). De fapt, imunitatea merge de mână cu alimentaţia.
Sunt părinte şi cunosc la rându-mi alţi părinţi. Unii au copii mai rezistenţi la răceli, alţii nu. Oricum, cam toţi copiii din ziua de azi sunt copii de incubator. Iar copiii de incubator trăiesc după nişte reguli clare impuse de părinţi : pe timp de iarnă apa din biberon trebuie să fie călduţă ( nu care cumva să o laşi la temperatura camerei că răceşte puradelul ), fes şi fular obligatoriu dacă bate vântul sau s-a răcit puţin afară, mănuşi imediat cum cade prima brumă, niciodată copilul nu trebuie să aibe mâinile murdare, iar dacă le-a murdărit sărim repede cu spirtul, dacă a stat mai mult afară/a alergat cu gura deschisă şi bătea vântul, obligatoriu i se vor administra preventiv pastiluţe contra răcelii etc.
Toate chestiile astea se întâmplă mai ales în mediul urban. Aici copilul se cocoloşeşte şi este ferit în fiecare secundă de ameninţarea răcelilor. Iar dacă îţi dai seama într-un târziu că s-ar putea să greşeşti făcând aşa ceva, te gândeşti să-ţi căleşti copilul. Şi faci taman invers faţă de ceea ce făceai până atunci. Asta nu înseamnă că îl căleşti, ci că îl căcăleşti. Şi dai chix, încep reproşurile unui părinte faţă de altul şi apoi urmează resemnarea : copilul nostru e sensibil, facem tot cum ştim noi.
Copiii cresc, iar atunci când sunt îndeajuns de mari pentru a merge la grădiniţă urmează explozia. Îţi răcesc cum nu ţi-au răcit vreodată, pentru că acolo ei sunt mult mai expuşi la boli decât cei care stau acasă, în mediul în care deja s-au învăţat. Şi atunci, exact în momentul ăla, părinţii se îmbărbătează şi îşi spun că bacteriile şi virusurile întăresc sistemul imunitar. Iar dacă nu-şi spun asta, li se spune de către cadrul didactic sau medic. Şi abia atunci îşi dau seama că acel copil ar fi avut nevoie de mai multă libertate şi mai puţină grijă. Strict din acest punct de vedere. Ah, poate şi cel alimentar. Cărniţa şi ciocolata în exces nu aduc beneficii pe termen lung.
Şi noi am răcit,da! Eu, soţia, fratele, prietenii mei. Voi. Dar, încă o dată spun, nu de 20 de ori pe an. Maxim de 3-5 ori pe parcursul unui an de zile ( atunci când mergeam la grădiniţă sau şcoală ). Este şi vina părinţilor care îşi aduc copiii la grădiniţă deşi ei sunt răciţi cobză, cât şi a cadrelor care primesc copiii răciţi praf în mijlocul celor care sunt sănătoşi tun (aparent).
Fiică-mea, Dana, nu a răcit deloc în primul an de viaţă. Abia după primul an a avut o răceală mai serioasă, iar în cei doi ani ai săi a răcit cam de 4 sau 5 ori. Chiar şi aşa, parcă tot nu-s aşa de mulţumit de modul în care noi, ca părinţi, alegem să o protejăm de răceli, dar nici nu pot să fiu atât de radical. Numai cât mă gândesc la febră mă ia cu frică.
Un alt exemplu este Marius, un băiat simplu, de la ţară, care şi-a obişnuit copilul cu aerul puternic de la munte, îl ţine mult mai sumar îmbrăcat chiar şi în zilele mai răcoroase, nu are nicio problemă atunci când copilul duce la gură până şi balega de cal şi îl lasă să meargă în picioarele goale prin iarbă (vara). Copilul ăla nu ştiu dacă a răcit de două ori şi are un an şi ceva.
Oare dacă am fi trăit cu toţii în mediul rural dădeam la fel de multă importanţă tuturor aceste lucruri pe care oamenii din mediul urban le respectă cu stricteţe ( din cauza accesului la informaţie ) ? Eu nu prea ştiu să-mi dau un răspuns, dar mă uit şi acum cu o oarecare simpatie faţă de copilaşii de la ţară care trăiesc copilăria altfel decât cei de la oraş.
Ironia sorţii
Dimineaţă, când mergeam spre serviciu am auzit o ştire conform căreia o echipă de cercetători din Franţa a reuşit să detecteze un marker biologic care ajută la depistarea a 11 tipuri de cancer, acest lucru însemnând că va contribui la depistarea mult mai rapidă a bolii şi, poate, la un tratament universal împotriva acesteia.
Da, este o ştire care merită atenţie. Însă ceea ce mi-a atras mie atenţia şi mai mult este că în acea echipă de cercetători francezi şi-au făcut loc şi doi medici români care, culmea, sunt şi coordonatorii acestei echipe. Doi medici români care, foarte probabil, ar fi câştigat un salariu de mizerie în ţară şi ar fi lucrat în acest sistem mizerabil de care ne lovim cu toţii.
Cum era de aşteptat, cercetarea respectivă a fost oprită temporar din lipsă de fonduri. Păi cine să dea bani pe prostii, nu ? Ca să nu mai zic că-n ţară există atâtea minţi luminate printre medici şi cercetători încât, dacă ar fi finanţaţi cum trebuie, s-ar face multe descoperiri revoluţionare.
Ca cea făcută de acei medici din Bucureşti care au descoperit absolut întâmplător un tratament revoluţionar pentru cei ce au probleme cu inima şi au suferit un infarct miocardic. Asta după ce statul le-a tăiat din leafă 25%.
Ce mai merge-n ţara asta ?
In: Romania, bani, loc de dat cu capul, management, mizerii, personal
Nu ştiu dacă v-am spus atât de bine încât să vă intre-n cap că eu, împreună cu maică-mea, administrez o farmacie. De fapt, un mic lanţ de farmacii, în Vrancea. Am investit şi am deschis afacerea în plină criză, în 2009, atunci când băncile strâmbau din nas ori de câte ori vedeau clienţi care încercau să le forţeze mâna pentru a lua credite. Regulile erau din ce în ce mai dure. Cine credeţi că stătea la uşile băncilor ca să facă împrumut în plină criză ? Eu, normal! Atâta timp cât nu luam credit pentru consum ( plasme, mobilier în casă sau mai ştiu eu ce gadgeturi ) şi încercam să îi investesc în ceva, eram mulţumit cu ideea.
Ne-am gândit la domeniul farmaceutic pentru că, ne-am gândit noi, farmaciile nu au dat niciodată faliment dacă au fost administrate corect. Sau aproape niciodată, că mai e şi cazul de forţă majoră. Nu vă spun cât a durat obţinerea autorizaţiei, cât au stat actele pe la minister şi câte şi mai câte cheltuieli neprevăzute au fost făcute ! Enorm. ENORM! În tot timpul ăsta am observat că sistemul birocratic începe să se perfecţioneze. Tinde spre absolut. Orice situaţie care ţi se cere în format electronic, trebuie dusă şi pe hârtie, că nu se poate renunţa la hârţogăraie. În fine.
Pentru că piaţa aşa funcţionează, trebuia să venim cu ceva nou şi interesat în vederea atragerii clienţilor şi a fidelizării lor. Am venit cu preţurile cele mai mici de pe piaţă. Să fim serioşi, ce-l interesează pe om, nu preţul ? Am făcut contract cu CAS, am început să dăm reţete gratuite şi compensate, totul era fain, afacerea începea să dea roade. Oricum, se resimţea efectul crizei. Puterea de cumpărare nu mai e atât de mare dacă salariile s-au micşorat. Teoria funcţionează foarte simplu. Practica ne omoară, pentru că această criză, inventată sau nu în ţara noastră, omoară încet, dar sigur, tot ce înseamnă sistem privat.
Aşa se face că, după ce abia ţi-ai făcut mâna şi ai dat câteva reţete, CAS îţi spune că s-a terminat plafonul şi că dai pe barba ta de-acum încolo. Decontarea se face după luni de zile de rugăciuni către cel de sus, timp în care te tot întrebi ce să faci să nu rămâi blocat financiar, pentru că furnizorii de la care ai cumpărat medicamentele te stresează cu telefoanele pentru a le achia facturile, tu dai din umeri spunând că nu ai cum zilele astea şi, într-un final, ei nu îţi mai dau marfă până ce nu le umezeşti buzele cu ţârâita. Şi uite aşa se formează un cerc vicios, în care actorul principal este nimeni altul decât statul român.
Până la urmă te descurci. Uneori mai greu, alteori mai uşor. Mai uşor pentru că te căleşti şi te gândeşti că, atunci când vom ieşi din criza asta ( dacă vom mai ieşi ), dacă vei mai rezista pe piaţă, înseamnă că vei face bani serioşi.
Problema extrem de enervantă şi de frustrantă, după umila mea părere, este că statul român, în naivitatea lui ( ca să nu zic prostie ), îi faultează şi pe cei care încearcă să aducă plus valoare bugetului consolidat, în speţă sistemul privat, dar şi pe proprii ei cetăţeni, care nu mai ştiu pe unde să mai scoată cămaşa în urma micşorărilor salariale sau a concedierilor masive. Cum ? Extrem de simplu. Nu anunţă scumpiri notabile ale medicamentelor ( gen 10%,20% and so on ), însă preţurilor lor vin săptămână de săptămână mai mari de la furnizor. Nu există factură cu medicamente care să aibă acelaşi preţ (fără tva şi adaos, implicit) cu cel venit în urmă cu doar câteva zile, maxim o săptămână.
Unde mai pui faptul că sunt o mulţime de medicamente cu preţ impus. Adică nu ai voie să pui un preţ mai mare decât preţul impus de casă, implicit de minister. Ce mai contează că te încarci aiurea în gestiune cu medicamente pe care tu nu câştigi, uneori, nici măcar 10% în plus. Ca să nu mai zic de medicamente precum Nexium care vin cu preţ mai mare din depozit decât preţul impus de casă. Adică mai pui bani din buzunar ca să ieşi pe zero.
Având în vedere aceste aspecte destul de simple, pentru că existe multe altele destul de complicate şi complexe pe care nu vi le-am spus acum, dar care sunt convins că se întâmplă în (aproape) orice domeniu din sistemul privat, mă întreb şi vă întreb destul de serios şi îngrijorat : ce mai merge-n ţara asta, oameni buni ? Ce să facem, să ne luăm catrafusele şi să ne mutăm afacerea în ţări precum Bulgaria ?
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici