Vrem răbdare, dar suntem răbdători ?
Vorbeam cu cineva despre noul său loc de muncă. Se plângea că toţi sunt într-o goană după gâsca de aur, nimeni nu are timp să-i explice şi să-i îndrume paşii astfel încât să înţeleagă ce se întâmplă acolo. Adică, pe scurt, trebuie să înveţe rapid şi din mers.
Lucrul acesta mi-a adus aminte de vremea în care încercam să fac tot posibilul pentru a petrece câteva minute lângă o persoană pe care o credeam sculă în materie de calculatoare. Eu eram un umil “elev”, proaspăt utilizator al unui calculator mult prea puternic pentru timpurile alea ( în anii 90 aveam un hard-disk de 6 Gb, mult peste colegii mei care se mândreau cu hdd-uri de până în 1Gb. ), dar care nu ştiam mare lucru, chiar dacă eram la mate-info. Uram faptul că la şcoală aveam nişte amărâte de calculatoare care funcţionau cât de cât doar dacă apăsai butonul turbo şi în loc să învăţăm hardware şi programare “ca la carte” făceam prostia de Turbo Pascal.
În fine. M-am dat pe lângă persoana aceea până a înţeles că, pentru a scăpa de privirile mele curioase, trebuie să mă înveţe să stăpânesc cum trebuie toate aceste cunoştinţe. Trebuie să recunosc că omul a avut răbdare cu mine, mi-a explicat şi paraexplicat şi tot ceea ce credeam că am învăţat de la el puneam în practică pe calculatorul meu. Aşa se făcea că la fiecare sfârşit de săptămână veneam cu pc-ul la el ca să mi-l repare 
Nu a durat mult toată această poveste pentru că totuşi nu-s ultimul încuiat de pe lumea asta. Abia la sfârşitul poveştii mi-a recunoscut că mai avea puţin şi mă strângea de gât dacă mă mai vedea pe vizor cu calculatorul în braţe.
Cu timpul, a venit şi momentul în care eu eram în postura de a învăţa pe cineva cam aceleaşi lucruri. Sincer să fiu, mă simţeam onorat şi împlinit să învăţ pe cineva să facă ceva ce am făcut şi eu. Numai că, brusc şi deodată ( cum spunea o fostă colegă ), nu mai eram atât de răbdător pe câtă răbdare am avut atunci când am vrut să fur meseria. Am început să mă enervez repede ori de câte ori “elevul” nu înţelegea chestii foarte simple, gândindu-mă că îi va fi foarte greu înţeleagă complexitatea sistemului dacă nici măcar lucrurile banale nu îi intră în cap. Abia mai apoi mi-am dat seama că, poate, eu sunt de vină fiindcă trec prea repede peste anumite etape şi că lui îi era ruşine să întrebe lucruri pe care, poate, nu le-a înţeles.
Şi m-am gândit că atunci când eşti nevoit să înveţi pe cineva să facă ce-ai făcut tu atâta timp, e ca şi cum ar trebui să accepţi persoane noi într-o familie. Se schimbă absolut totul. Pe mine m-a surprins cum persoanele pe care le-am învăţat să utilizeze (mai mult sau mai puţin) calculatorul m-au făcut să mă uit în interiorul meu. Pot să văd cu alţi ochi cine eram eu atunci, cine sunt acum şi cine aş putea deveni într-o zi.
Un singur lucru este cert : trebuie să mă înarmez cu mai multă răbdare şi să accept că aşa am fost şi eu odată. Voi aţi fost răbdători de felul vostru atunci când v-aţi aflat într-o astfel de situaţie ?
A fost odată Chimica Mărăşeşti
In: Marasesti, Vrancea, amintiri, cultura, diverse, ganduri, loc de dat cu capul, social, stiri
Societatea anonimă Chimica Mărăşeşti, fondată în anul 1901, a intrat în anonimat în anul 2011, după zeci de ani în care s-a furat pe rupte, din toate părţile.
Ce-a mai rămas din fosta mare fabrică chimică din oraşul Mărăşeşti a fost ras de pe faţa pământului, astăzi, 28 aprilie 2011, după 110 ani de existenţă a acesteia ( Chimica Mărăşeşti a fost înfiinţată în decembrie 1901 ).
Sunt convins că mulţi dintre cei ce au lucrat acolo oftează adânc, ştiind şi simţind ce a însemnat acea fabrică pentru economia Mărăşeştiului, a Vrancei şi chiar a României.
Sunt convins că şi acum condamnă decizia privatizării fabricii sau, mai bine zis, cea a managementului defectuos, dar cu toţii se întreabă, mai în glumă, mai în serios, dacă ştergerea Fabricii Chimica Mărăşeşti de pe faţa pământului va duce către declararea stării de necesitate în oraşul Mărăşeşti.
Nu de alta, dar poate aşa vor veni nişte bani din ajutoare de la stat şi donaţii pentru acoperirea gropilor istorice din asfalt şi pentru animarea din punct de vedere socio-economic a comunei urbane Mărăşeşti.
Te iub…ăăă !
Voi ascultaţi asta şi după aia mai vorbim !
Ok, ok. Acum e momentul să vorbim despre asta. Care va să zică, nouă, bărbaţilor, ne este greu al naibii să spunem cuvântul ăla plin de speranţă, sensibilitate şi care ar trebui, în mintea noastră, să scurteze drumul don`şoarelor către dormitorul nostru.
De fapt, staţi aşa ! Suntem în 2010, ceea ce înseamnă că s-au schimbat puţin regulile. Întâi dormitorul şi amorul, apoi exprimarea sentimentelor, care, de multe ori, nu ştiu dacă-şi mai au rostul.
Eu am fost un băiat de modă veche. Am preferat plimbările prin parc şi oriunde în altă parte, fie că ploua cu găleata, fie că era viscol, doar ca să-i ţin sufletul scumpei mele iubite în palmă. Am luat cina în locuri romantice, am aprins lumânări, ne-am scufundat într-un pat plin cu petale de trandafir, am ascultat muzică soft, am dansat, ne-am plimbat, i-am dus micul dejun la pat, am mâncat împreună.
Totul din dragoste, pentru că dragostea, dragii mei prieteni, este cel mai de preţ sentiment al omenirii.
Chiar şi aşa cum am fost eu, să ştiţi că am simţit la un moment dat acei fiori ai dragostei, dar mi-a fost teamă să-i las să se exprime. I-am ascuns cum am ştiut eu mai bine, lăsând totuşi frâu liber sentimentelor non-verbale. Într-un final i-am spus ceea ce trebuia să îi spun cu mult timp în urmă, pentru că nu mă înşelasem nicio clipă. Apoi am continuat să construim lumea noastră, ne-am căsătorit şi am devenit părinţi.
Acum suntem împliniţi şi realizăm cât de importante sunt cele două cuvinte.
Te iubesc !
La târgul de ţîgani
Am mai zis-o, nu ştiu dacă şi vouă, dar cel mai mare coşmar al meu (prostii de le visezi noaptea, în loc să te imaginezi într-un loc superb în care oricum nu vei ajunge ), care se tot repetă în ultima vreme, este acela de a ajunge sărmanul sărmanilor. Dar din ăla vai de mama lui, că oricât l-ai ajuta să se ridice din gaura imensă în care a căzut, parcă tot nu reuşeşte să atingă podeaua.
Cel puţin anul trecut am visat asta de vreo şase sau şapte ori. Mi-era frică să mă mai culc şi când adormeam, o făceam cu portofelul în mână, dar aşa, palmat, să nu-l vază nevastă-mea.
În ultima vreme, de când am început să lucrez part-time, am început să visez mult mai frumos. Şi mai liniştit. Deh, acum nu mai strâng din buci când ţipă reminderul de pe telefon că am rata de plătit la bancă. Abia plăteam ratele şi utilităţile, dar nici că renunţam la iPhone şi la abonamentul de internet nelimitat de la Orange de 10 euro. Aş murea dracului, vorba uneia!
Şi pentru că mi-s mai masochist aşa de felul meu, am fost odată la Adjud, că mi-au îmbuibat unii capul că acoluşa-i un târg săptămânal unde găseşti toate kitschurile şi tot felul de haine aşa, mai pentru buzunarili noastri di moldoveni zgârciţi. SH, clar. Spiru Haret, pentru cei cu puţină carte.
E un târg de ţîgani. Uite-aşa îmi vine mie să le spun câteodată ţiganilor get-beget. Ţîgani, pentru că se comportă aşa cu toată fiinţa lor. Ţîganul e bun orator, negociator, vânzător şi, până la urmă, ciorditor, dacă vede că nu-i iese nimic. Ce-i al lor, e al lor !
Am mers acolo cu gândul de a face un joc de rol. Cel al unui sărman care abia îşi strânge un pumn de bani ca să bage ceva la ghiozdan şi să încalţe-un pantof Adidas trecut prin şapte perechi de labe. M-aşteptam să merg printre nişte mese şi să mă gândesc la ale mele, că oricum n-aveam de gând să cumpăr. De fapt, venisem cu altă treabă, dar dacă-i târg, hai să vedem! Nici n-am apucat să mă gândesc la ceea ce-mi propusesem că m-a şi luat o ţîgancă în primire :
Hai frumuşelule, şăfule, boierule ! Hai pune mâna pă haine, calitate D&G, să moară cine-o vrea să moară !
Nu vreau, eu mergeam pe-aici…nu mă interesează.
Aaaaş, păi aşa zâi morocănosule !
Morocănos ? Hmmm…. adevărul e că aveam o faţă neadaptată stilului de viaţă de prin târg.
Boarfe aruncate pe-un ciolofan, o grămadă de femei găini care scormoneau prin ele şi care se mai şi certau uneori – ” ia fă mâna de pe ea, eu am văzut-o prima!” … ” cu cât dai asta ?” … “11 lei, mâncaţi-aş, haină de-a lu Botezatu înainte să se-apuce de afaceri, zău!” …. ” scumpă ! 5 lei şi-o iau” … şi….jaaaaaaaaaap, cealaltă pune mâna pe ea şi dă 10 lei şi i-o fură.
Pfoaaaai, în gândul meu, apoi cam aşa îmi vine să fac şi eu după ce-mi achit datoriile. Negociere la sânge pentru o boarfă care nici nu-mi place, dar cică ţîne di cald. Băi, unde dracu am intrat eu ? Eu plec, îmi zic ! Ridic privirea şi văd nişte adidaşi super tari. Dacă te uitai de la 2 metri distanţă ziceai că-s noi. Marca Adidas, original blend. Erau aşezaţi la câţiva zeci de centimetri de grămada cealaltă de adidaşi obişnuiţi. Căcaturi gen Puma, Nike, Reebok.
- Cât e perechea aia de adidaşi, întreb eu în timp ce arăt cu degetul către grămada mare ? ( să fac o probă, zic )
- O sută şefu ! Adică 10 beţe de-astea noi, că ne-am tâmpit cu banii ăştia! - Şi ăia de acolo ( cei Adidas ) ? - O sută douăzeci şăfule ! Originali ! Cristi Ronaldo scrie pe ei, i-am luat de la Bernabeu! - Adică 12 beţe, da ? ( în timp ce duceam mâna la buzunar ) - Nu boierule, un meleon două sute d-ăia vechi ! - Păi tu crezi că ţi-ai găsit prostul ? - Haoleu baştane, păi ce, e scump ? La şcoala şi la banii tăi, nu merită Cristi Ronaldo neşte bani pentru bejuteriile astea? - Cine-i bre Cristi Ronaldo ăsta ? ( eu, mare neştiutor , cică) - Ete ăsta-i Cristinelu meu ! ( un puradel cu pantalonii rupţi în cur, dar cu adidaşi de firmă-n picioare ) L-am botezat aşa după fotbalistu ăla care joacă-n Spania. Astea-s ghete de fotbalist mare, îi dau ieftin ! - Sunt scumpi, nu mă interesează ! Plus că-mi vinzi poveşti care nu fac un ban.
- Gata şăfule, uite, ia-i acum cu o sută şi gata ! Ultimul preţ, că ş-aşa mă doare inima-n pept că ţî-i dau aşa eftini! - Nu, gata. Nu îi vreau ! - Sărmanule ! Dacă m-ai văzut ţîgan ai zis că mă fraereşti, ăh ? E marfă de calitate, poetule ! Hai….şapte sute dă mii vechi, na ! - Nu ! Să fii sănătos ! În momentul în care am auzit cuvântul sărman, mi-am amintit brusc de coşmarul pe care îl tot aveam. Îmi venea să-l calc în picioare pe ţîganul ăla cu mustăţile cât coada de cal.
- Ptiu, că al dracu eşti la maţe !
Apoi îşi aruncă pălăria pe jos de nervi, după care şi-o scutură de pantalonii prăfuiţi. Probabil că au fost şi alţii înaintea mea care l-au refuzat.
După jumătate de oră petrecută în târgul ăla, n-ai cum să nu te distrezi ! Dacă ar fi să mai merg acolo, aş merge pentru distracţie. Cele mai faine replici acolo le găseşti. Uneori, chiar şi cele mai faine tricouri de firmă, noi şi ieftine. Ciordite, desigur. Iar dacă nu iei nimic, deşi negociezi cu ţigăncile până nu mai poţi, s-ar putea să vezi şi-o fofoloancă. Aşa a păţit unul care n-a vrut să cumpere şi i-a mai tras şi-un stuchit ăleia, că e borfaşă.
Ziua mi-am încheiat-o la un restaurant. Hei, staţi, nu aruncaţi cu pietre ! Am mers la Cantina Săracilor. Păi ce, credeaţi că am dat de bani, aşa, dintr-un foc ? Trebuie să recunosc că au o mâncare extrem de gustoasă şi, mai ales, ieftină. Totuşi, mă uitam cum o grămadă de lume bună ( chiar am văzut câţiva potenţi financiar ) vine să ia masa acolo şi cum ăştia mai subţiri la pungă se uită chiorâş la ei.
Am învăţat multe din ce-am văzut acolo, parcă-s puţin mai cumpătat la bani, ajutat fiind şi de coşmarurile care încă îmi sunt proaspete în minte. Chiar aşa, ce coşmaruri v-au marcat pe voi de-a lungul timpului şi cum aţi scăpat de ele ? Sau oi fi eu singurul care are nevoie de consultanţă ?
Sistemul imunitar la copii
In: amintiri, copii, diverse, foto, loc de dat cu capul, personal
Pe zi ce trece, sunt din ce în ce mai convins că puştii din ziua de azi răcesc tot mai des faţă de generaţia mea, spre exemplu. Sigur, gradul de poluare şi de toxicitate din atmosferă a crescut considerabil, solul este ahtiat după minerale ( un studiu făcut de cercetătorii britanici a scos la iveală faptul că, în prezent, din cauza agriculturii moderne, legumele şi plantele îşi iau cu 67% mai puţine minerale din pământ; raportarea s-a făcut la anul 1967 ) şi au apărut tot mai multe virusuri care pun în pericol sănătatea corpului uman, iar copiii sunt primii care reacţionează.
Îi auzim pe părinţi tot mai des spunându-le copiilor să nu pună mâna pe lucruri murdare, să nu ducă mâna la gură, să ţină fularul la gură deşi e călduţ afară, să se şteargă bine pe mânuţe etc.
Să fim serioşi, câţi dintre noi făceam toate aceste lucruri când eram mici ? Toţi, nu-i aşa ? Băgam tot felul de goange-n gură, veneam acasă negri din cap până-n picioare, juliţi, cu mucii până-n bărbie şi nu ştiu dacă răceam mai mult de o dată pe an. Ba eu, atunci când eram mic, mă jucam cu propriul rahat printre degete. Păcat că m-a prins maică-mea exact atunci când urma să îmi exprim talentele pe pereţii din dormitor. D-aia nu ştiu să desenez acum nici măcar un copac la standardele pe care el aşteaptă un copil.
Ştim bine sau măcar ni s-a spus că, pâna la vârsta de şapte ani, copiii îşi întăresc sistemul imunitar . Tot în şapte ani îşi formează şi gusturile alimentare. Şi tot atunci apar şi carenţele, în cazul în care copilul nu a fost hrănit corespunzător ( proteine, vitamine, minerale, apă ). De fapt, imunitatea merge de mână cu alimentaţia.
Sunt părinte şi cunosc la rându-mi alţi părinţi. Unii au copii mai rezistenţi la răceli, alţii nu. Oricum, cam toţi copiii din ziua de azi sunt copii de incubator. Iar copiii de incubator trăiesc după nişte reguli clare impuse de părinţi : pe timp de iarnă apa din biberon trebuie să fie călduţă ( nu care cumva să o laşi la temperatura camerei că răceşte puradelul ), fes şi fular obligatoriu dacă bate vântul sau s-a răcit puţin afară, mănuşi imediat cum cade prima brumă, niciodată copilul nu trebuie să aibe mâinile murdare, iar dacă le-a murdărit sărim repede cu spirtul, dacă a stat mai mult afară/a alergat cu gura deschisă şi bătea vântul, obligatoriu i se vor administra preventiv pastiluţe contra răcelii etc.
Toate chestiile astea se întâmplă mai ales în mediul urban. Aici copilul se cocoloşeşte şi este ferit în fiecare secundă de ameninţarea răcelilor. Iar dacă îţi dai seama într-un târziu că s-ar putea să greşeşti făcând aşa ceva, te gândeşti să-ţi căleşti copilul. Şi faci taman invers faţă de ceea ce făceai până atunci. Asta nu înseamnă că îl căleşti, ci că îl căcăleşti. Şi dai chix, încep reproşurile unui părinte faţă de altul şi apoi urmează resemnarea : copilul nostru e sensibil, facem tot cum ştim noi.
Copiii cresc, iar atunci când sunt îndeajuns de mari pentru a merge la grădiniţă urmează explozia. Îţi răcesc cum nu ţi-au răcit vreodată, pentru că acolo ei sunt mult mai expuşi la boli decât cei care stau acasă, în mediul în care deja s-au învăţat. Şi atunci, exact în momentul ăla, părinţii se îmbărbătează şi îşi spun că bacteriile şi virusurile întăresc sistemul imunitar. Iar dacă nu-şi spun asta, li se spune de către cadrul didactic sau medic. Şi abia atunci îşi dau seama că acel copil ar fi avut nevoie de mai multă libertate şi mai puţină grijă. Strict din acest punct de vedere. Ah, poate şi cel alimentar. Cărniţa şi ciocolata în exces nu aduc beneficii pe termen lung.
Şi noi am răcit,da! Eu, soţia, fratele, prietenii mei. Voi. Dar, încă o dată spun, nu de 20 de ori pe an. Maxim de 3-5 ori pe parcursul unui an de zile ( atunci când mergeam la grădiniţă sau şcoală ). Este şi vina părinţilor care îşi aduc copiii la grădiniţă deşi ei sunt răciţi cobză, cât şi a cadrelor care primesc copiii răciţi praf în mijlocul celor care sunt sănătoşi tun (aparent).
Fiică-mea, Dana, nu a răcit deloc în primul an de viaţă. Abia după primul an a avut o răceală mai serioasă, iar în cei doi ani ai săi a răcit cam de 4 sau 5 ori. Chiar şi aşa, parcă tot nu-s aşa de mulţumit de modul în care noi, ca părinţi, alegem să o protejăm de răceli, dar nici nu pot să fiu atât de radical. Numai cât mă gândesc la febră mă ia cu frică.
Un alt exemplu este Marius, un băiat simplu, de la ţară, care şi-a obişnuit copilul cu aerul puternic de la munte, îl ţine mult mai sumar îmbrăcat chiar şi în zilele mai răcoroase, nu are nicio problemă atunci când copilul duce la gură până şi balega de cal şi îl lasă să meargă în picioarele goale prin iarbă (vara). Copilul ăla nu ştiu dacă a răcit de două ori şi are un an şi ceva.
Oare dacă am fi trăit cu toţii în mediul rural dădeam la fel de multă importanţă tuturor aceste lucruri pe care oamenii din mediul urban le respectă cu stricteţe ( din cauza accesului la informaţie ) ? Eu nu prea ştiu să-mi dau un răspuns, dar mă uit şi acum cu o oarecare simpatie faţă de copilaşii de la ţară care trăiesc copilăria altfel decât cei de la oraş.
În urmă cu 5 ani
Unde în altă parte decât la nunta mea şi a Ceciliei, soţia mea, atunci când ai mei ne-au făcut surpriza serii : Mihai Mărgineanu, atunci ( ca şi acum, de altfel ) în mare formă şi la mare căutare. Filmările sunt făcute pe la şase dimineaţa, când lumea plecase spre casă şi noi tot continuam a ne distra.
Ce-am găsit al meu să fie !
Sunt convins că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat măcar o data să găsească nişte bănuţi uitaţi prin buzunarele unor haine. Cred că este unul dintre cele mai plăcute sentimente, mai ales atunci când duci lipsă cruntă de ei.
Acest lucru îmi aminteşte de-o zi oarecare, în urmă cu aproximativ trei ani, când am terminat şi ultimul leuţ din casă şi mai aveam de aşteptat o săptămână până să-mi intre salariul pe card. Dădusem banii pe ratele bancare, pe utilităţi şi pe mâncare. Nu mi-au mai rămas de distracţie. Ar fi fost suspect să-mi rămână.
Resemnat, mă întinsesem în pat lângă nevastă-mea şi am dat drumul la televizor. Nici un minut n-a trecut că a apărut o reclama la ciocolata Heidi, aia cu alune de-mi place mie de mor. Asta apropo de reclame. Mi s-au făcut ochii cât cepele şi ouăle cât baloanele umplute cu heliu. Eram lipit de televizor şi făceam 13-14 prin casă că n-aveam bani de-o ciocolată. Disperat, am început să caut în fiecare colţ al casei. Ciocolata costa la vremea aia cam 30 de mii, adicătelea 3 lei din ăştia noi. Am găsit doar vreo 17 mii prin casă, mărunţiş. M-am simţit precum ultimul om. Vă daţi seama, n-aveam nici măcar de-o ciocolată!?
Deodată, nu ştiu cum, m-am dus ţintă către şifonier. Am luat la puricat hainele, atât de disperat eram. Şi voi ştiţi că românul e periculos când vine vorba de crăpelniţă. Parcă Dumnezeu mi-a îndreptat paşii către şifonier. Am găsit acolo o bancnotă de 50 de mii, uitată cine ştie de când. 50 + 17 = 67. Adică două Heidi şi mi-a mai rămas şi rest.
De când mi s-a întâmplat chestia asta, încercam să îmi impun să mai las din când în când bani prin casă. Mărunţiş, cât să se strângă de-un cico. Mai târziu mi-am dat seama că şi ăla prindea picioare. Cum găsea ceva parale, nevastă-mea era lângă ei. Credea că îi las ciubuc. Pentru ce, nu ştiu.
De atunci nu mai ştiu să mă fi bucurat aşa de tare, tocmai pentru că nu mi s-a mai întâmplat să găsesc bani prin buzunare. Asta până azi, când nu-mi mai găseam geanta de la Herbalife. Era în portbagaj. O uitasem de săptămâna trecută. Am luat-o dis de dimineaţă după mine, la birou si am deschis-o ca să verific dacă e agenda mea cu planificările în ea. Era, iar în agendă, pe lângă planificări am mai găsit un pliculeţ mic şi alb. Mare mi-a fost surpriza şi bucuria atunci când în plicul respectiv am zărit bani. Şi nu mărunţiş, ci 350 de lei, o parte din profitul meu de pe luna septembrie, profit de care uitasem imediat ce l-am făcut.
Nu ştiu cum sunteţi voi, dar pe mine aceste lucruri mă întântă foarte tare. Noroc că nu i-am uitat prin casă. Oare îi mai găseam ?
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici