Învaţă de la viaţă!
In: Romania, amintiri, bani, loc de dat cu capul, social
Sunt persoane care au pregătirea şi, până la urmă, norocul de a fi numiţi într-o funcţie de conducere. Uneori chiar în funcţii de conducere importante, precum cea de director la nu ştiu ce instituţie sau fabrică.
Este şi cazul unui bărbat puternic, fie şi numai prin prezenţa sa. Un bărbat care impune respect de cum îl vezi. Este bine pregătit şi are un caracter puternic. A dus o copilărie nu prea roz, trăgându-se dintr-o familie simplă, de la ţară, şi tot timpul şi-a dorit să iasă din cotidian. A urmat o facultate şi şi-a făcut veacul printre oameni cu influenţă. Toţi banii pe care îi trimiteau părinţii săi, bani foarte greu strânşi, îi cheltuia pe cărţi şi pe diverse ieşiri în oraş alături de persoane de la care el credea că avea de învăţat câte ceva.
A fost numit într-o funcţie de conducere a unei fabrici de textile şi apoi a fost şeful unei gări. În tot acest timp, puterea l-a făcut să se simtă un om adevărat, puternic, cu multă influenţă. A dat de bani, a inţeles că oamenii pot fi cumpăraţi şi umiliţi în acelaşi timp, a devenit foarte sever în relaţia cu proprii angajaţi şi în cel mai scurt timp şi-a atras de partea sa numai persoane false.
A ajuns unde a dorit şi a scăpat de ceea ce l-a marcat în copilărie : viaţa unui om simplu, de la ţară. Ba mai mult, nu prea îi mai înghiţea pe oamenii simpli. Inclusiv pe părinţii săi, care au făcut tot ce-au putut pentru a-i asigura singurului lor copil suportul financiar de care avea nevoie pentru a se putea descurca atunci când a plecat să urmeze o facultate. I-a lăsat să moară în simplitate, în sărăcie.
Timpul a trecut, el a devenit tot mai puternic şi potent financiar, a activat chiar şi în politică şi, ca orice om la o vârstă onorabilă, s-a căsătorit cu o femeie care i-a făcut un băiat. Şi cum viaţa te pune la încercare, omul nostru a făcut câteva greşeli în căsnicie, urmate de altele, în business. Drept urmare, nevasta l-a părăsit şi i-a luat mare parte din avere, copilul nu a vrut să îl mai vadă pe tatăl său iar pe plan profesional a avut o cădere bruscă.
A început să bea cam mult, prietenii săi falşi l-au săpat, după care l-au părăsit, a strâns mari datorii la casa pe care o avea în centrul oraşului şi era printre persoanele care nu mai aveau nicio aşteptare de la viaţă. A ajuns într-o situaţie critică şi, după mulţi ani, a fost nevoit să părăsească oraşul pentru a se muta la ţară, în locul unde şi-a trăit copilăria.
Nu avea bani nici măcar de-o pâine, iar ultima lui speranţă era chiar fiul său, care ajunsese să câştige binişor din propria afacere. Numai că fiul său l-a ajutat doar să scape de crunta boală a alcoolului şi l-a lăsat să vadă ce înseamnă să trăieşti pe ceea ce ţi-ai clădit într-o viaţă întreagă. Şi a plecat, iar omul nostru nu l-a mai văzut de atunci.
A început să lucreze pământul lăsat moştenire, să crească nişte animăluţe într-un colţ de grădină şi să se gândească la tot parcursul său de-a lungul timpului. Viaţa i-a dat o şansă, dar apoi l-a pedepsit pentru că nu a ştiut să profite corect de ea. A acceptat în cele din urmă că a fi om este un lucru mare, pe care nu oricine îl reuşeşte. E foarte uşor să-i faci rău cuiva doar pentru a urmări nişte scopuri şi nu este corect să judeci pe cineva, indiferent de poziţia socială pe care o ai.
Ultimele sale zile au semănat cu cele ale părinţilor săi, aşteptând un semn, cât de mic, din partea unicului său fiu şi cu speranţa că Dumnezeu îl va ierta pentru păcatele sale făcute în vremea în care credea că toată lumea îi cade la picioare. Era mândru de faptul că abia acum, la nevoie, i-a înţeles pe părinţii lui şi ştia că singurul lucru care i-a mai rămas este demnitatea.
De asta v-am întrebat înainte ce vă inspiră această fotografie.
Raze de lumină într-un ocean de întuneric
In: Marasesti, Mass-Media, Vrancea, amintiri, cultura, loc de dat cu capul, personal, proiecte
Se spune că ziua bună se cunoaşte de dimineaţa şi aşa este, pe cuvântul meu de om! Spun acest lucru pentru că am avut plăcerea şi privilegiul să citesc un articol publicat de unul dintre oamenii şi poeţii pe care îi respect foarte mult : Paul Spirescu. Drept urmare, voi face un lucru pe care nu obişnuiesc să îl fac pe blogul personal şi anume preluarea în întregime al articolului apărut în ediţia de astăzi a Jurnalului de Vrancea.
Este un articol ce-mi merge la sufletu-mi deja secătuit de atâta sete de recunoaştere a celor ce au readus numele oraşului nostru istoric pe prima scenă. Este trist faptul că valorile sunt date uitării şi că în umbra lor îşi fac loc persoane care nu pot ţine ritmul, care nu se pot ridica la aceeaşi valoare.
Bravo, domnule Spirescu ! Plecăciuni, domnule Ion Catană ! Este exact evenimentul pe care îl pregătisem şi eu în mintea-mi încărcată de gânduri dintre cele mai alese, dar care nu-şi găsise suport material. Felicitările mele !
Citiţi, vă rog!
De câţiva ani, dar mai ales de când propria noastră prostie şi laşitate ne-a blagoslovit cu încă un mandat de preşedinte – jucător al lui Traian Băsescu, am început să mă tem de orice iniţiativă care vine dinspre organismele politico-statale, ştiind bine că nu ni se mai pregăteşte nimic benefic, ci chiar dimpotrivă.
Aproape că nu mai trece zi lăsată de Dumnezeu, să nu fim bombardaţi cu iniţiative aiuritoare, de un cinism care întrece orice imaginaţie şi care, acum sunt sigur, nu urmăresc nimic altceva decât un singur scop: exterminarea în masă a poporului român.
Pesemne că tartorul cotrocenist nu poate ierta şi nici măcar nu poate uita umilinţa la care a fost supus atunci când cu suspendarea sa din funcţie, astfel încât… ce şi-o fi şoptit el atunci în barbă: „lăsaţi că am să v-o coc eu, fir-ar mama voastră a dracului”! Iar astăzi el nu face nimic altceva decât să-şi respecte promisiunea făcută.
Astfel încât, cel puţin eu personal nu mai am absolut nici un motiv să mă aştept la ceva bun din partea aceea de lume şi, cum numai ei leagă şi dezleagă tot ce mai există prin ţară, de câte ori mi se întâmplă să primesc vreo veste din direcţia respectivă, sunt aproape sigur că ea nu-mi poate aduce chiar nimic bun.
Numai că, în ultima perioadă, două întâmplări cu totul şi cu totul speciale au reuşit să-mi mai descreţească fruntea şi să-mi mai aducă măcar un licăr de speranţă… O să încep cu ultimul, în ordine cronologică.
Acum doar câteva zile m-a oprit pe stradă directorul Casei de Cultură a municipiului Adjud, profesorul Ion Catană, care mi-a făcut o propunere cu adevărat surprinzătoare : ce-ar fi dacă, începând cu anul viitor, am lansa un festival anual în memoria şi care să poarte numele poetului mărăşeştean Constantin Ghiniţă?
Este cazul să fac deja câteva precizări: minunatul poet şi marele meu prieten Constantin Ghiniţă, dispărut deja dintre noi, şi-a consumat cea mai mare parte din viaţă în funcţia de director al Casei de Cultură din oraşul Mărăşeşti. În această calitate, el a reuşit să-şi transforme localitatea într-un autentic oraş cultural, astfel încât oameni de cultură din toată ţara, atunci când aud numele de Mărăşeşti, se gândesc automat la numai două lucruri: la primul război mondial şi la poetul Constantin Ghiniţă.
Pot spune, fără teama de a greşi, că numele lui şi, mai ales munca lui au adunat în Mărăşeşti cam tot atâţia oameni de cultură, veniţi de prin toate colţurile ţării, câţi soldaţi în timpul celebrei bătălii.
Din păcate şi spre ruşinea celor în cauză, s-a întâmplat însă ca, imediat după moartea sa, autorităţile locale să-l uite aproape cu desăvârşire… doar câteva promisiuni şterse, care s-au pierdut şi ele în negura uitării… Chiar şi primarul actual, pe care poetul şi-l credea un prieten de suflet…!
Dar iată că vine un gest extraordinar din partea unui coleg de breaslă dintr-un oraş vecin: un om care nici măcar nu i-a fost prieten apropiat şi cu care, cât a fost în viaţă, a întreţinut numai şi numai relaţii instituţionale.
Uite că se mai poate – mi-am zis atunci! Uite că, poate că tocmai în răspărul acestei devălmăşii de-a dreptul ticăloase şi acestei politici deşănţate de învrăjbire umană, pornite chiar de la Cotroceni, mai există şi oameni care au puterea de a se gândi la alţi oameni, sau măcar la memoria lor!
Restul aproape că nici nu mai are importanţă: dacă domnul Ion Catană va găsi resursele financiare necesare (deşi sunt aproape sigur că da, atâta vreme cât şi primarul municipiului Adjud, spre deosebire de cel mărăşeştean, aşa cum a dovedit în repetate rânduri, ştie să se alăture acestei minunate paradigme a respectului pentru valorile culturale autentice!), ori dacă toţi cei chemaţi să înfăptuiască acest proiect, printre care mă număr şi eu, vor reuşi să se ridice la înălţimea lui. Important este gestul! Chiar dacă, în mod natural, el ar trebui să vină din partea puterii şi nu a opoziţiei.
Numai că puterea are probleme mult mai importante de rezolvat: împărţitul favorurilor, numărătoarea banilor negri, nunţi, botezuri, avorturi, manele…
Desigur, nu toţi, şi iată că vine acum rândul celei de-a doua raze de lumină: tot de curând am avut o discuţie cu profesorul Florin Micu Iliescu, azi director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural al judeţului Vrancea.
Am rămas plăcut impresionat de proiectele serioase pe care şi le-a propus spre înfăptuire, parcă şi el tot în răspărul liniei generale propagate chiar de partidul al cărui membru este. Şi mai trebuie să recunosc, tot cu sinceritate, că, alături de el, ar mai putea fi adăugaţi câţiva chiar din acelaşi partid. Păcat că sunt aşa de puţini, încât îi poţi număra pe degetele de la o mână, şi că…întunericul este de fapt majoritar!
Mă rog la bunul Dumnezeu să-i dea sănătate şi puterea de a îndeplini tot ce şi-a propus, cu toate că…
Atenţie, domnule profesor, că nu vă văd prea bine! Visurile şi idealurile se plătesc scump pe lumea aceasta portocalie!
Paul Spirescu
Articol preluat din Jurnalul de Vrancea – 20 septembrie 2010
Cu poliţia şi televiziunea la picioare
In: Romania, amintiri, bani, fun, loc de dat cu capul, mizerii, politica, social
(continuare)
[...]
Vremea trece, tu îţi faci un viitor în Germania, îţi lansezi propria afacere şi te bucuri de viaţă alături de soţia ta.E nasol că nu poate face copii. Suferiţi amândoi din cauza acestui lucru, dar mai mult ea, parcă. Tu îţi îneci amarul mergând la curve şi, uneori, închizând barurile.
[...]
Ce mai contează că ai băut una mică (sau mai mare) înainte de a te urca la volan ? O faci, fie ce-o fi! Bagi cheia, dai contact şi pleci. Băi, futu-i ! Deci, să stabilim de la-nceput : în stânga-i ambreiajul, la mijloc frâna, în dreapta acceleraţia. Nu ştiu de ce dracului dreptul îl ajută cel mai tare şi stângul îi cam tremură. O fi de la băutură. Bagă a patra şi profită de drumul liber din centrul Bucureştiului. Băi, parcă se apropie ceva de mine ! Frânăăăă! Bum! În ce dracului am intrat ?
Scoate cheia din contact, că n-avea ce să mai oprească la maşina aia. Se dă jos speriat şi se uită de jur împrejur. Intrase în refugiul de la tramvai. Noroc că era noapte şi nu mai circulau tramvaiele. Cum vinul vorbea în numele său, le-a cerut poliţiştilor veniţi la faţa locului să vorbească cu proiectantul refugiilor. Păi cine mama naibii l-a pus să construiască rahatul ăla în mijlocul drumului ? Văzând că n-are scăpare şi că fiola îl dădea de gol, deşi el zicea cu totul altceva, scoate din buzunar nişte verzişori şi îi pune pe poliţiştii prezenţi la faţa locului să îl ducă acasă cu maşina poliţiei.
Deşi atunci când bei totul e posibil, nici el nu credea că poliţiştii vor pune botul la vrăjeala lui. Dacă s-a întâmplat cu unul, sigur aşa va fi şi în cazul celorlalţi. Cum îl oprea câte unul pe marginea şoselei, ăsta îi arăta carnetul de conducere made in Germany, iar ăluia îi mirosea a valută şi încerca să-l determine să contribuie cu mai mult, că altfel e groasă. Aşa era pe vremuri, de ce să nu recunoaştem ?
În Urziceni l-a oprit unul, la Buzău altul. Sătul de cheltuit banii pe prostii, a tras în parcarea unui restaurant unde a mâncat ceva şi s-a relaxat în compania unui pahar cu vin roşu. A urmat şi al doilea, inevitabil. Şi parcă a mai fost ceva, dar nu mai contează. Apoi a plecat liniştit către Focşani, cu destinaţia Mărăşeşti, pentru că a doua zi avea nişte treabă de rezolvat în judeţul Galaţi.
Ghinionul a făcut ca la sensul giratoriu de la Tişiţa, acolo unde pe vremuri era borcanul ăla în care îşi făceau veacul poliţiştii, să fie un filtru mare de poliţie. Control la sânge, o mulţime de maşini oprite şi mulţi reprezentanţi ai mass-media.
Vede o baghetă reflectorizantă ce îi taie privirea la orizont.
-Bună seara! Sunt agent Popescu Ion de la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Vrancea. Actele la control, vă rog!
- Nu am decât buletinul şi certificatul de înmatriculare, spusese el, crezând că va scăpa uşor cu o amendă.
- Haideţi cu mine, vă rog!
“Am pus-o!”, şi-a spus îngândurat, mergând spre borcanul plin de şoferi, poliţişti şi presă, împreună cu poliţistul ce-l trăsese pe dreapta.
- Aţi băut, întreabă poliţistul ce-i ţinea ferm actele de identitate în mână ?
Cam avea ochii înţeţoşaţi, dar nu avea cum să fie beat de la două pahare de vin roşu. În clipa aia, toate microfoanele, reportofoanele şi o cameră de filmat a celor de la Antena 1 erau ţintite asupra lui. Omul nostru se uită la microfon, se uită la poliţişti, iar la microfon şi spune sigur pe el :
- Da domnilor, am băut ! Mi-era sete ! Ce era să fac ?
- Ce-aţi băut şi în ce cantitate ?
- Apă. Multă apă. Am…
- Domnule, faceţi mişto de noi ? Păi mirosiţi a băutură şi faceţi mişto de noi că aţi băut apă ?
- Păi dacă nu mă lăsaţi să termin ! Am vrut să spun că am combinat-o cu nişte vin, dar cât să se coloreze niţel paharul.
Iritaţi, poliţiştii îl roagă să sufle în fiolă pentru a vedea care este concentraţia de alcool în sânge. Cum concentraţia nu era de nebăgat în seamă, poliţiştii îi spun să se aşeze că va avea mai mult timp de petrecut cu ei. A, şi să îşi ia adio de la carnet timp de câteva luni.
În momentul ăla i-a picat fisa. Dacă i-a mers în cazul refugiului de tramvai, trebuie să-i meargă şi acum. Numai că aici erau şi cei de la presă, iar acesta era o nouă provocare pentru el. A aşteptat acolo până s-au mai liniştit apele, iar când razia se apropia de final şi-a luat inima-n dinţi şi s-a dus la poliţistul care îl trăsese pe dreapta.
- Domnule poliţist, am uitat să vă dau şi paşaportul !
- Nu este nevoie domnule, imediat mă ocup şi de dumneavoastră!
- Insist, vă rog! A, uitaţi, am găsit şi carnetul de conducere! Abia aştepta ca poliţistul să arunce o privire asupra documentelor. Avea să găsească acolo 50 de mărci germane.
Poliţistul îl ia şi îl deschide. Urma testul cel mare. Poliţistul ridică ochii din paşaport, se uită către omul nostru şi se face că sună pe cineva. Apoi a coborât, spunând că se întoarce repede. A muşcat momeala, omul se liniştise.
Imediat, omul nostru s-a dus la reporterul de la Antena1, i-a dat şi lui câteva mărci şi i-a spus să vină cu el, fără alte comentarii. Ăsta, mai tânăr, s-a conformat. A venit şi poliţistul şi l-a chemat afară pe cel despre care spunea mai devreme că va avea de suferit. Ăsta de la Antenă îi mirosea urmele.
-Domnule, ai mare grijă, să nu te mai prind conducând sub influenţa băuturilor alcoolice ! Ai mare noroc că şefu a fost chemat de urgenţă la sediu şi că au plecat şi ziariştii, că altfel…
În timpul ăsta, poliţistul îl zăreşte pe tipul de la Antenă cu camera în mână.
-Ce caută ăsta aici mă ? Băi, ce cauţi aici ? Vii şi filmezi aşa fără să ştie omul ?
- Nu şefu, eu sunt cu domnul !
Ăsta, poliţistul, se uită nedumerit la cel pe care tocmai îl absolvise de orice vină, îi dă actele şi dă să plece. Omul nostru, văzând că organul a înghiţit momeala pe care i-o aruncase, a prins curaj.
-Domnuuuu colonelu, pot să-ţi spun Nelu ? Ia vino încoace puţin să îţi zic ceva ! Mai ia tu de aici încă atât şi mă escortezi matale până la Mărăşeşti, că eu îs ameţit şi nu văd bine pe unde merg. Da mă escortezi aşa, cu girofarul aprins, să vadă oamenii de acolo ce important sunt eu, ai înţeles? Iar ăsta cu camera să vină cu mine în maşină şi să conducă, iar când ajungem acasă să coboare din maşină şi să filmeze cum mă escortezi tu, da ?
Deşi asta însemna sfidare, atât cameramanul, dar mai ales poliţistul, nu au schiţat niciun gest şi au acţionat conform cerinţelor. Şi totuşi, vorbim de “vremurile bune”, atunci când nimeni nu se plângea de criză financiară şi a locurilor de muncă.
Desigur, vorbim aici de cazuri izolate, pentru că întâmplarea face să cunosc multe persoane care îmbracă această uniformă şi sunt demne de tot respectul. Dar, totuşi, mă întreb cât ne costă în ziua de azi aceste lucruri făcute de un om oarecare, ca în cazul celui de mai sus !? Cât ne costă în ziua de azi să fim escortaţi până acasă cu maşina poliţiei ? Cât ne costă protejarea sau absolvirea de unele fapte care contravin legii ? Cât ne costă să avem caracter ?
Notă : orice asemănare cu personajele reale este pur întâmplătoare !
Transformarea
Eşti român get-beget, dar ai fost binecuvântat de Dumnezeu să te stabileşti în Germania.Asta după chinuri groaznice, timp în care viitorul tău socru, om cu funcţie mare în guvern, îţi tot băga strâmbe, disperat fiind că vrei să i-o tragi fiică-sii şi apoi să-i ceri mâna, din bun simţ. El nu ştie ce-i aia iubire, pasiune, devotament. Aşa că îţi înscenează nişte chestii care te bagă la răcoare timp de câteva luni bune.
Stai acolo ca prostul, îţi plângi în pumni, îţi tragi firele de păr unul câte unul, că doar ai timp, ajungi să crezi că mai ai un pas până la a-ţi pierde orice urmă de demnitate şi te rogi la toţi sfinţii ca ăl de ţi-a înscenat mizeria asta să înebunească înzecit. Ieşi din pârnaie, te bucuri de libertate şi nici prin gând nu ar trebui să-ţi mai treacă să te mai gândeşti la ea.
Dar tu, nebun cum eşti, te duci direct la ea. Baţi la uşă şi deschide tocmai taică-său, viitorul tău socru (în mintea ta). Te întreabă ce faci, cu un aer de securist de primă clasă, iar tu îl întrebi unde-i Corina. Strâmbă din nas, îl dai la o parte şi intri. Nu-ţi mai pasă de nimic. Ce-ar putea să ţi se întâmple mai rău de-atât ? Vine şi ziua în care o iei de nevastă. Mai mult din ambiţie.
Nu apuci să numeri anii, că primeşti o veste îmbucurătoare. Socrul tău nu mai recunoaşte pe nimeni. Are Alzheimer. Ai un caracter puternic, aşa că te duci să-l vizitezi. Nu se mai uită urât la tine. Nu mai strâmbă din nas. Nu mai pune la cale nimic rău. Doar se uită pierdut la tine şi te întreabă dacă vrei să îţi croşeteze un pulover, apoi şi se pişă pe el. Tu îi mai dai un pahar cu apă şi pleci, nu înainte de a-i aminti că i-ai adus banane. După alţi ani, observi cum blestemele tale şi-au atins scopul. Socrul tău e slăbit rău, nu-şi mai aduce aminte de nimeni şi de nimic şi are dureri groaznice. Are şi-un cancer. “Iartă-l, Doamne!”, îi zici ţinându-l de mână, după care îl laşi să moară. Îţi juri că nu vei mai blestema pe cineva vreodată.
Vremea trece, tu îţi faci un viitor în Germania, îţi lansezi propria afacere şi te bucuri de viaţă alături de soţia ta.E nasol că nu poate face copii. Suferiţi amândoi din cauza acestui lucru, dar mai mult ea, parcă. Tu îţi îneci amarul mergând la curve şi, uneori, închizând barurile.
VA URMA !
Nota : orice asemanare cu personajele reale este pur intamplatoare !
Toamna se numără…recolta
Când eram mai mic, bunicii mei mă luau cu ei la cules, fie că era vorba de struguri, cartofi sau varză. Nu mă luau atât pentru a-i ajuta la treabă, cât pentru a mă face să înţeleg că mâncarea pe care o găsesc în farfurie este rezultatul unui an de muncă. Începusem să înţeleg chestia asta şi îmi plăcea să mă fac util ba la culesul roadelor, ba la reparatul sau vopsitul gardului sau, ştiu eu, la prăşitul şi mai apoi la culesul porumbului.
Când era vorba de mers la cules de cartofi, tare îmi mai plăcea să caut în pământ cartofi cu forme ciudate. La fel şi la roşii, castraveţi sau ardei. Îmi amintesc chestiile acestea pentru că în ultimele zile am devenit cam melancolic. Cred că de când am trecut pe lângă fosta mea grădiniţă care mi-a trezit nişte amintiri pe care nu le voi putea uita niciodată.
Şi pentru ca totul să prindă contur, am primit un mail cu nişte fotografii care reflectă exact trăirile mele din ultimele ore. Mi-am adus aminte cu plăcere de fragmente din copilărie, de bunicii mei care s-au dus unul câte unul în lumea celor drepţi, dar şi de momentele mele “ciudate” în care găseam la legume forme pentru absolut orice obiect pe care mi-l puneam în minte.
Vă avertizez că fotografiile de mai jos pot fi considerate de unii drept provocatoare şi chiar vulgare, însă chiar şi aşa, eu tot le pun 
Spuneţi drept, câţi dintre voi vă aduceţi aminte de copilărie urmărind pozele de mai jos ?
Mirosul vieţii
Mergând pe strada aproape pustie şi prăfuită de atâta vânt şi forfota zilnică, îl văd în uşa unui magazin pe nea Costică, mare comerciant în tinereţea sa, imediat după ce s-a întors de pe frontul de luptă. Stătea exact în locul în care fusese magazinul său, loc ocupat acum de un market. Se uita de jur împrejur, încercând să fixeze cu privirea puţinii oameni care îşi mai făceau drum prin oraş, la acea oră târzie.
- Tot respectul, nea Costică! Îmi pare bine să vă întâlnesc! Ce mai faceţi ?
- Noroc, noroc! Iaca…am ieşit la aer, că nu mai pot suporta să îmi trăiesc singurătatea în casă.
- Arătaţi foarte bine ! Cum mai staţi cu sănătatea ?
- Sunt sănătos, nu mă plâng! Multumesc lui Dumnezeu că-s sănătos, că asta îmi mai trebuia, să fiu dependent de medicamente! Dar parcă nu-s în apele mele…
- Păi?
- Mi-e frică de bătrâneţe. Mi-e frică şi mă deprimă. Nici nu ştii cum e să iubeşti viaţa, chiar să ţi-o rişti pe front şi după aia să o preţuieşti de o mie de ori mai mult, dar, deodată, să îţi priveşti în oglindă chipul plin de riduri. Parcă văd altă persoană, mă simt expirat şi nu mai văd cu ce pot fi de folos. Habar n-ai cum este să te trezeşti în mirosul ăla de om stătut în pat pentru multă vreme. Părul să-ţi miroasă a bătrâneţe, faţa să se deformeze în aceeaşi oglindă în care, atunci când erai tânăr, ţi-aşezai părul şi te dădeai cu colonie pe faţă, grăbit să ieşi la o cafea cu prietena de la colţul străzii. Mă deprimă. E ca şi cum m-aş fi culcat tânăr şi m-am trezit bătrân, lipsit de putere.
În timpul acela, pe stradă tocmai trecea doamna Florica, o bătrână cochetă după care îi cam fugeau ochii lui nea Costică.
- Bună Florico!
- Aaaaa, nea Costică ! Ce bine-mi pare să te văd! Arăţi foarte bine! Nu te-am mai văzut de-un car de ani!
În acel moment, nea Costică a schiţat un zâmbet natural, timp în care i-a sărutat mâna Floricăi.
- Mulţumesc! Şi dumneata arătaţi exact aşa cum te-am lăsat ultima dată. Ce să fac? Nu prea am mai ieşit, dar azi mi-am făcut curaj. M-am întâlnit cu Dan şi mai schimbam o vorbă. Îl mai ţii minte ? Bătea mingea pe maidan şi tu ţipai mereu la el, că aia nu e oră de jucat, ci de dormit.
- Eu merg înspre parcul mare, nu vrei să mai schimbăm o vorbă , îl întreabă Florica pe nea Costică ?
- Ba da, că tot am drum încolo, înspre casă!
În acel moment, nea Costică s-a luminat la faţă şi şi-a luat rămas bun de la mine, promiţându-mi că ne vom mai vedea. Parcă era alt om. Cred că era impulsul de care avea nevoie. Lumea nu-l uitase şi părea că acesta era momentul pe care îl aştepta din clipa în care a decis să iasă pe uşa casei sale.
De atunci, aproape în fiecare seară, nea Costică iese la plimbare împreună cu doamna Florica, vorbesc foarte mult şi deseori poate fi văzut cum râde cu poftă. A rămas acelaşi om pe care îl ştiam de mic, însă cu altă înfăţişare. Vârsta nu ne iartă, însă sunt oameni a căror vârstă le albeşte părul, dar nu le zgârie inima care rămâne tânără şi bate mereu la fel de tare pentru lucrurile bune şi frumoase.
Copilul de ieri şi de azi
“Tu erai un copil cuminte, mult mai cuminte decât Andrei” (fratele meu ), îmi zice maică-mea la o discuţie referitoare la perioada în care eram copii! Dar tare proşti mai eraţi! “Ce, crezi că în zilele noastre copiii se mai joacă la fel ca voi ? Nu mai sunt aceleaşi jucării! Păi vouă dacă vă arătam punga de celofan, ziceaţi că e cea mai faină jucărie de pe faţa pământului! Jumătate de oră nu aveam treabă cu voi. Aşa de încuiaţi eraţi!”
Adevărul este că, raportat la isteţimea copiilor din ziua de azi, eu eram încuiat rău. Băleam la geam când vedeam un excavator care ridica molozul sau zăpada şi pe care eu îl numeam la vremea aia “tractorul cu faraş”, eram cel mai fericit dacă mă duceai în gară să văd trenurile care, pe vremea aia, aveau locomotive cu abur pe care eu le denumeam “locomotive cu fum”, îmi plăcea să merg la “cofotărie” să mănânc o prăjitură şi efectiv îmi curgeau balele atunci când ai mei mă puneau să ascult muzică sau poveşti la magnetofon. Ca să nu mai zic de diafilm. Parcă eram pe altă lume.
Păi ce, eu, atunci când eram copil mă puteam compara cu fiică-mea, spre exemplu, care are acces la informaţii solide, la televizor şi calculator, cât şi la metode de educaţie interactivă? Pe vremea aia totul se dădea cu porţia, ca nu cumva lumea să aibe pretenţia că poate oferi mai mult societăţii. Era îndobitocire în masă.
-Ehe, cât de greu era prin anii 80 faţă de acum! Cumpărai carne de pui şi multe alte alimente cu porţia, iar ca să îţi asigur laptele trebuia să ne aşezăm la cozi interminabile. Ţin minte că eram în drum spre mare. Cu trenul, nu cu maşina, ca acum. Aveai un an şi jumătate şi erai disperat să bei lapte din biberon. Numai că eu l-am uitat acasă şi nu ştiam ce să îţi zic ca să nu faci scene prin tren, de faţă cu toată lumea.
-Cum măi mamă să uiţi biberonul şi laptele acasă ? Ce fel de mamă eşti tu?, îi zic eu uşor amuzat de poveste .
-Păi da, imaginează-ţi câte bagaje am cărat după mine cu tac-tu, plus voi doi!
-Bun, dar cum m-ai păcălit ? Mi-ai zis că le-ai uitat ?
-Asta îmi trebuia! Dacă nu vedeai biberonul, făceai mai rău ca trenul! Aşa că ţi-am spus că l-am scăpat pe geam din greşeală.
-Câtă inteligenţă! Şi eu cum am reacţionat ?
-Neaşteptat de bine! Ţi-am spus, erai cuminte şi ascultător. Ai spus : ” ai căpat bibeonu, ata ete!” şi din momentul ăla nu ai mai băut lapte din biberon. Nici măcar când te-ai întors acasă.
- Inteligent, ce să zic ?
…….
Unde mai pui că pe vremea aia, la câtă informaţie era, femeile erau convinse că trebuie să bea bere pentru a stimula producţia de lapte matern. De aia sunt eu acum un băutor înrăit. Dacă îmi dai o sticlă de tărie, acolo o vei găsi şi în anul următor.
Cu timpul am crescut, am mers la grădiniţă unde am învăţat o poezie cu “un ţipigoi care a făcut un mare tăbăroi”, de s-au scăpat ai mei pe ei de râs când le-am recitat-o, îmi făceam veacul prin jurul unei clădiri aflate în construcţie şi mă enervau ai mei că stăteau cu gura pe mine că , deh, exista pericolul să-mi rup gâtul, numai că eu mi-am spart capul. Urmele se văd şi acum. Ce să-i faci, eram mic şi prostuţ. Acum sunt mare şi …….. (fill in the blanks).
Imaginaţi-vă cum zboară timpul! Eu n-am timp de asta, pentru că m-am trezit ditamai bărbatul, aşezat pe un scaun lângă cei ce mi-au fost colegi de liceu în urmă cu 10 ani de zile. Am început să depanăm amintiri şi am rămas blocat atunci când cineva care mi-a fost coleg şi în I-VIII a scos o poză de grup făcută la sfârşitul clasei a VIII-a. Uitaţi şi voi cum arăta un copil de clasa a 8-a ! (dreapta-sus, ultimul rând)
Aţi râs bine ? Ei, acum e timpul să vă gândiţi cum arată în prezent un copil de clasa a 8-a ! E înalt, i-a dat mustaţa, discoteca nu mai reprezintă niciun secret pentru el, ştie ce-i aia bere, iar când vede o revistă porno râde ironic comparând în mintea sa imaginile din revistă cu filmele porno luate de pe net. Am intrat şi eu în discotecă pe la 14 ani. Da, dar ca să îl caut pe frate-miu să îmi dea cheia de la bloc. Am intrat ca struţul, cu capul în pământ. Mi-era ruşine, însă nu atât de ruşine pe cât mi-a fost atunci când am ieşit, pentru că s-au apucat gagicile să mă răsfeţe şi să îmi spună ce ochi frumoşi am şi cât de scump sunt. Ah, şi că o să se bată femeile pe mine. Prostii! Când am crescut fugeau toate, nu ştiu de ce ! 
Voi cum aţi crescut ? Aţi fost generaţia aia cu cheia de gât, sau aţi crescut stând pe scaunul de la calculator ? Jucaţi mijita, ţară ţară vrem ostaşi, şotronul şi bălegar, sau counter strike, half-life şi gta ? Aţi avut jucării primite de la fraţii mai mari sau jucării personalizate ? Credeţi sau nu că e diferenţă mare între generaţii ?
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici