Cum pregătim un interviu ?
În urmă cu patru luni de zile depuneam cv-uri peste cv-uri pe toate site-urile de profil. Cred că am trimis mai bine de 300 de cv-uri. Căutam să fiu ba reprezentant medical, ba key account executive, ba area sales manager, ba system engineer şi lista poate continua. Denumiri peste denumiri şi aproape toate în engleză, ca să dea o oarecare notă de importanţă.
O singură dată am fost contactat. Este vorba despre cei de la Intrerbrands care m-au şi chemat la un interviu. Între noi fie vorba, era un interviu mult prea ciudat, după părerea mea. Era vorba de teste de logică matematică, niţică filosofie şi probleme de matematică pură. Erau şi câteva care se rezolvau lejer, prin regula de trei simplă. Dar la un interviu să dai astfel de teste fără să te intereseze şi experienţa anterioară ?
Un manager de vânzări venit de la Iveco, prezent la acel interviu împreună cu mine şi cu alţi trei tipi, se trăgea cu mâinile de păr imediat cum a privit testul. Omul avea experienţă în vânzări cât nu aveam eu în relaţia mea cu nevastă-mea , adică de peste 11 ani de zile. Chestia haioasă a fost că eu am trecut testul, el nu. Am mers mai departe, la un al doilea interviu, dar m-am văzut nevoit să refuz jobul întrucât nu mi s-a părut că îmi oferă reale oportunităţi.
Restul de 300 şi ceva de mailuri au rămas fără răspuns. Ce credeţi că am făcut după ce mi-am băgat picioarele în tot ce înseamnă sistem de recrutare online ? Am vrut să văd cât de mult atrage un cv impresionant. Aşa că am inventat un personaj cu burse în străinătate, cu un istoric excelent în vânzări şi cu multă iniţiativă. Am trimis cv-urile la aceleaşi adrese. Câte companii credeţi că s-au arătat interesate ? Da, aţi ghicit, NICI MĂCAR UNA !
După ce m-am întrebat care e rostul acestui sistem de recrutare online dacă mai toţi îşi lansează ofertele de job doar ca să pară transparenţi, am încercat să pătrund în sistemul privat al unor mari companii producătoare de medicamente. Am observat că sunt cu adevărat profesionişti, oameni de cuvânt, însă şi ei cu un defect. Adicătelea merg pe recomandări, ca să nu le zicem pile.
În tot acest timp am încercat să mă pregătesc corespunzător pentru un set de interviuri. Am învăţat de la persoane cu mult mai multă experienţă decât cea a unui bugetar cu state destul de vechi că pregătirea unui interviu într-un mod cât se poate de serios, poate fi cheia succesului. Contează foarte mult aspectul fizic îngrijit, contează să fii calm şi sigur pe tine şi, de ce nu, restrictiv şi impunător. Reţineţi un singur lucru : voi sunteţi în căutarea unui angajator şi nu el în căutarea voastră. Aveţi dreptul să alegeţi cu cine vreţi să lucraţi.
Am învăţat zeci de chestii, de la replici uzuale şi până la răspunsuri tip, tehnici de negociere şi metode elegante de abordare. Până la urmă, tot ceea ce contează este momentul în care dai nas în nas cu cel care te intervievează. În faţa lui uiţi tot ce-ai pregătit acasă şi devii tu însuţi.
Părerea mea sinceră este că trebuie să fii pregătit pentru lucruri care nu pot fi prevăzute. Trebuie să fii capabil să faci faţă unor situaţii la care nu te aşteptai şi care pot intra în contradicţie cu tot ceea ce credeai tu că înseamnă un interviu. Iar pentru a face faţă uşor unor astfel de situaţii, vă voi propune un exerciţiu de imaginaţie.
Mergi la o conferinţă care are loc în incinta unui hotel. Într-o pauză, te decizi să ieşi afară pentru a lua o gură de aer. Te gândeşti la viitorul tău şi crezi că a venit vremea ca tu să ai un job nou. Eşti la penultimul etaj al hotelului şi trebuie să iei liftul.
Când uşile liftului se deschid, dai nas în nas cu o persoană extrem de influentă, impunătoare şi puternică în acelaşi timp. Nu ştiu, un Dinu Patriciu, Ţiriac sau, de ce nu, Donald Trump ? Persoana respectivă observă că sunteţi extrem de entuziasmat şi decide să vi se adreseze : ” Cobor până la etajul 2. Până atunci mă puteţi convinge de ce sunteţi în stare.Aşadar, ce aveţi de spus despre dumneavoastră ? “
Într-adevăr, este un scenariu de domeniul SF, însă nu-i aşa că este bine să fim pregătiţi pentru orice şi să avem întotdeauna replica la noi ? Un discurs de 30-40 de secunde, extrem de concentrat şi nuanţat în acelaşi timp, care să îl facă pe interlocutor să vrea să obţină mai multe informaţii de la noi, poate face mai multe minuni decât un mega-interviu pentru care ai tocit o vară întreagă.
A dat norocul peste mine
În sfârşit, simt că am luat o decizie bună în ceea ce mă priveşte pe mine şi pe familia mea. Am dat cu piciorul la câteva oferte de job pentru că am zis eu că nu e cazul. În trei din patru cazuri am luat o decizie bună. Una a fost ceva mai neinspirată şi mi-e ciudă puţin, dar asta-i treaba.
În urmă cu mai bine de cinci ani cineva a încercat să-mi tragă o ţeapă. Cineva destul de apropiat. Nu am acceptat să intru în joc, dar câţiva amici au făcut-o, spre dezamăgirea mea. Le-am zis că nu e bine, că miroase de la o poştă a joc piramidal clasic şi ordinar şi că sună prea bine pentru a putea reuşi într-un timp atât de scurt şi de simplu. Puţini ştiau la vremea aia de mega-ţeapa Delphin. Eu auzeam pentru prima dată şi mă bucur nespus că am luat decizia potrivită.
După încă un an, naşa mea mi-a spus câte ceva despre o nouă oportunitate. Deşi eram convins că ultimii oameni care mi-ar da ţeapă ar fi chiar rudele sau familia mea, încă aveam proaspăt în mintea mea acel episod cu Delphinul. Aşa că nici nu am vrut să aud mai multe chestii legate de Herbalife. Nu m-a interesat nici dacă sunt ok, nici dacă nu-s.
După fix patru ani de zile, ceva m-a făcut să particip la un eveniment Herbalife. Probabil nevoia cruntă de bani. Salariul a scăzut cu 25%, ratele au crescut, nevoile la fel. Prima lună a fost foarte grea pentru mine. Informaţii peste informaţii, recomandări, traininguri etc. Dar şi plăcut. Mai ales la sfârşitul primei luni, când am observat că profitul meu era aproape cât salariul pe care îl câştigam lună de lună.
După trei luni de zile lucrurile par mult mai simple, frica aia că nu voi avea cum să conving lumea a dispărut, sunt cu adevărat disperat că nu-mi mai ajunge timpul, iar chestia asta se vede şi pe blog, profitul depăşeşte lejer salariul, iar trainingurile încep să devină din ce în ce mai interesante.
Dacă o ţin tot aşa, luna viitoare mă voi califica pentru trainingul internaţional de la Barcelona, care va avea loc anul viitor, în septembrie, acolo unde voi avea privilegiul să primesc lecţii direct de la doctori şi oameni de ştiinţă precum David Heber, laureat al Premiului Nobel pentru medicină.
Şi cum am înţeles că Herbalife înseamnă mai mult decât o afacere ( Herbalife înseamnă sănătate şi energie, în primul rând), aşa cum credeam la început, am început să îmi formez o echipă activă care să îşi fixeze cel puţin aceleaşi scopuri ca şi mine. Şi vă mai spun că cel ce va intra acum în echipa mea, va avea foarte mult de câştigat până în vara anului viitor, întrucât România este printre ţările în care Herbalife are o cotă de încredere şi creştere fantastică.
Iar eu aş fi printre ultimii oameni care ar încearca să dea cuiva ţeapă.
La târgul de ţîgani
Am mai zis-o, nu ştiu dacă şi vouă, dar cel mai mare coşmar al meu (prostii de le visezi noaptea, în loc să te imaginezi într-un loc superb în care oricum nu vei ajunge ), care se tot repetă în ultima vreme, este acela de a ajunge sărmanul sărmanilor. Dar din ăla vai de mama lui, că oricât l-ai ajuta să se ridice din gaura imensă în care a căzut, parcă tot nu reuşeşte să atingă podeaua.
Cel puţin anul trecut am visat asta de vreo şase sau şapte ori. Mi-era frică să mă mai culc şi când adormeam, o făceam cu portofelul în mână, dar aşa, palmat, să nu-l vază nevastă-mea.
În ultima vreme, de când am început să lucrez part-time, am început să visez mult mai frumos. Şi mai liniştit. Deh, acum nu mai strâng din buci când ţipă reminderul de pe telefon că am rata de plătit la bancă. Abia plăteam ratele şi utilităţile, dar nici că renunţam la iPhone şi la abonamentul de internet nelimitat de la Orange de 10 euro. Aş murea dracului, vorba uneia!
Şi pentru că mi-s mai masochist aşa de felul meu, am fost odată la Adjud, că mi-au îmbuibat unii capul că acoluşa-i un târg săptămânal unde găseşti toate kitschurile şi tot felul de haine aşa, mai pentru buzunarili noastri di moldoveni zgârciţi. SH, clar. Spiru Haret, pentru cei cu puţină carte.
E un târg de ţîgani. Uite-aşa îmi vine mie să le spun câteodată ţiganilor get-beget. Ţîgani, pentru că se comportă aşa cu toată fiinţa lor. Ţîganul e bun orator, negociator, vânzător şi, până la urmă, ciorditor, dacă vede că nu-i iese nimic. Ce-i al lor, e al lor !
Am mers acolo cu gândul de a face un joc de rol. Cel al unui sărman care abia îşi strânge un pumn de bani ca să bage ceva la ghiozdan şi să încalţe-un pantof Adidas trecut prin şapte perechi de labe. M-aşteptam să merg printre nişte mese şi să mă gândesc la ale mele, că oricum n-aveam de gând să cumpăr. De fapt, venisem cu altă treabă, dar dacă-i târg, hai să vedem! Nici n-am apucat să mă gândesc la ceea ce-mi propusesem că m-a şi luat o ţîgancă în primire :
Hai frumuşelule, şăfule, boierule ! Hai pune mâna pă haine, calitate D&G, să moară cine-o vrea să moară !
Nu vreau, eu mergeam pe-aici…nu mă interesează.
Aaaaş, păi aşa zâi morocănosule !
Morocănos ? Hmmm…. adevărul e că aveam o faţă neadaptată stilului de viaţă de prin târg.
Boarfe aruncate pe-un ciolofan, o grămadă de femei găini care scormoneau prin ele şi care se mai şi certau uneori – ” ia fă mâna de pe ea, eu am văzut-o prima!” … ” cu cât dai asta ?” … “11 lei, mâncaţi-aş, haină de-a lu Botezatu înainte să se-apuce de afaceri, zău!” …. ” scumpă ! 5 lei şi-o iau” … şi….jaaaaaaaaaap, cealaltă pune mâna pe ea şi dă 10 lei şi i-o fură.
Pfoaaaai, în gândul meu, apoi cam aşa îmi vine să fac şi eu după ce-mi achit datoriile. Negociere la sânge pentru o boarfă care nici nu-mi place, dar cică ţîne di cald. Băi, unde dracu am intrat eu ? Eu plec, îmi zic ! Ridic privirea şi văd nişte adidaşi super tari. Dacă te uitai de la 2 metri distanţă ziceai că-s noi. Marca Adidas, original blend. Erau aşezaţi la câţiva zeci de centimetri de grămada cealaltă de adidaşi obişnuiţi. Căcaturi gen Puma, Nike, Reebok.
- Cât e perechea aia de adidaşi, întreb eu în timp ce arăt cu degetul către grămada mare ? ( să fac o probă, zic )
- O sută şefu ! Adică 10 beţe de-astea noi, că ne-am tâmpit cu banii ăştia! - Şi ăia de acolo ( cei Adidas ) ? - O sută douăzeci şăfule ! Originali ! Cristi Ronaldo scrie pe ei, i-am luat de la Bernabeu! - Adică 12 beţe, da ? ( în timp ce duceam mâna la buzunar ) - Nu boierule, un meleon două sute d-ăia vechi ! - Păi tu crezi că ţi-ai găsit prostul ? - Haoleu baştane, păi ce, e scump ? La şcoala şi la banii tăi, nu merită Cristi Ronaldo neşte bani pentru bejuteriile astea? - Cine-i bre Cristi Ronaldo ăsta ? ( eu, mare neştiutor , cică) - Ete ăsta-i Cristinelu meu ! ( un puradel cu pantalonii rupţi în cur, dar cu adidaşi de firmă-n picioare ) L-am botezat aşa după fotbalistu ăla care joacă-n Spania. Astea-s ghete de fotbalist mare, îi dau ieftin ! - Sunt scumpi, nu mă interesează ! Plus că-mi vinzi poveşti care nu fac un ban.
- Gata şăfule, uite, ia-i acum cu o sută şi gata ! Ultimul preţ, că ş-aşa mă doare inima-n pept că ţî-i dau aşa eftini! - Nu, gata. Nu îi vreau ! - Sărmanule ! Dacă m-ai văzut ţîgan ai zis că mă fraereşti, ăh ? E marfă de calitate, poetule ! Hai….şapte sute dă mii vechi, na ! - Nu ! Să fii sănătos ! În momentul în care am auzit cuvântul sărman, mi-am amintit brusc de coşmarul pe care îl tot aveam. Îmi venea să-l calc în picioare pe ţîganul ăla cu mustăţile cât coada de cal.
- Ptiu, că al dracu eşti la maţe !
Apoi îşi aruncă pălăria pe jos de nervi, după care şi-o scutură de pantalonii prăfuiţi. Probabil că au fost şi alţii înaintea mea care l-au refuzat.
După jumătate de oră petrecută în târgul ăla, n-ai cum să nu te distrezi ! Dacă ar fi să mai merg acolo, aş merge pentru distracţie. Cele mai faine replici acolo le găseşti. Uneori, chiar şi cele mai faine tricouri de firmă, noi şi ieftine. Ciordite, desigur. Iar dacă nu iei nimic, deşi negociezi cu ţigăncile până nu mai poţi, s-ar putea să vezi şi-o fofoloancă. Aşa a păţit unul care n-a vrut să cumpere şi i-a mai tras şi-un stuchit ăleia, că e borfaşă.
Ziua mi-am încheiat-o la un restaurant. Hei, staţi, nu aruncaţi cu pietre ! Am mers la Cantina Săracilor. Păi ce, credeaţi că am dat de bani, aşa, dintr-un foc ? Trebuie să recunosc că au o mâncare extrem de gustoasă şi, mai ales, ieftină. Totuşi, mă uitam cum o grămadă de lume bună ( chiar am văzut câţiva potenţi financiar ) vine să ia masa acolo şi cum ăştia mai subţiri la pungă se uită chiorâş la ei.
Am învăţat multe din ce-am văzut acolo, parcă-s puţin mai cumpătat la bani, ajutat fiind şi de coşmarurile care încă îmi sunt proaspete în minte. Chiar aşa, ce coşmaruri v-au marcat pe voi de-a lungul timpului şi cum aţi scăpat de ele ? Sau oi fi eu singurul care are nevoie de consultanţă ?
Eşti fericit ?
Te-ai întrebat vreodată cât eşti de fericit ?
Suntem bombardaţi cu informaţii, unele plăcute, altele mai puţin plăcute, intrăm cu tot trupul în problemele de care ne lovim în fiecare zi, căutând o soluţie cât mai rapidă care să ne mai lase timp şi speranţă şi pentru alte lucruri, suntem mulţumiţi atunci când trecem peste obstacole, deşi niciodată nu ne-am gândit cum ar fi fără ele.
Cu toţii întâmpinăm dificultăţi de-a lungul vieţii şi acelea pot fi zilele în care se decide ce se va întâmpla pe viitor. Dacă este ceva care nu merge în viaţa ta, schimbă acel lucru ! Dacă nu poţi schimba, atunci schimbă-ţi atitudinea! Este important să dăm multă atenţie atitudinii noastre, modului nostru de a privi problemele de zi cu zi, astfel încât să formăm un depozit de unde vom putea lua în zilele cu adevărat dificile. Cu toţii avem zile negre, zile care ne împing la limita răbdării, iar dacă nu ne-am educat să avem o atitudine pozitivă, în acele zile ne va fi cu adevărat greu să sperăm.
Totul funcţionează după o schemă extrem de simplă. Putem schimba totul urmând doar câţiva paşi, însă este foarte dificil să ne impunem acest lucru, întrucât noi, oamenii, ne focalizăm tot mai tare pe probleme, obstacole şi, mai ales, eşecuri. Aceste lucruri ne blochează şi ne oprim, pentru că nu suntem capabili să vedem dincolo de ele. Totuşi, dacă privim cu atenţie, putem vedea clar că nu există probleme care să nu poată fi rezolvate. Totul este ca un puzzle, iar la puzzle există soluţii. Dacă te loveşti de ceva şi nu eşti sigur că se va rezolva sau că poţi rezolva, nu înseamnă că acel lucru nu poate fi rezolvat. Trebuie doar să găseşti soluţia potrivită pentru acel puzzle, pentru acea problemă.

Facem totul pentru a găsi o cale de mijloc, iar atunci când totul revine la normal, suntem extrem de binedispuşi. Normalitatea ne bucură. Cum ar fi dincolo de ea ? Cum ar fi să avem parte în fiecare zi de căldura familiei şi de linişte financiară, cum ar fi să ne simţim în largul nostru ori de câte ori ieşim din casă, să ne iubim aproapele şi să fim atât de energici încât să oferim şi celorlalţi acelaşi sentiment, aceeaşi putere ? Cum ne-am simţi atunci când punem capul pe pernă zâmbind ? Uşuraţi ? Mulţumiţi ? Norocoşi ? Fericiţi ?
Tu cum ai defini fericirea ? Ce anume te-ar face fericit ? Banii, călătoriile, dragostea, recunoaşterea ? Ce faci pentru a fi fericit şi ce ai fi dispus să faci ? Te-ai întrebat vreodată cât eşti de fericit ? Dacă da, care a fost răspunsul tău şi cât de sincer ai fost ?
Ironia sorţii
Dimineaţă, când mergeam spre serviciu am auzit o ştire conform căreia o echipă de cercetători din Franţa a reuşit să detecteze un marker biologic care ajută la depistarea a 11 tipuri de cancer, acest lucru însemnând că va contribui la depistarea mult mai rapidă a bolii şi, poate, la un tratament universal împotriva acesteia.
Da, este o ştire care merită atenţie. Însă ceea ce mi-a atras mie atenţia şi mai mult este că în acea echipă de cercetători francezi şi-au făcut loc şi doi medici români care, culmea, sunt şi coordonatorii acestei echipe. Doi medici români care, foarte probabil, ar fi câştigat un salariu de mizerie în ţară şi ar fi lucrat în acest sistem mizerabil de care ne lovim cu toţii.
Cum era de aşteptat, cercetarea respectivă a fost oprită temporar din lipsă de fonduri. Păi cine să dea bani pe prostii, nu ? Ca să nu mai zic că-n ţară există atâtea minţi luminate printre medici şi cercetători încât, dacă ar fi finanţaţi cum trebuie, s-ar face multe descoperiri revoluţionare.
Ca cea făcută de acei medici din Bucureşti care au descoperit absolut întâmplător un tratament revoluţionar pentru cei ce au probleme cu inima şi au suferit un infarct miocardic. Asta după ce statul le-a tăiat din leafă 25%.
Ce mai merge-n ţara asta ?
In: Romania, bani, loc de dat cu capul, management, mizerii, personal
Nu ştiu dacă v-am spus atât de bine încât să vă intre-n cap că eu, împreună cu maică-mea, administrez o farmacie. De fapt, un mic lanţ de farmacii, în Vrancea. Am investit şi am deschis afacerea în plină criză, în 2009, atunci când băncile strâmbau din nas ori de câte ori vedeau clienţi care încercau să le forţeze mâna pentru a lua credite. Regulile erau din ce în ce mai dure. Cine credeţi că stătea la uşile băncilor ca să facă împrumut în plină criză ? Eu, normal! Atâta timp cât nu luam credit pentru consum ( plasme, mobilier în casă sau mai ştiu eu ce gadgeturi ) şi încercam să îi investesc în ceva, eram mulţumit cu ideea.
Ne-am gândit la domeniul farmaceutic pentru că, ne-am gândit noi, farmaciile nu au dat niciodată faliment dacă au fost administrate corect. Sau aproape niciodată, că mai e şi cazul de forţă majoră. Nu vă spun cât a durat obţinerea autorizaţiei, cât au stat actele pe la minister şi câte şi mai câte cheltuieli neprevăzute au fost făcute ! Enorm. ENORM! În tot timpul ăsta am observat că sistemul birocratic începe să se perfecţioneze. Tinde spre absolut. Orice situaţie care ţi se cere în format electronic, trebuie dusă şi pe hârtie, că nu se poate renunţa la hârţogăraie. În fine.
Pentru că piaţa aşa funcţionează, trebuia să venim cu ceva nou şi interesat în vederea atragerii clienţilor şi a fidelizării lor. Am venit cu preţurile cele mai mici de pe piaţă. Să fim serioşi, ce-l interesează pe om, nu preţul ? Am făcut contract cu CAS, am început să dăm reţete gratuite şi compensate, totul era fain, afacerea începea să dea roade. Oricum, se resimţea efectul crizei. Puterea de cumpărare nu mai e atât de mare dacă salariile s-au micşorat. Teoria funcţionează foarte simplu. Practica ne omoară, pentru că această criză, inventată sau nu în ţara noastră, omoară încet, dar sigur, tot ce înseamnă sistem privat.
Aşa se face că, după ce abia ţi-ai făcut mâna şi ai dat câteva reţete, CAS îţi spune că s-a terminat plafonul şi că dai pe barba ta de-acum încolo. Decontarea se face după luni de zile de rugăciuni către cel de sus, timp în care te tot întrebi ce să faci să nu rămâi blocat financiar, pentru că furnizorii de la care ai cumpărat medicamentele te stresează cu telefoanele pentru a le achia facturile, tu dai din umeri spunând că nu ai cum zilele astea şi, într-un final, ei nu îţi mai dau marfă până ce nu le umezeşti buzele cu ţârâita. Şi uite aşa se formează un cerc vicios, în care actorul principal este nimeni altul decât statul român.
Până la urmă te descurci. Uneori mai greu, alteori mai uşor. Mai uşor pentru că te căleşti şi te gândeşti că, atunci când vom ieşi din criza asta ( dacă vom mai ieşi ), dacă vei mai rezista pe piaţă, înseamnă că vei face bani serioşi.
Problema extrem de enervantă şi de frustrantă, după umila mea părere, este că statul român, în naivitatea lui ( ca să nu zic prostie ), îi faultează şi pe cei care încearcă să aducă plus valoare bugetului consolidat, în speţă sistemul privat, dar şi pe proprii ei cetăţeni, care nu mai ştiu pe unde să mai scoată cămaşa în urma micşorărilor salariale sau a concedierilor masive. Cum ? Extrem de simplu. Nu anunţă scumpiri notabile ale medicamentelor ( gen 10%,20% and so on ), însă preţurilor lor vin săptămână de săptămână mai mari de la furnizor. Nu există factură cu medicamente care să aibă acelaşi preţ (fără tva şi adaos, implicit) cu cel venit în urmă cu doar câteva zile, maxim o săptămână.
Unde mai pui faptul că sunt o mulţime de medicamente cu preţ impus. Adică nu ai voie să pui un preţ mai mare decât preţul impus de casă, implicit de minister. Ce mai contează că te încarci aiurea în gestiune cu medicamente pe care tu nu câştigi, uneori, nici măcar 10% în plus. Ca să nu mai zic de medicamente precum Nexium care vin cu preţ mai mare din depozit decât preţul impus de casă. Adică mai pui bani din buzunar ca să ieşi pe zero.
Având în vedere aceste aspecte destul de simple, pentru că existe multe altele destul de complicate şi complexe pe care nu vi le-am spus acum, dar care sunt convins că se întâmplă în (aproape) orice domeniu din sistemul privat, mă întreb şi vă întreb destul de serios şi îngrijorat : ce mai merge-n ţara asta, oameni buni ? Ce să facem, să ne luăm catrafusele şi să ne mutăm afacerea în ţări precum Bulgaria ?
Ce-am găsit al meu să fie !
Sunt convins că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat măcar o data să găsească nişte bănuţi uitaţi prin buzunarele unor haine. Cred că este unul dintre cele mai plăcute sentimente, mai ales atunci când duci lipsă cruntă de ei.
Acest lucru îmi aminteşte de-o zi oarecare, în urmă cu aproximativ trei ani, când am terminat şi ultimul leuţ din casă şi mai aveam de aşteptat o săptămână până să-mi intre salariul pe card. Dădusem banii pe ratele bancare, pe utilităţi şi pe mâncare. Nu mi-au mai rămas de distracţie. Ar fi fost suspect să-mi rămână.
Resemnat, mă întinsesem în pat lângă nevastă-mea şi am dat drumul la televizor. Nici un minut n-a trecut că a apărut o reclama la ciocolata Heidi, aia cu alune de-mi place mie de mor. Asta apropo de reclame. Mi s-au făcut ochii cât cepele şi ouăle cât baloanele umplute cu heliu. Eram lipit de televizor şi făceam 13-14 prin casă că n-aveam bani de-o ciocolată. Disperat, am început să caut în fiecare colţ al casei. Ciocolata costa la vremea aia cam 30 de mii, adicătelea 3 lei din ăştia noi. Am găsit doar vreo 17 mii prin casă, mărunţiş. M-am simţit precum ultimul om. Vă daţi seama, n-aveam nici măcar de-o ciocolată!?
Deodată, nu ştiu cum, m-am dus ţintă către şifonier. Am luat la puricat hainele, atât de disperat eram. Şi voi ştiţi că românul e periculos când vine vorba de crăpelniţă. Parcă Dumnezeu mi-a îndreptat paşii către şifonier. Am găsit acolo o bancnotă de 50 de mii, uitată cine ştie de când. 50 + 17 = 67. Adică două Heidi şi mi-a mai rămas şi rest.
De când mi s-a întâmplat chestia asta, încercam să îmi impun să mai las din când în când bani prin casă. Mărunţiş, cât să se strângă de-un cico. Mai târziu mi-am dat seama că şi ăla prindea picioare. Cum găsea ceva parale, nevastă-mea era lângă ei. Credea că îi las ciubuc. Pentru ce, nu ştiu.
De atunci nu mai ştiu să mă fi bucurat aşa de tare, tocmai pentru că nu mi s-a mai întâmplat să găsesc bani prin buzunare. Asta până azi, când nu-mi mai găseam geanta de la Herbalife. Era în portbagaj. O uitasem de săptămâna trecută. Am luat-o dis de dimineaţă după mine, la birou si am deschis-o ca să verific dacă e agenda mea cu planificările în ea. Era, iar în agendă, pe lângă planificări am mai găsit un pliculeţ mic şi alb. Mare mi-a fost surpriza şi bucuria atunci când în plicul respectiv am zărit bani. Şi nu mărunţiş, ci 350 de lei, o parte din profitul meu de pe luna septembrie, profit de care uitasem imediat ce l-am făcut.
Nu ştiu cum sunteţi voi, dar pe mine aceste lucruri mă întântă foarte tare. Noroc că nu i-am uitat prin casă. Oare îi mai găseam ? ![]()





