Ce-i în mână, nu-i minciună
Eşti fericit ?
Te-ai întrebat vreodată cât eşti de fericit ?
Suntem bombardaţi cu informaţii, unele plăcute, altele mai puţin plăcute, intrăm cu tot trupul în problemele de care ne lovim în fiecare zi, căutând o soluţie cât mai rapidă care să ne mai lase timp şi speranţă şi pentru alte lucruri, suntem mulţumiţi atunci când trecem peste obstacole, deşi niciodată nu ne-am gândit cum ar fi fără ele.
Cu toţii întâmpinăm dificultăţi de-a lungul vieţii şi acelea pot fi zilele în care se decide ce se va întâmpla pe viitor. Dacă este ceva care nu merge în viaţa ta, schimbă acel lucru ! Dacă nu poţi schimba, atunci schimbă-ţi atitudinea! Este important să dăm multă atenţie atitudinii noastre, modului nostru de a privi problemele de zi cu zi, astfel încât să formăm un depozit de unde vom putea lua în zilele cu adevărat dificile. Cu toţii avem zile negre, zile care ne împing la limita răbdării, iar dacă nu ne-am educat să avem o atitudine pozitivă, în acele zile ne va fi cu adevărat greu să sperăm.
Totul funcţionează după o schemă extrem de simplă. Putem schimba totul urmând doar câţiva paşi, însă este foarte dificil să ne impunem acest lucru, întrucât noi, oamenii, ne focalizăm tot mai tare pe probleme, obstacole şi, mai ales, eşecuri. Aceste lucruri ne blochează şi ne oprim, pentru că nu suntem capabili să vedem dincolo de ele. Totuşi, dacă privim cu atenţie, putem vedea clar că nu există probleme care să nu poată fi rezolvate. Totul este ca un puzzle, iar la puzzle există soluţii. Dacă te loveşti de ceva şi nu eşti sigur că se va rezolva sau că poţi rezolva, nu înseamnă că acel lucru nu poate fi rezolvat. Trebuie doar să găseşti soluţia potrivită pentru acel puzzle, pentru acea problemă.
Facem totul pentru a găsi o cale de mijloc, iar atunci când totul revine la normal, suntem extrem de binedispuşi. Normalitatea ne bucură. Cum ar fi dincolo de ea ? Cum ar fi să avem parte în fiecare zi de căldura familiei şi de linişte financiară, cum ar fi să ne simţim în largul nostru ori de câte ori ieşim din casă, să ne iubim aproapele şi să fim atât de energici încât să oferim şi celorlalţi acelaşi sentiment, aceeaşi putere ? Cum ne-am simţi atunci când punem capul pe pernă zâmbind ? Uşuraţi ? Mulţumiţi ? Norocoşi ? Fericiţi ?
Tu cum ai defini fericirea ? Ce anume te-ar face fericit ? Banii, călătoriile, dragostea, recunoaşterea ? Ce faci pentru a fi fericit şi ce ai fi dispus să faci ? Te-ai întrebat vreodată cât eşti de fericit ? Dacă da, care a fost răspunsul tău şi cât de sincer ai fost ?
Sistemul imunitar la copii
In: amintiri, copii, diverse, foto, loc de dat cu capul, personal
Pe zi ce trece, sunt din ce în ce mai convins că puştii din ziua de azi răcesc tot mai des faţă de generaţia mea, spre exemplu. Sigur, gradul de poluare şi de toxicitate din atmosferă a crescut considerabil, solul este ahtiat după minerale ( un studiu făcut de cercetătorii britanici a scos la iveală faptul că, în prezent, din cauza agriculturii moderne, legumele şi plantele îşi iau cu 67% mai puţine minerale din pământ; raportarea s-a făcut la anul 1967 ) şi au apărut tot mai multe virusuri care pun în pericol sănătatea corpului uman, iar copiii sunt primii care reacţionează.
Îi auzim pe părinţi tot mai des spunându-le copiilor să nu pună mâna pe lucruri murdare, să nu ducă mâna la gură, să ţină fularul la gură deşi e călduţ afară, să se şteargă bine pe mânuţe etc.
Să fim serioşi, câţi dintre noi făceam toate aceste lucruri când eram mici ? Toţi, nu-i aşa ? Băgam tot felul de goange-n gură, veneam acasă negri din cap până-n picioare, juliţi, cu mucii până-n bărbie şi nu ştiu dacă răceam mai mult de o dată pe an. Ba eu, atunci când eram mic, mă jucam cu propriul rahat printre degete. Păcat că m-a prins maică-mea exact atunci când urma să îmi exprim talentele pe pereţii din dormitor. D-aia nu ştiu să desenez acum nici măcar un copac la standardele pe care el aşteaptă un copil.
Ştim bine sau măcar ni s-a spus că, pâna la vârsta de şapte ani, copiii îşi întăresc sistemul imunitar . Tot în şapte ani îşi formează şi gusturile alimentare. Şi tot atunci apar şi carenţele, în cazul în care copilul nu a fost hrănit corespunzător ( proteine, vitamine, minerale, apă ). De fapt, imunitatea merge de mână cu alimentaţia.
Sunt părinte şi cunosc la rându-mi alţi părinţi. Unii au copii mai rezistenţi la răceli, alţii nu. Oricum, cam toţi copiii din ziua de azi sunt copii de incubator. Iar copiii de incubator trăiesc după nişte reguli clare impuse de părinţi : pe timp de iarnă apa din biberon trebuie să fie călduţă ( nu care cumva să o laşi la temperatura camerei că răceşte puradelul ), fes şi fular obligatoriu dacă bate vântul sau s-a răcit puţin afară, mănuşi imediat cum cade prima brumă, niciodată copilul nu trebuie să aibe mâinile murdare, iar dacă le-a murdărit sărim repede cu spirtul, dacă a stat mai mult afară/a alergat cu gura deschisă şi bătea vântul, obligatoriu i se vor administra preventiv pastiluţe contra răcelii etc.
Toate chestiile astea se întâmplă mai ales în mediul urban. Aici copilul se cocoloşeşte şi este ferit în fiecare secundă de ameninţarea răcelilor. Iar dacă îţi dai seama într-un târziu că s-ar putea să greşeşti făcând aşa ceva, te gândeşti să-ţi căleşti copilul. Şi faci taman invers faţă de ceea ce făceai până atunci. Asta nu înseamnă că îl căleşti, ci că îl căcăleşti. Şi dai chix, încep reproşurile unui părinte faţă de altul şi apoi urmează resemnarea : copilul nostru e sensibil, facem tot cum ştim noi.
Copiii cresc, iar atunci când sunt îndeajuns de mari pentru a merge la grădiniţă urmează explozia. Îţi răcesc cum nu ţi-au răcit vreodată, pentru că acolo ei sunt mult mai expuşi la boli decât cei care stau acasă, în mediul în care deja s-au învăţat. Şi atunci, exact în momentul ăla, părinţii se îmbărbătează şi îşi spun că bacteriile şi virusurile întăresc sistemul imunitar. Iar dacă nu-şi spun asta, li se spune de către cadrul didactic sau medic. Şi abia atunci îşi dau seama că acel copil ar fi avut nevoie de mai multă libertate şi mai puţină grijă. Strict din acest punct de vedere. Ah, poate şi cel alimentar. Cărniţa şi ciocolata în exces nu aduc beneficii pe termen lung.
Şi noi am răcit,da! Eu, soţia, fratele, prietenii mei. Voi. Dar, încă o dată spun, nu de 20 de ori pe an. Maxim de 3-5 ori pe parcursul unui an de zile ( atunci când mergeam la grădiniţă sau şcoală ). Este şi vina părinţilor care îşi aduc copiii la grădiniţă deşi ei sunt răciţi cobză, cât şi a cadrelor care primesc copiii răciţi praf în mijlocul celor care sunt sănătoşi tun (aparent).
Fiică-mea, Dana, nu a răcit deloc în primul an de viaţă. Abia după primul an a avut o răceală mai serioasă, iar în cei doi ani ai săi a răcit cam de 4 sau 5 ori. Chiar şi aşa, parcă tot nu-s aşa de mulţumit de modul în care noi, ca părinţi, alegem să o protejăm de răceli, dar nici nu pot să fiu atât de radical. Numai cât mă gândesc la febră mă ia cu frică.
Un alt exemplu este Marius, un băiat simplu, de la ţară, care şi-a obişnuit copilul cu aerul puternic de la munte, îl ţine mult mai sumar îmbrăcat chiar şi în zilele mai răcoroase, nu are nicio problemă atunci când copilul duce la gură până şi balega de cal şi îl lasă să meargă în picioarele goale prin iarbă (vara). Copilul ăla nu ştiu dacă a răcit de două ori şi are un an şi ceva.
Oare dacă am fi trăit cu toţii în mediul rural dădeam la fel de multă importanţă tuturor aceste lucruri pe care oamenii din mediul urban le respectă cu stricteţe ( din cauza accesului la informaţie ) ? Eu nu prea ştiu să-mi dau un răspuns, dar mă uit şi acum cu o oarecare simpatie faţă de copilaşii de la ţară care trăiesc copilăria altfel decât cei de la oraş.
Ce vă inspiră această fotografie ?
Când mergem în rezervaţie?
In: Romania, Vrancea, foto, personal, proiecte, turism, twitter
Nu cu multă vreme în urmă vă întrebam dacă v-ar face plăcere să faceţi puţină mişcare prin natură, pentru a ne bucura împreună de frumuseţile patriei, dar mai ales pentru sănătate şi oxigenare a creierului.Propunerea mea a fost Rezervaţia Naturală Cheile Tişiţei din Lepşa, Vrancea.
Zona nu este aleasă întâmplător. Astăzi am ajuns în rezervaţie şi am mers aproximativ 10 minute, de plăcere. Nu am vrut să merg prea mult pentru a mă bucura la maxim de plimbarea pe care o voi face alături de câţiva alţi colegi de blogosferă, dar şi alături de cei care vor să facă o plimbare prin natură.
Trebuie să recunosc că am amânat această ieşire, forţat de faptul că mulţi dintre cei pe care i-am invitat au avut alte evenimente la care trebuiau să ajungă, fie că vorbim de proiectul #prinRomânia sau proiectele de prin Arad sau Sibiu. Acum, având în vedere că proiectele online iau o mică pauză, lansez din nou invitaţia de a merge prin frumoasa rezervaţie.
Şi ca să vedeţi ce frumuseţi vă aşteaptă încă de la intrarea în rezervaţie, vă las spre studiu următoarele imagini. Le puteţi regăsi în primele voastre minute păşite în rezervaţie.
Această ieşire va reprezenta un prim pas ( ca şi studiu personal ) către proiectul pe care vreau să îl dezvolt anul viitor. Nu vă spun încă despre ce este vorba. Cert este că vreau să fac ceva mare, ceva ce în judeţul Vrancea nu s-a făcut până acum. Sper să am susţinere.
Aş prefera să ne adunăm în formaţie completă în perioada 1-3 octombrie ( şi în funcţie de vreme, dar mai ales de agenda voastră ).
Îi invit pe Dan Ştefan, GrimCris, Tudor, Sorin Andronic, Iulia şi Căpcă1, ca şi reprezentanţi ai blogosferei vrâncene, fără să îi uit pe restul colegilor la care ţin foarte mult, dar cărora nu le pot promite că voi avea unde să îi cazez, cât şi pe Iyli, Corina, Anca, Asaftei Dragoş, Doipe2 şi Andra Zaharia, o parte din persoanele de pe twitter pe care eu le îndrăgesc şi le respect.
Dacă aveţi timpul necesar pentru a răspunde acestei invitaţii şi, mai ales, dacă vă place ideea de grup, de distracţie şi de mişcare cu cap, vă aştept cu sufletul la gură! Dacă mai sunt persoane care doresc să participe la eveniment, cel de a explora fiecare colţişor din rezervaţia naturală, sunt binevenite.
Dorel la piscină
Toamna se numără…recolta
Când eram mai mic, bunicii mei mă luau cu ei la cules, fie că era vorba de struguri, cartofi sau varză. Nu mă luau atât pentru a-i ajuta la treabă, cât pentru a mă face să înţeleg că mâncarea pe care o găsesc în farfurie este rezultatul unui an de muncă. Începusem să înţeleg chestia asta şi îmi plăcea să mă fac util ba la culesul roadelor, ba la reparatul sau vopsitul gardului sau, ştiu eu, la prăşitul şi mai apoi la culesul porumbului.
Când era vorba de mers la cules de cartofi, tare îmi mai plăcea să caut în pământ cartofi cu forme ciudate. La fel şi la roşii, castraveţi sau ardei. Îmi amintesc chestiile acestea pentru că în ultimele zile am devenit cam melancolic. Cred că de când am trecut pe lângă fosta mea grădiniţă care mi-a trezit nişte amintiri pe care nu le voi putea uita niciodată.
Şi pentru ca totul să prindă contur, am primit un mail cu nişte fotografii care reflectă exact trăirile mele din ultimele ore. Mi-am adus aminte cu plăcere de fragmente din copilărie, de bunicii mei care s-au dus unul câte unul în lumea celor drepţi, dar şi de momentele mele “ciudate” în care găseam la legume forme pentru absolut orice obiect pe care mi-l puneam în minte.
Vă avertizez că fotografiile de mai jos pot fi considerate de unii drept provocatoare şi chiar vulgare, însă chiar şi aşa, eu tot le pun 
Spuneţi drept, câţi dintre voi vă aduceţi aminte de copilărie urmărind pozele de mai jos ?
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici