Merg destul de des la evenimente publice şi întâlnesc de cele mai multe ori fotografi angajaţi la diferite ziare, televiziuni sau tabloide. Unde întorci capul vezi o grămadă de profesionişti în ale pozatului. Aşa îţi spui, văzând în mâna lor numai scule profi de ultimă generaţie, cu ditamai obiectivele şi cu multe setări manuale. Mereu mă uit cu jind la ele. Mi-aş dori şi eu să am un aparat profi pe care să-l exploatez la maximum. Nu că aş şti să fac cine ştie ce fotografii.

Numai că o bună parte din posesorii de aparate de lux pozează pe “auto”, la fel cum pozează marea majoritate a utilizatorilor de aparate foto ( gen săpuniere ).  Nu prea observi la ei setări manuale, timpi de expunere, focus manual sau fotografii în cascadă. Câteodată îi vezi cu ochiul în viewfinder. Dar rar. Lucrul ăsta l-am observat şi pe flickr. Statistic, foarte mulţi utilizatori folosesc aparate foto performante. Practic, puţini dintre ei realizează fotografii remarcabile. Sau chiar decente, dar în care să se folosească de calităţile aparatului.

Poate că voi fi criticat că generalizez. Nu, nu o fac. Dar mă întreb de ce ai avea nevoie de un aparat scump dacă te rezumi doar la a face poze pe “auto” sau folosind anumite scenarii pe care le pune la dispoziţie aparatul foto ? Nu ştiu dacă sunt cel mai potrivit om care să ridice problema asta, dar mi-e ciudă când văd amatori care folosesc bijuterii de aparate foto. E ca şi cum ai avea Ferrari, dar ai merge pe banda 1 cu 50 km/h.

Altfel, le recomand tuturor să urmeze nişte paşi simpli de utilizare a aparatelor foto compacte, cu recomandarea de a nu arunca banii pe aparate costisitoare daca nu au de gand să le folosească la potenţialul lor ! Iar dacă vreţi ceva mai mult de atât, urmaţi cu încredere paşii de aici !

Săptămâna trecută, în timp ce făceam naveta serviciu (Mărăşeşti) – casă (Soveja)  (deh, tare bine e la munte pe timp de caniculă ), am auzit la ştirile EuropaFm că Poliţia Română şi Colegiul Psihologilor au întocmit profilul şoferului problemă de pe şoselele patriei. M-am gândit automat că şoferul problemă este tânăr, cu o maşină puternică şi cu părinţi bogaţi.

Adevărat, portretul robot al şoferului problemă, conform studiului, arată că el are până în 25 de ani, nu are carnet de mai mult de 5 ani de zile şi conduce o maşină cu motor puternic, de peste 2000 cmc. Ăştia-s zmeii. Este practic imposibil să fii şofer şi să nu fi văzut în trafic un măscărici care face depăşiri riscante pentru că, na, are maşină care duce mult, sau care conduce după propriile reguli.

Tot cu probleme pot fi şi şoferii care conduc maşina firmei la care este angajat. Nu e maşina lor, aşa că o exploatează la maxim. Şi conduc agresiv.

Ok, nu ştiu de ce au făcut un studiu despre aşa ceva. Chestia asta se putea observa cu ochiul liber. La fel şi studiul referitor la cunoaşterea regulilor de circulaţie, care a scos la iveală un rezultat zdrobitor : “peste 97% dintre şoferii români cunosc legea după ureche”.

Un exemplu concret l-am întâlnit chiar la jumătate de oră după ce am ascultat ştirea respectivă. În comuna Străoane (Vrancea), un şofer a înţeles să parcheze maşina după cât l-a dus capul. Probabil că astfel de şoferi au fost trecuţi cu vederea de studiul respectiv. Ca el sunt mulţi alţii. Se numesc cocalari, iar în Vrancea au cam început să se bată doi pe un loc.

Mărăşeştiul este un oraş încărcat de istorie. Mereu spun că acest oraş a avut norocul că a fost implicat activ în luptele care s-au dat în primul război mondial ( să nu uităm marea bătălie de la Mărăşeşti, înscrisă în istoria neamurilor drept Ziua de Foc ) şi ghinionul că, in zilele noastre, nu a reuşit să îşi ridice capul şi să ţină drept spatele încărcat de glorie.

Istoria nu ne lasă-n pace. Aceste locuri sunt încărcate de fapte înălţătoare, de eroism dar şi de demnitate umană, de dragoste faţă de această ţară greu încercată din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, cât şi faţă de valorile născute pe pământ românesc. Mărăşeştiul are o soartă cu totul specială. Acel sat necunoscut până în anul 1917 avea să treacă brusc în cele mai ilustre cronici. Avea să cunoască gloria şi să i se deschidă paginile de o valoare incontestabilă, însă fără de folos, fără să devină şi să îndeplinească rolul misionar de propăvăduitor al păcii. Rol pe care îl merita cu prisosinţă.

De ani buni, oraşul nu mai înseamnă altceva decât trecut istoric şi manifestări de faţadă. Mărăşeştiul are o etichetă pe care cu greu o poate dezlipi cineva : PE AICI NU SE TRECE ! . Sunt cuvinte spuse răspicat, cu multă cruditate şi nu mai au de mult timp acelaşi înţeles. Sunt celebrele cuvinte ale lui Eremia Grigorescu, care au devenit în timp o realitate şocantă, ca şi cum, inexplicabil, îngăduinţa unei expresii sfinte se transformă, pe nevăzute, într-o permanenţă cu destin nefericit şi alunecare în uitare şi anonimat.

Martiri şi eroi, născători de pilde ce-ar fi trebuit să rămână modele şi învăţături de credinţă şi înţelepciune, au însufleţit pentru eternitate cu sângele şi dragostea lor locul de casă, cu acel cântec înalt, încărcat de-atâta suflet şi rămas în trupul Osuarului care avea să primească numele suprem de Mausoleul  Neamului.

Şi totuşi, cu atâţia ani în spate, Mărăşeştiul se zbate îngrozitor între viaţă şi moarte. Este precum un monstru ţinut sub somnifere, adormit şi  amăgit ori de câte ori Cineva vine să-i cunoască istoria. Mărăşeştiul este istorie, e ca o carte din care citim cu toţii şi pe care o punem la loc de cinste, însă nu vrem să îi atingem cu adevărat sufletul.  Oraşul-erou este precum un copil însingurat, hăituit, fără casă şi fără drum, care înfruntă viaţa-n pieptul plin de recunoştinţă, cerşind  un alt trofeu care să îl readucă în prim-plan. Are mult orgoliu, însă nu este înconjurat de suflete care să-l poată ridica la adevărata sa valoare.

Copiii săi au ales să îl părăsească exact când suferea mai crunt, dar el speră că va găsi drumul spre glorie şi că-şi va putea rechema fiii acasă. Plecaţi să muncească în altă casă, la Focşani, unele persoane se întorc acasă la îngânarea zilei cu noaptea cenuşie şi rece. Odată ajunşi, coboară spre oraşul scufundat, uitat de mult şi de mulţi. Acele lăzi pline de comori şi aurul cât un munte nestemat, dar blestemat, învelite în umbra grea a nopţilor reci şi deprimante, sunt lăsate în uitare şi anonimat. Toţi ştiu că există, dar nimeni nu caută să-l aducă la suprafaţă.

Elogiile aduse de presă din cele mai vechi timpuri şi până acum, pelerinajul a milioane de frunţi plecate prin faţa Bisericii Neamului, decernarea “Crucii de război franceze”, precum şi marile sărbători anuale din zilele comemorative şi, mai mult decât atât, recunoaşterea Mărăşeştiului drept ORAŞ-EROU, ar fi trebuit să se înmulţească într-o mare de motive care să ridice oraşul la suprafaţă şi să-l trezească din somnul adânc în care a fost lăsat atâţia zeci de ani.

DA, PE AICI SE TRECE ! Se trece plin de recunoştinţă, de dragoste şi gânduri curate. Dar haideţi să le arătăm celor ce trec pragul istoriei că Mărăşeştiului i se poate scoate falsa etichetă de oraş sărac, plin de neajunsuri, scăpat în uitare ! Mărăşeştiul este unul dintre cele mai bogate locuri. Vorbim de istorie, de întâmplări, care au făcut ca Mărăşeştiul să fie recunoscut în lumea întreagă.

N-am văzut un popor mai superstiţios decât al nostru.  Dacă mai ai şi ghinionul să nimereşti între două sau mai multe babe (sau ţaţe, cum vreţi să le spuneţi) atunci când te afli la vreo nuntă sau înmormântare, înseamnă că ai fost sortit eşecului.  Nu ştiu dacă există vreo ţară în toată Europa asta care să aibă  superstiţii, obiceiuri sau ritualuri mai bogate şi mai bine păstrate ca ale noastre.

De fapt, cum au luat naştere superstiţiile ? Probabil tot din cauza unor oameni care nu au apucat ca ştiinţa şi tehnologia să le demonstreze că unele circumstanţe misterioase sau evenimente ciudate, în opinia lor, sunt de fapt lucruri absolut normale şi logice. În acele vremuri în care bunica străbunicii mele era fată mare, oamenii considerau că reflexiile apărute în oglindă odată cu ei sau umbra care mergea alături de ei atunci când bătea soarele erau, de fapt, sufletele lor. Drept urmare, minţile strălucite din acele timpuri considerau că oglinda este un obiect sacru, astfel că cel care spărgea o oglindă însemna că va avea ghinion timp de mulţi ani.

Bineînţeles că urmaşilor lor le-a mai venit sufletul la loc când au auzit că imaginea din oglindă,  cât şi umbra de pe stradă e chiar a lor, nu e sufletul lor rătăcit. Totuşi, se încăpăţânează să creadă că a sparge o oglindă înseamnă un mare ghinion. Cred că nu-s convinşi de descoperirile ştiinţifice, că altfel nu-mi explic!

Dar, na, uite că mă ia gura pe dinainte şi uitam ce am vrut să spun. Ziceam de babe. Exemplul perfect. Îmi aduc aminte că mâncam liniştit în curtea bunicii mele. Cum bunică-mea era cu mai multe coţofene venite la sfat, m-am aşezat şi eu pe unde aveam loc, adică în colţul mesei.

- Au, mamă, nu sta acolo că nu o să te mai însori! Sari fă la el şi fă-i loc lângă tine, ptiu, că-i păcat de el, frumuşelul!

Din trei mişcări am ajuns în capul mesei. Fericite, coţofenele s-au întors la ale lor. La fel şi eu, care am răsuflat uşurat că pot mânca în linişte. Sau…mă rog!

Apoi a venit vremea când chiar m-am însurat. Eheeee, noroc de coţofenele alea, altfel nu mă mai însuram eu! La slujba religioasă, când eu şi cu Cecilia, nevastă-mea, eram atât de emoţionaţi că nici acul nu intra în anumite zone ale corpului, zbang!, un cot tras pe şestache de cineva care ne tot şoptea apăsat unuia sau altuia : ” calcă-l pe picior!” , ” calc-o bă, nu fi prost! Ăăăhăăăă!” . Ţin minte că am călcat-o pe nevastă-mea, dar din greşeală, că altfel nu îmi explic de ce ea e şefa-n casă

Şi tot aşa, de-a lungul timpului, trebuie să fie câte cineva care să mă facă să cred că superstiţiile trebuiesc luate în seamă, că-s nişte semne de care trebuie să ţii cont. Dacă ţi-a tăiat o pisică neagră calea, atunci o să ai ghinion. Ca să scapi de el trebuie să faci trei paşi înapoi. Numărul 13 e ghinion, ca şi marţi sau vineri 13. Dacă verşi sarea te vei certa, dacă te joci cu foarfecul la fel, tot aşa şi dacă te mănâncă nasul. Dacă te mănâncă palma dreaptă iei bani, dacă te mănâncă stânga îi dai. Nu care cumva să nu ai bani şi ceva roşu în buzunar în noaptea dintre ani, că te-ai ras la ficaţi! Toată lumea se va uita încruntat şi dezamăgitor la tine. Şi aşa mai departe….şi tot mai departe, încât oricât ai merge tot mai ai ceva până să ajungi acolo.

Adevărul este că m-am luat şi eu după ăştia de-mi tot bagă-n cap idei ciudate, astfel că de câte ori uit ceva şi trebuie să mă întorc, îmi frig trei pumni în spate, nu plec la drum pe data de 12 ( nu 13 ) şi nu dau bani de luni.

Tu cum stai la capitolul ăsta ?

În primul rând, mie mi-e greu să mă trezesc dimineaţa. Asta şi pentru că mă culc noaptea cam târziu. Târziu însemnând după 12, chiar 1 noaptea. Ştiu, şi mie mi-e ciudă că ziua are doar 24 de ore.

Să trecem peste momentul penibil în care eu încerc să găsesc telefonul care îmi sună în creier exact când dorm mai bine, bâjbâind precum un orb până când dau peste el şi mă trezesc speriat din cauza zgomotului. Mai moţăi puţin prin pat. Încă e devreme, zic, şi adorm la loc. Iar sună alarma. Deh,  în loc să o opresc, am dat amânare. Buimac, merg la baie şi îmi spăl bine ochii care mă trezesc la realitate.

Mă îmbrac, verific contul de mail, facebook şi twitter, intru să văd dacă am mai mult decât norma de 10-14 comentarii pe blog şi, cum nu beau cafea, dau o raită prin bucătărie…de control. Nu mi-e foame şi totuşi parcă-mi este. Mă uit la ceas. Sunt în grabă, nu prea am timp să îmi gătesc. De cele mai multe ori nu mănânc nimic şi fac asta de ani buni fără să apară efecte secundare. Câteodată mai rad câte-o felie de unt cu miere, un cremwurşti sau, ştiu eu, o felie de salam. Încă nu din ăla cu soia, dar e timp.

Şi totuşi, de la o vreme încoace, mai exact de când merg week-end de week-end la munte, la Soveja, mănânc aproape în fiecare dimineaţă. Am observat o diferenţă mare între a mânca ceva, cât de puţin, şi a pleca nemâncat de acasă. Când nu mănânc nimic, la ora 11 cel târziu, fac precum marfaru-n gara Mărăşeşti. Dacă nu bag ceva la ghiozdan nu-s bun de nimic. Pe când, dacă mănânc înainte de a pleca la serviciu, pot să îmi fac liniştit treaba până la 12-13, când merg la masă.

Aşa că, dacă vă întrebaţi de unde am cumpărat tricouri cu burtă, răspunsul e unul simplu. A, bine, mâncatul de dimineaţă vine şi ca urmare a faptului că m-au băgat unii în sperieţi,  spunându-mi că mulţi au mierlit-o încă de la vârste fragede din cauză că n-au mâncat dimineaţă. Voi obişnuiţi să faceţi asta ? Care e dieta ?

Azi am fost în câteva magazine de retail ca să caut unele chestii de care nu mă puteam lipsi. Am avut un sentiment ciudat încă de la căutarea unui loc de parcare. Parcă ar fi fost sărbătoare. Ştiu, a fost, dar mă refer la sărbătorile alea mari care aduc românul în pragul disperării, gen “băăăăăă, ia două coşuri că abia am făcut loc în portbagaj! “. Ce să vă zic, în parcare erau mult mai puţine maşini decât oameni înauntru. Şi mişunau, nene, mişunau precum furnicile în plină vară!

Ceea ce am văzut astăzi mi-a adus aminte de anii ’90, atunci când, din momentul în care se anunţau scumpiri la un anumit produs, lumea se înghesuia să cumpere produsul respectiv “mai ieftin”.

Cum au anunţat ăştia că TVA-ul va creşte cu 5 puncte procentuale, imediat românul a scos banul de la ciorap şi a început să cheltuiască. Fotolii, canapele, plasme peste plasme, aparate foto, încălţăminte, aparatură electro-casnică şi multă haleală.

Ţineţi minte cozile care se formau la benzinării cu o zi înainte de anunţata scumpire a preţului la benzină ? Toată lumea se înghesuia să cumpere benzină mai ieftină cu câţiva zeci de bănuţi. Toţi îşi făceau plinul la maşină şi mai umpleau şi canistrele pe care le aveau în magazie.

Ei, aşa şi ăştia care tot mişunau pe acolo. Cred că n-am mai văzut atâta lume, nu de la sărbătorile de iarnă, ci de la vremurile alea bune din 2008, când se dădeau credite cu buletinul şi toată lumea pleca din Carrefour cu plasma-n spinare.

Mi se pare mie sau unii au rămas de modă veche ?