Cum pregătim un interviu ?
În urmă cu patru luni de zile depuneam cv-uri peste cv-uri pe toate site-urile de profil. Cred că am trimis mai bine de 300 de cv-uri. Căutam să fiu ba reprezentant medical, ba key account executive, ba area sales manager, ba system engineer şi lista poate continua. Denumiri peste denumiri şi aproape toate în engleză, ca să dea o oarecare notă de importanţă.
O singură dată am fost contactat. Este vorba despre cei de la Intrerbrands care m-au şi chemat la un interviu. Între noi fie vorba, era un interviu mult prea ciudat, după părerea mea. Era vorba de teste de logică matematică, niţică filosofie şi probleme de matematică pură. Erau şi câteva care se rezolvau lejer, prin regula de trei simplă. Dar la un interviu să dai astfel de teste fără să te intereseze şi experienţa anterioară ?
Un manager de vânzări venit de la Iveco, prezent la acel interviu împreună cu mine şi cu alţi trei tipi, se trăgea cu mâinile de păr imediat cum a privit testul. Omul avea experienţă în vânzări cât nu aveam eu în relaţia mea cu nevastă-mea , adică de peste 11 ani de zile. Chestia haioasă a fost că eu am trecut testul, el nu. Am mers mai departe, la un al doilea interviu, dar m-am văzut nevoit să refuz jobul întrucât nu mi s-a părut că îmi oferă reale oportunităţi.
Restul de 300 şi ceva de mailuri au rămas fără răspuns. Ce credeţi că am făcut după ce mi-am băgat picioarele în tot ce înseamnă sistem de recrutare online ? Am vrut să văd cât de mult atrage un cv impresionant. Aşa că am inventat un personaj cu burse în străinătate, cu un istoric excelent în vânzări şi cu multă iniţiativă. Am trimis cv-urile la aceleaşi adrese. Câte companii credeţi că s-au arătat interesate ? Da, aţi ghicit, NICI MĂCAR UNA !
După ce m-am întrebat care e rostul acestui sistem de recrutare online dacă mai toţi îşi lansează ofertele de job doar ca să pară transparenţi, am încercat să pătrund în sistemul privat al unor mari companii producătoare de medicamente. Am observat că sunt cu adevărat profesionişti, oameni de cuvânt, însă şi ei cu un defect. Adicătelea merg pe recomandări, ca să nu le zicem pile.
În tot acest timp am încercat să mă pregătesc corespunzător pentru un set de interviuri. Am învăţat de la persoane cu mult mai multă experienţă decât cea a unui bugetar cu state destul de vechi că pregătirea unui interviu într-un mod cât se poate de serios, poate fi cheia succesului. Contează foarte mult aspectul fizic îngrijit, contează să fii calm şi sigur pe tine şi, de ce nu, restrictiv şi impunător. Reţineţi un singur lucru : voi sunteţi în căutarea unui angajator şi nu el în căutarea voastră. Aveţi dreptul să alegeţi cu cine vreţi să lucraţi.
Am învăţat zeci de chestii, de la replici uzuale şi până la răspunsuri tip, tehnici de negociere şi metode elegante de abordare. Până la urmă, tot ceea ce contează este momentul în care dai nas în nas cu cel care te intervievează. În faţa lui uiţi tot ce-ai pregătit acasă şi devii tu însuţi.
Părerea mea sinceră este că trebuie să fii pregătit pentru lucruri care nu pot fi prevăzute. Trebuie să fii capabil să faci faţă unor situaţii la care nu te aşteptai şi care pot intra în contradicţie cu tot ceea ce credeai tu că înseamnă un interviu. Iar pentru a face faţă uşor unor astfel de situaţii, vă voi propune un exerciţiu de imaginaţie.
Mergi la o conferinţă care are loc în incinta unui hotel. Într-o pauză, te decizi să ieşi afară pentru a lua o gură de aer. Te gândeşti la viitorul tău şi crezi că a venit vremea ca tu să ai un job nou. Eşti la penultimul etaj al hotelului şi trebuie să iei liftul.
Când uşile liftului se deschid, dai nas în nas cu o persoană extrem de influentă, impunătoare şi puternică în acelaşi timp. Nu ştiu, un Dinu Patriciu, Ţiriac sau, de ce nu, Donald Trump ? Persoana respectivă observă că sunteţi extrem de entuziasmat şi decide să vi se adreseze : ” Cobor până la etajul 2. Până atunci mă puteţi convinge de ce sunteţi în stare.Aşadar, ce aveţi de spus despre dumneavoastră ? “
Într-adevăr, este un scenariu de domeniul SF, însă nu-i aşa că este bine să fim pregătiţi pentru orice şi să avem întotdeauna replica la noi ? Un discurs de 30-40 de secunde, extrem de concentrat şi nuanţat în acelaşi timp, care să îl facă pe interlocutor să vrea să obţină mai multe informaţii de la noi, poate face mai multe minuni decât un mega-interviu pentru care ai tocit o vară întreagă.
Spot publicitar
Sunt informatician. Manager de proiect. Consultant wellness.
Poate că este în regulă să folosim această titulatură la serviciu. Totuşi, când faceţi cunoştinţă cu cineva, pe lângă lucrurile protocolare şi de bun simţ, gen cum te numeşti şi o strângere fermă de mâini, cea mai frecventă întrebare care urmează acestor reguli generale este “cu ce te ocupi?”
Şi ajungem la tituaturile de la început. Aşa vreţi să îşi aminteacă lumea de voi ? Sunt convins că aveţi aşteptări mult mai mari de la propria voastră persoană. Drept urmare, unii se gândesc la un mod cu totul nou de a se descrie. Un mod în care putem să îi împărtăşim interlocutorului nostru cât mai multe lucruri despre noi, dar mai ales lucruri cu ajutorul cărora să le captăm atenţia celorlalţi. Asta numesc eu spotul meu publicitar. CV ar fi prea uzual, poate şi prea lung sau banal pentru o primă discuţie.
” Îmi asum răspunderea redactării fişelor de proiect, caut finanţări active şi eligibile care să se încadreze în strategia noastră, planific bugetul alocat viitorului proiect şi fac analiza cost-beneficiu”.
Parcă nu-i atât de incitant, nu-i aşa ? Sunt conştient de acest lucru şi încerc să compensez acest lucru începându-mi discursul spunând că “atrag investiţii uriaşe” sau “aduc milioane de euro la buget“. Ohohoooo, ce interesant ! Nu ? Este startul excelent al unui spot publicitar de succes. Cine n-ar vrea să afle mai mult despre voi ? Pe când, dacă îi spui scurt că eşti manager de proiect, celălalt s-ar putea rezuma scurt la a spune ” fain, eu sunt inginer”.
Cuvintele cheie care nu trebuie să lipsească din alcătuirea spotului vostru publicitar sunt “a ajuta”, ” a oferi”, “a susţine”, “a elimina”, verbe care îl vor face pe partenerul vostru de discuţie să înţeleagă exact cu ceea ce vă ocupaţi. Ca să nu mai zic de ” a rezolva” sau ” a accelera “.Niciodată nu se ştie cât de impactat va fi de mesajul vostru şi cât de mult aţi putea beneficia în urma unei simple conversaţii.
În loc de informatician, ce aţi spune de “rezolv problemele tehnice al unui grup de 80 de persoane, indiferent dacă mă aflu în birou sau la sute de km distanţă” ?
În loc de “consultant wellness“, ce aţi spune de “am grijă de sănătatea oamenilor” şi continuînd cu “ofer evaluări de sănătate şi alimentaţie şi fac un set de măsurători neinvazive (calculul indicelui de masă musculară, masă grasă din organism etc.), urmând ca la sfârşit să primească cele mai bune sfaturi ale unora dintre cei mai renumiţi medici nutriţionişti din lume”.
Desigur, ceea ce vă planificaţi a spune în spotul vostru publicitar depinde într-o mare măsură şi de circumstanţe. Cele de mai sus vă vin precum o mănuşă când sunteţi abordat de cineva la o conferinţă, spre exemplu, însă nu prea se potriveşte în cadrul unei întâlniri ocazionale ( de socializare, traininguri de formare profesionala etc. ).
Dacă v-aţi prezenta aşa la ziua de naştere a unui coleg sau la o întâlnire a celor de pe twitter sau facebook, mai mult ca sigur aţi vedea foarte multe sprâncene ridicate. Iar dacă aţi face-o la o întâlnire romantică, cu siguranţă s-ar duce vestea şi aţi fi fost ocolit multă vreme de fetele tentate să vă accepte invitaţia la cină. Aşa că trebuie să aveţi spoturi diferite pentru diferitele sfere în care vă desfăşuraţi existenţa.
În final, după ce totul va fi decurs aşa cum v-aţi planificat, nu uitaţi să le oferiţi şi celorlalţi aceeaşi oportunitate.
Deci, cu ce vă ocupaţi ?
Ce mai merge-n ţara asta ?
In: Romania, bani, loc de dat cu capul, management, mizerii, personal
Nu ştiu dacă v-am spus atât de bine încât să vă intre-n cap că eu, împreună cu maică-mea, administrez o farmacie. De fapt, un mic lanţ de farmacii, în Vrancea. Am investit şi am deschis afacerea în plină criză, în 2009, atunci când băncile strâmbau din nas ori de câte ori vedeau clienţi care încercau să le forţeze mâna pentru a lua credite. Regulile erau din ce în ce mai dure. Cine credeţi că stătea la uşile băncilor ca să facă împrumut în plină criză ? Eu, normal! Atâta timp cât nu luam credit pentru consum ( plasme, mobilier în casă sau mai ştiu eu ce gadgeturi ) şi încercam să îi investesc în ceva, eram mulţumit cu ideea.
Ne-am gândit la domeniul farmaceutic pentru că, ne-am gândit noi, farmaciile nu au dat niciodată faliment dacă au fost administrate corect. Sau aproape niciodată, că mai e şi cazul de forţă majoră. Nu vă spun cât a durat obţinerea autorizaţiei, cât au stat actele pe la minister şi câte şi mai câte cheltuieli neprevăzute au fost făcute ! Enorm. ENORM! În tot timpul ăsta am observat că sistemul birocratic începe să se perfecţioneze. Tinde spre absolut. Orice situaţie care ţi se cere în format electronic, trebuie dusă şi pe hârtie, că nu se poate renunţa la hârţogăraie. În fine.
Pentru că piaţa aşa funcţionează, trebuia să venim cu ceva nou şi interesat în vederea atragerii clienţilor şi a fidelizării lor. Am venit cu preţurile cele mai mici de pe piaţă. Să fim serioşi, ce-l interesează pe om, nu preţul ? Am făcut contract cu CAS, am început să dăm reţete gratuite şi compensate, totul era fain, afacerea începea să dea roade. Oricum, se resimţea efectul crizei. Puterea de cumpărare nu mai e atât de mare dacă salariile s-au micşorat. Teoria funcţionează foarte simplu. Practica ne omoară, pentru că această criză, inventată sau nu în ţara noastră, omoară încet, dar sigur, tot ce înseamnă sistem privat.
Aşa se face că, după ce abia ţi-ai făcut mâna şi ai dat câteva reţete, CAS îţi spune că s-a terminat plafonul şi că dai pe barba ta de-acum încolo. Decontarea se face după luni de zile de rugăciuni către cel de sus, timp în care te tot întrebi ce să faci să nu rămâi blocat financiar, pentru că furnizorii de la care ai cumpărat medicamentele te stresează cu telefoanele pentru a le achia facturile, tu dai din umeri spunând că nu ai cum zilele astea şi, într-un final, ei nu îţi mai dau marfă până ce nu le umezeşti buzele cu ţârâita. Şi uite aşa se formează un cerc vicios, în care actorul principal este nimeni altul decât statul român.
Până la urmă te descurci. Uneori mai greu, alteori mai uşor. Mai uşor pentru că te căleşti şi te gândeşti că, atunci când vom ieşi din criza asta ( dacă vom mai ieşi ), dacă vei mai rezista pe piaţă, înseamnă că vei face bani serioşi.
Problema extrem de enervantă şi de frustrantă, după umila mea părere, este că statul român, în naivitatea lui ( ca să nu zic prostie ), îi faultează şi pe cei care încearcă să aducă plus valoare bugetului consolidat, în speţă sistemul privat, dar şi pe proprii ei cetăţeni, care nu mai ştiu pe unde să mai scoată cămaşa în urma micşorărilor salariale sau a concedierilor masive. Cum ? Extrem de simplu. Nu anunţă scumpiri notabile ale medicamentelor ( gen 10%,20% and so on ), însă preţurilor lor vin săptămână de săptămână mai mari de la furnizor. Nu există factură cu medicamente care să aibă acelaşi preţ (fără tva şi adaos, implicit) cu cel venit în urmă cu doar câteva zile, maxim o săptămână.
Unde mai pui faptul că sunt o mulţime de medicamente cu preţ impus. Adică nu ai voie să pui un preţ mai mare decât preţul impus de casă, implicit de minister. Ce mai contează că te încarci aiurea în gestiune cu medicamente pe care tu nu câştigi, uneori, nici măcar 10% în plus. Ca să nu mai zic de medicamente precum Nexium care vin cu preţ mai mare din depozit decât preţul impus de casă. Adică mai pui bani din buzunar ca să ieşi pe zero.
Având în vedere aceste aspecte destul de simple, pentru că existe multe altele destul de complicate şi complexe pe care nu vi le-am spus acum, dar care sunt convins că se întâmplă în (aproape) orice domeniu din sistemul privat, mă întreb şi vă întreb destul de serios şi îngrijorat : ce mai merge-n ţara asta, oameni buni ? Ce să facem, să ne luăm catrafusele şi să ne mutăm afacerea în ţări precum Bulgaria ?
Ăsta să fie momentul ?
Mai e un pic şi se împlinesc trei ani de când scriu pe acest blog şi cei care sunt în temă cu ceea ce scriu şi-au dat seama, cred eu, că nu prea sunt mulţumit nici de ţara în care trăiesc şi nici de ceea ce fac în prezent. Mă refer la job, iar pentru cei care încă nu ştiu, eu lucrez în administraţie publică.
În mintea mea lucrurile stăteau foarte simplu : voi lucra în administraţie până când nimic nu mă va mai surprinde şi, mai ales, motiva. Odată cu trecerea timpului mi-am dat seama că i-am oferit prea mult timp acestui job. Mai ales că e prost plătit. Lucrez în administraţie din anul 1 de facultate. De la 19 ani adică. Anul viitor împlinesc 10 ani de muncă în acelaşi loc şi simt că încep să mă plafonez, dacă nu cumva chiar am făcut-o.
Tot încerc de ceva vreme să îmi găsesc un job care să mă surprindă şi să îmi ofere şansa de a-mi demonstra că se poate şi mai bine. Am investit mult suflet şi bani pentru a deschide un mic lanţ de farmacii. Eu eram nebunul ăla care deschidea uşile băncilor în plină recesiune pentru a întreba câte ceva despre condiţiile de acordare a unui credit. Trebuie să risc, mi-am zis!
După doar jumătate de an, prognozele bugetare au devenit extrem de pesimiste şi am început să am insomnii numai cât mă gândeam la împrumutul pe care l-am făcut. Un salariu am, iar dacă scade şi ăla, cu ce mai plătesc eu datoriile ?
Am mers la interviuri, am negociat unele oferte, am şi refuzat, am şi fost refuzat. Şi tot nu s-a întâmplat nimic, astfel că am ajuns să mă holbez la fluturaşul de salariu precum un constipat în budă. Credeţi-mă pe cuvânt de onoare, e deprimant să câştigi un salariu de 700-800 de lei, ştiind că ai terminat o facultate şi un masterat. Ştiind că ai nişte aşteptări de la viaţă, iar familia are aşteptări de la tine. Am ajuns să fiu plătit precum un muncitor necalificat. Iar eu chestia asta nu o înghit. Copilul are nevoie de o educaţie corespunzătoare, iar noi, părinţii ei, de o viaţă lipsită de griji.
În urmă cu două săptămâni am mers la un simpozion. Ştiam despre ce era vorba, dar am mers mai mult pentru naşa mea decât din curiozitate. Era Ziua Clientului Herbalife, loc în care se vorbea despre rezultatele obţinute de cei care au acceptat să-şi schimbe modul de viaţă şi alimentaţie. Lucruri care mă lăsau rece. Mai ales că mie nu îmi plac chestiile de genul întâlnirilor cu aplauze şi cu povestiri gen “clubul alcooliştilor”. Unde mai pui faptul că naşa mea se ocupă de vreo patru ani de zile de asta, timp în care mi-a vorbit pe larg despre tot ceea ce înseamnă Herbalife. Deci nu prea avea cu ce să mă surprindă.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar săptămâna trecută am luat o decizie care mi-a schimbat în întregime stilul de viaţă. Poate părea un clişeu, însă vorbesc cât se poate de serios. Am intrat în familia Herbalife şi din acel moment am înţeles că totul este plin de substanţă. Totul capătă sens. Nu vă puteţi imagina despre ce vorbesc până nu îmi urmaţi exemplul, pentru că aşa ceva nu prea poţi exprima în cuvinte. Nu vă imaginaţi că am găsit vreo comoară şi nici secretul tinereţii fără bătrâneţe.
Am înţeles doar că, odată intrat acolo, te convingi singur că sistemul MLM nu este cel pe care îl cunoşti în urma experienţelor nefericite gen Caritas sau Delphin şi că, pentru a te bucura de prestigiu şi pentru a câştiga bani, că de aia mergi acolo, trebuie să munceşti pe rupte. Ceea ce îmi place. Am ales să fac ceea ce fac pentru că am văzut rezultate reale, mai ales că multe din ele se întâmplă în familia mea. Cum să nu te bucuri când ştii că ajuţi lumea să adopte un stil de viaţă sănătos şi , pe de altă parte, mai şi faci un ban pe chestia asta ? Eu am spus-o de o mie de ori, nu aş recomanda prietenilor mei ceva de care nu sunt sigur pentru că nu îmi stă în caracter să îi păcălesc. Dimpotrivă. Vreau respectul lor.
Cât despre rezultate, aici este satisfacţia maximă ! De ce spun că mi-am schimbat în întregime stilul de viaţă ? Pentru că am trecut de la starea aia proastă, fără de speranţă, când mă gândeam doar cum să fac să împart banii în aşa fel încât să îmi ajungă toată luna şi de pâine sau mâncărică pentru fetiţa mea, la starea de bine, plină de energie şi speranţă.
Şi cum să nu gândeşti aşa dacă în numai trei zile câştigi puţin mai mult de jumătate din salariul pe care îl câştigi la jobul full-time într-o lună ?
Însă vă spun, în aceste trei zile mi-am văzut fiica doar 15-20 de minute pe zi, mi-am sărutat soţia înainte de culcare, atunci când ajungeam acasă şi am lăsat de o parte tot ceea ce înseamnă hobby-uri ( gen calculatorul, blogul personal, plimbările în prag de seară ). Lucruri care m-au făcut să îmi pun o întrebare serioasă : acesta să fie momentul pe care îl aşteptam de o viaţă ?
Întrebare pentru voi : ce sacrificii aţi face pentru a avea o viaţă liniştită pe viitor ? Aţi fi dispuşi să vă sacrificaţi timpul liber pe care îl petreceţi cu prietenii, să vă vedeţi copilul 15 minute pe zi, să vă sărutaţi jumătatea doar atunci când mergeţi să mâncaţi sau când vă pregătiţi de culcare?
Ne place sa stam capra
In: Romania, bani, loc de dat cu capul, management, mizerii, social
Suntem, pardon, ar trebui sa fim constienti ca firma birocratica a murit.Cam asta se intampla in occident de ani buni, iar Romania cum e in urma cu multi ani, ar trebui sa aiba aceleasi reguli.
Multe firme ar trebui sa se reinventeze, iar asta nu inseamna a schimba ceea ce este, ci a crea ceea ce nu este.Cea mai mare greseala a unei firme se produce atunci cand conducerea nu constientizeaza ca traieste in trecut, ca impune o mentalitate invechita.
In trecut, succesul unei firme se masura prin capacitatea de a supravietui. Din pacate, trecutul altor tari este prezentul in care se zbate tara noastra.
Mediul privat se afla in moarte clinica in aceasta criza impusa, zic eu, de statul român care este incapabil sa propuna solutii si sa stabileasca masuri clare pentru iesirea din criza.Iar daca mediul privat nu produce, suntem morti.
Ce face statul?Ce masuri ia?Mai nimic, dar pregateste marirea TVA si a cotei unice de impozitare.Adica le taie gatul de la genunchi si alora de vor sa produca, si alora de vor/trebuie/nu pot altceva decat sa consume.Ce fac romanii?Nimic! Parca-s hipnotizati.
Poate ca ar trebui sa ne uitam incruntati catre factorii de decizie.Mai bine arzi decat sa te stingi. Poate ca a venit timpul ca sa schimbam pozitia. Poate ca a venit timpul ca noi sa traim si sa-i lasam si pe altii sa moara.Noi, oamenii.Ei, politicienii.
Ce vor românii?
In: Romania, bani, loc de dat cu capul, management, politica, social
Economia se dezvoltă în nenumărate locuri, numai în România nu. Bine, hai să trecem peste momentul ăla în care economia duduia în mandatul lui Tăriceanu la fel cum tremură chiloţii pe noi în mandatul lui Boc. Nu mai există un singur centru de gravitaţie, aşa cum erau SUA înainte, ci sunt mai multe, însă România se află mereu la polul opus.
De fapt, ce vor românii? Ştim bine că românii nu au fost niciodată atât de pretenţioşi şi că singura lor problemă adevărată este reprezentată de capra vecinului. Aşa că treaba e simplă : 22 de milioane de români vor şi ei ceea ce majoritatea occidentalilor au deja. Şi vor acum! O casă spaţioasă cu gard alb, o maşină care să nu te lase la greu, o soţie frumoasă/un soţ arătos, copii frumoşi şi isteţi,dacă se poate, o vacanţă anuală într-o ţară exotică şi o slujbă decentă şi constantă din care să-şi permită toate acestea.
Dar, hei, ceea ce-i înspăimântător şi suspect, la prima vedere, este că românii nu vor spune ” mi-aş dori” sau “te rog” ci sunt hotărâţi să obţină totul acum. Săracul Brucan era un optimist convins când spunea că României îi trebuiesc 30 de ani ca să îi ajungă pe europeni din urmă.
Au trecut zeci de ani de democraţie prost înţeleasă şi de tranziţie continuă fără ca ceva să se fi întâmplat, iar acum românii sunt mai hotărâţi ca niciodată să îşi facă auzite dorinţele, cel puţin la nivel declarativ.Am devenit un popor civilizat şi cu un mare simţ al răspunderii. Bine aţi venit în viitor! Suntem în anul 2050 şi românii au înţeles că nu trebuie să se mai lase conduşi şi amăgiţi la fiecare 4 ani. Suntem pe drumul cel bun!
ps: drept bonus la ceea ce am scris eu mai sus, trebuie sa spun ca m-m intors din viitor si ca pana in 2050 mai e cale lunga, astfel ca, in prezent, niste dobitoci vor ca hypermarketurile sa fie inchise duminica. Inteligent, nu?
Rişti şi câştigi!
Tot ceea ce înseamnă afacere s-a construit, cel puţin până acum, în jurul unor creaţii de excepţie, urmate de perioade de timp în care nu s-a făcut decât exploatare. Când te uiti la oamenii de afaceri şi mai ales la companiile lor, observi că se pricep extraordinar de bine la a exploata tot ce se poate. Vorbim aici despre resurse umane, tehnologii sau resurse naturale. Se pricep foarte bine, pentru că o fac de mult timp. Din păcate, la capitolul creativitate au un mare minus. A fi creativ înseamnă a face abstracţie de tot ceea ce înseamnă structuri sau tipare tradiţionale.
Aici vreau eu să punctez prin acest post. Mă tot gândesc să ies din carapacea din ce în ce mai strâmtă şi să fac ceva. Nu poţi face orice, pentru că ai toate şansele să fii pus în faţa unui insucces. Trebuie găsită o nişă. Trebuie creativitate. Mă gândesc că e mai bine, poate, să merg pe alt drum decât cel pe care merge majoritatea oamenilor. Este posibil să plec pe un drum bine definit şi să ajung pe altul, nou şi fără cărări bătătorite de alţii. Vorba aia, oamenii de ştiinţă au descoperit Viagra, deşi făceau cercetări pentru producerea unui medicament împotriva hipertensiunii arteriale. Sau Columb, care de fapt încerca să ajungă în India şi nu în America. Read more
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici