O singură dată am fost contactat. Este vorba despre cei de la Intrerbrands care m-au şi chemat la un interviu. Între noi fie vorba, era un interviu mult prea ciudat, după părerea mea. Era vorba de teste de logică matematică, niţică filosofie şi probleme de matematică pură. Erau şi câteva care se rezolvau lejer, prin regula de trei simplă. Dar la un interviu să dai astfel de teste fără să te intereseze şi experienţa anterioară ?

Un manager de vânzări venit de la Iveco, prezent la acel interviu împreună cu mine şi cu alţi trei tipi, se trăgea cu mâinile de păr imediat cum a privit testul. Omul avea experienţă în vânzări cât nu aveam eu în relaţia mea cu nevastă-mea , adică de peste 11 ani de zile.  Chestia haioasă a fost că eu am trecut testul, el nu. Am mers mai departe, la un al doilea interviu, dar m-am văzut nevoit să refuz jobul întrucât nu mi s-a părut că îmi oferă reale oportunităţi.

Restul de 300 şi ceva de mailuri au rămas fără răspuns. Ce credeţi că am făcut după ce mi-am băgat picioarele în tot ce înseamnă sistem de recrutare online ? Am vrut să văd cât de mult atrage un cv impresionant. Aşa că am inventat un personaj cu burse în străinătate, cu un istoric excelent în vânzări şi cu multă iniţiativă. Am trimis cv-urile la aceleaşi adrese. Câte companii credeţi că s-au arătat interesate ? Da, aţi ghicit, NICI MĂCAR UNA !

După ce m-am întrebat care e rostul acestui sistem de recrutare online dacă mai toţi îşi lansează ofertele de job doar ca să pară transparenţi, am încercat să pătrund în sistemul privat al unor mari companii producătoare de medicamente. Am observat că sunt cu adevărat profesionişti, oameni de cuvânt, însă şi ei cu un defect. Adicătelea merg pe recomandări, ca să nu le zicem pile.

În tot acest timp am încercat să mă pregătesc corespunzător pentru un set de interviuri. Am învăţat de la persoane cu mult mai multă experienţă decât cea a unui bugetar cu state destul de vechi că pregătirea unui interviu într-un mod cât se poate de serios, poate fi cheia succesului. Contează foarte mult aspectul fizic îngrijit, contează să fii calm şi sigur pe tine şi, de ce nu, restrictiv şi impunător. Reţineţi un singur lucru : voi sunteţi în căutarea unui angajator şi nu el în căutarea voastră. Aveţi dreptul să alegeţi cu cine vreţi să lucraţi.

Am învăţat zeci de chestii, de la replici uzuale şi până la răspunsuri tip, tehnici de negociere şi metode elegante de abordare. Până la urmă, tot ceea ce contează este momentul în care dai nas în nas cu cel care te intervievează. În faţa lui uiţi tot ce-ai pregătit acasă şi devii tu însuţi.

Părerea mea sinceră este că trebuie să fii pregătit pentru lucruri care nu pot fi prevăzute. Trebuie să fii capabil să faci faţă unor situaţii la care nu te aşteptai şi care pot intra în contradicţie cu tot ceea ce credeai tu că înseamnă un interviu. Iar pentru a face faţă uşor unor astfel de situaţii, vă voi propune un exerciţiu de imaginaţie.

Mergi la o conferinţă care are loc în incinta unui hotel. Într-o pauză, te decizi să ieşi afară pentru a lua o gură de aer. Te gândeşti la viitorul tău şi crezi că a venit vremea ca tu să ai un job nou. Eşti la penultimul etaj al hotelului şi trebuie să iei liftul.

Când uşile liftului se deschid, dai nas în nas cu o persoană extrem de influentă, impunătoare şi puternică în acelaşi timp. Nu ştiu, un Dinu Patriciu, Ţiriac sau, de ce nu, Donald Trump ? Persoana respectivă observă că sunteţi extrem de entuziasmat şi decide să vi se adreseze : ” Cobor până la etajul 2. Până atunci mă puteţi convinge de ce sunteţi în stare.Aşadar, ce aveţi de spus despre dumneavoastră ? “

Într-adevăr, este un scenariu de domeniul SF, însă nu-i aşa că este bine să fim pregătiţi pentru orice şi să avem întotdeauna replica la noi ? Un discurs de 30-40 de secunde, extrem de concentrat şi nuanţat în acelaşi timp, care să îl facă pe interlocutor să vrea să obţină mai multe informaţii de la noi, poate face mai multe minuni decât un mega-interviu pentru care ai tocit o vară întreagă.

Poate că este în regulă să folosim această titulatură la serviciu. Totuşi, când faceţi cunoştinţă cu cineva, pe lângă lucrurile protocolare şi de bun simţ, gen cum te numeşti şi o strângere fermă de mâini, cea mai frecventă întrebare care urmează acestor reguli generale este “cu ce te ocupi?”

Şi ajungem la tituaturile de la început. Aşa vreţi să îşi aminteacă lumea de voi ? Sunt convins că aveţi aşteptări mult mai mari de la propria voastră persoană. Drept urmare, unii se gândesc la un mod cu totul nou de a se descrie. Un mod în care putem să îi împărtăşim interlocutorului nostru cât mai multe lucruri despre noi, dar mai ales lucruri cu ajutorul cărora să le captăm atenţia celorlalţi. Asta numesc eu spotul meu publicitar. CV ar fi prea uzual, poate şi prea lung sau banal pentru o primă discuţie.

” Îmi asum răspunderea redactării fişelor de proiect, caut finanţări active şi eligibile care să se încadreze în strategia noastră, planific bugetul alocat viitorului proiect şi fac analiza cost-beneficiu”.

Parcă nu-i atât de incitant, nu-i aşa ? Sunt conştient de acest lucru şi încerc să compensez acest lucru începându-mi discursul spunând că “atrag investiţii uriaşe” sau “aduc milioane de euro la buget“.  Ohohoooo, ce interesant ! Nu ? Este startul excelent al unui spot publicitar de succes. Cine n-ar vrea să afle mai mult despre voi ? Pe când, dacă îi spui scurt că eşti manager de proiect, celălalt s-ar putea rezuma scurt la a spune ” fain, eu sunt inginer”.

Cuvintele cheie care nu trebuie să lipsească din alcătuirea spotului vostru publicitar sunt “a ajuta”, ” a oferi”, “a susţine”, “a elimina”, verbe care îl vor face pe partenerul vostru de discuţie să înţeleagă exact cu ceea ce vă ocupaţi. Ca să nu mai zic de ” a rezolva” sau ” a accelera “.Niciodată nu se ştie cât de impactat va fi de mesajul vostru şi cât de mult aţi putea beneficia în urma unei simple conversaţii.

În loc de informatician, ce aţi spune de “rezolv problemele tehnice al unui grup de 80 de persoane, indiferent dacă mă aflu în birou sau la sute de km distanţă” ?

În loc de “consultant wellness“, ce aţi spune de “am grijă de sănătatea oamenilor” şi continuînd cu “ofer evaluări de   sănătate şi alimentaţie şi fac un set de măsurători neinvazive (calculul indicelui de masă musculară, masă grasă din organism etc.), urmând ca la sfârşit să primească cele mai bune sfaturi ale unora dintre cei mai renumiţi medici nutriţionişti din lume”.

Desigur, ceea ce vă planificaţi a spune în spotul vostru publicitar depinde într-o mare măsură şi de circumstanţe. Cele de mai sus vă vin precum o mănuşă când sunteţi abordat de cineva la o conferinţă, spre exemplu, însă nu prea se potriveşte în cadrul unei întâlniri ocazionale ( de socializare, traininguri de formare profesionala etc. ).

Dacă v-aţi prezenta aşa la ziua de naştere a unui coleg sau la o întâlnire a celor de pe twitter sau facebook, mai mult ca sigur aţi vedea foarte multe sprâncene ridicate. Iar dacă aţi face-o la o întâlnire romantică, cu siguranţă s-ar duce vestea şi aţi fi fost ocolit multă vreme de fetele tentate să vă accepte invitaţia la cină. Aşa că trebuie să aveţi spoturi diferite pentru diferitele sfere în care vă desfăşuraţi existenţa.

În final, după ce totul va fi decurs aşa cum v-aţi planificat, nu uitaţi să le oferiţi şi celorlalţi aceeaşi oportunitate.

Deci, cu ce vă ocupaţi ?

Ne-am gândit la domeniul farmaceutic pentru că, ne-am gândit noi, farmaciile nu au dat niciodată faliment dacă au fost administrate corect. Sau aproape niciodată, că mai e şi cazul de forţă majoră. Nu vă spun cât a durat obţinerea autorizaţiei, cât au stat actele pe la minister şi câte şi mai câte cheltuieli neprevăzute au fost făcute ! Enorm. ENORM! În tot timpul ăsta am observat că sistemul birocratic începe să se perfecţioneze. Tinde spre absolut. Orice situaţie care ţi se cere în format electronic, trebuie dusă şi pe hârtie, că nu se poate renunţa la hârţogăraie. În fine.

Pentru că piaţa aşa funcţionează, trebuia să venim cu ceva nou şi interesat în vederea atragerii clienţilor şi a fidelizării lor. Am venit cu preţurile cele mai mici de pe piaţă. Să fim serioşi, ce-l interesează pe om, nu preţul ? Am făcut contract cu CAS, am început să dăm reţete gratuite şi compensate, totul era fain, afacerea începea să dea roade. Oricum, se resimţea efectul crizei. Puterea de cumpărare nu mai e atât de mare dacă salariile s-au micşorat. Teoria funcţionează foarte simplu. Practica ne omoară, pentru că această criză, inventată sau nu în ţara noastră, omoară încet, dar sigur, tot ce înseamnă sistem privat.

Aşa se face că, după ce abia ţi-ai făcut mâna şi ai dat câteva reţete, CAS îţi spune că s-a terminat plafonul şi că dai pe barba ta de-acum încolo. Decontarea se face după luni de zile de rugăciuni către cel de sus, timp în care te tot întrebi ce să faci să nu rămâi blocat financiar, pentru că furnizorii de la care ai cumpărat medicamentele te stresează cu telefoanele pentru a le achia facturile, tu dai din umeri spunând că nu ai cum zilele astea şi, într-un final, ei nu îţi mai dau marfă până ce nu le umezeşti buzele cu ţârâita. Şi uite aşa se formează un cerc vicios, în care actorul principal este nimeni altul decât statul român.

Până la urmă te descurci. Uneori mai greu, alteori mai uşor. Mai uşor pentru că te căleşti şi te gândeşti că, atunci când vom ieşi din criza asta ( dacă vom mai ieşi ), dacă vei mai rezista pe piaţă, înseamnă că vei face bani serioşi.

Problema extrem de enervantă şi de frustrantă, după umila mea părere, este că statul român, în naivitatea lui ( ca să nu zic prostie ), îi faultează şi pe cei care încearcă să aducă plus valoare bugetului consolidat, în speţă sistemul privat, dar şi pe proprii ei cetăţeni, care nu mai ştiu pe unde să mai scoată cămaşa în urma micşorărilor salariale sau a concedierilor masive. Cum ? Extrem de simplu. Nu anunţă scumpiri notabile ale medicamentelor ( gen 10%,20% and so on ), însă preţurilor lor vin săptămână de săptămână mai mari de la furnizor. Nu există factură cu medicamente care să aibă acelaşi preţ (fără tva şi adaos, implicit) cu cel venit în urmă cu doar câteva zile, maxim o săptămână.

Unde mai pui faptul că sunt o mulţime de medicamente cu preţ impus. Adică nu ai voie să pui un preţ mai mare decât preţul impus de casă, implicit de minister. Ce mai contează că te încarci aiurea în gestiune cu medicamente pe care tu nu câştigi, uneori, nici măcar 10% în plus. Ca să nu mai zic de medicamente precum Nexium care vin cu preţ mai mare din depozit decât preţul impus de casă. Adică mai pui bani din buzunar ca să ieşi pe zero.

Având în vedere aceste aspecte destul de simple, pentru că existe multe altele destul de complicate şi complexe pe care nu vi le-am spus acum, dar care sunt convins că se întâmplă în (aproape) orice domeniu din sistemul privat, mă întreb şi vă întreb destul de serios şi îngrijorat : ce mai merge-n ţara asta, oameni buni ? Ce să facem, să ne luăm catrafusele şi să ne mutăm afacerea în ţări precum Bulgaria ?

În mintea mea lucrurile stăteau foarte simplu : voi lucra în administraţie până când nimic nu mă va mai surprinde şi, mai ales, motiva. Odată cu trecerea timpului mi-am dat seama că i-am oferit prea mult timp acestui job. Mai ales că e prost plătit. Lucrez în administraţie din anul 1 de facultate. De la 19 ani adică. Anul viitor împlinesc 10 ani de muncă în acelaşi loc şi simt că încep să mă plafonez, dacă nu cumva chiar am făcut-o.

Tot încerc de ceva vreme să îmi găsesc un job care să mă surprindă şi să îmi ofere şansa de a-mi demonstra că se poate şi mai bine. Am investit mult suflet şi bani pentru a deschide un mic lanţ de farmacii. Eu eram nebunul ăla care deschidea uşile băncilor în plină recesiune pentru a întreba câte ceva despre condiţiile de acordare a unui credit. Trebuie să risc, mi-am zis!

După doar jumătate de an, prognozele bugetare au devenit extrem de pesimiste şi am început să am insomnii numai cât mă gândeam la împrumutul pe care l-am făcut. Un salariu am, iar dacă scade şi ăla, cu ce mai plătesc eu datoriile ?

Am mers la interviuri, am negociat unele oferte, am şi refuzat, am şi fost refuzat. Şi tot nu s-a întâmplat nimic, astfel că am ajuns să mă holbez la fluturaşul de salariu precum un constipat în budă. Credeţi-mă pe cuvânt de onoare, e deprimant să câştigi un salariu de 700-800 de lei, ştiind că ai terminat o facultate şi un masterat. Ştiind că ai nişte aşteptări de la viaţă, iar familia are aşteptări de la tine. Am ajuns să fiu plătit precum un muncitor necalificat. Iar eu chestia asta nu o înghit. Copilul are nevoie de o educaţie corespunzătoare, iar noi, părinţii ei, de o viaţă lipsită de griji.

În urmă cu două săptămâni am mers la un simpozion. Ştiam despre ce era vorba, dar am mers mai mult pentru naşa mea decât din curiozitate. Era Ziua Clientului Herbalife, loc în care se vorbea despre rezultatele obţinute de cei care au acceptat să-şi schimbe modul de viaţă şi alimentaţie. Lucruri care mă lăsau rece. Mai ales că mie nu îmi plac chestiile de genul întâlnirilor cu aplauze şi cu povestiri gen “clubul alcooliştilor”. Unde mai pui faptul că naşa mea se ocupă de vreo patru ani de zile de asta, timp în care mi-a vorbit pe larg despre tot ceea ce înseamnă Herbalife. Deci nu prea avea cu ce să mă surprindă.

Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar săptămâna trecută am luat o decizie care mi-a schimbat în întregime stilul de viaţă. Poate părea un clişeu, însă vorbesc cât se poate de serios. Am intrat în familia Herbalife şi din acel moment am înţeles că totul este plin de substanţă. Totul capătă sens. Nu vă puteţi imagina despre ce vorbesc până nu îmi urmaţi exemplul, pentru că aşa ceva nu prea poţi exprima în cuvinte. Nu vă imaginaţi că am găsit vreo comoară şi nici secretul tinereţii fără bătrâneţe.

Am înţeles doar că, odată intrat acolo, te convingi singur că sistemul MLM nu este cel pe care îl cunoşti în urma experienţelor nefericite gen Caritas sau Delphin şi că, pentru a te bucura de prestigiu şi pentru a câştiga bani, că de aia mergi acolo, trebuie să munceşti pe rupte. Ceea ce îmi place. Am ales să fac ceea ce fac pentru că am văzut rezultate reale, mai ales că multe din ele se întâmplă în familia mea. Cum să nu te bucuri când ştii că ajuţi lumea să adopte un stil de viaţă sănătos şi , pe de altă parte, mai şi faci un ban pe chestia asta ? Eu am spus-o de o mie de ori, nu aş recomanda prietenilor mei ceva de care nu sunt sigur pentru că nu îmi stă în caracter să îi păcălesc. Dimpotrivă. Vreau respectul lor.

Cât despre rezultate, aici este satisfacţia maximă ! De ce spun că mi-am schimbat în întregime stilul de viaţă ? Pentru că am trecut de la starea aia proastă, fără de speranţă, când mă gândeam doar cum să fac să împart banii în aşa fel încât să îmi ajungă toată luna şi de pâine sau mâncărică pentru fetiţa mea, la starea de bine, plină de energie şi speranţă.

Şi cum să nu gândeşti aşa dacă în numai trei zile câştigi puţin mai mult de jumătate din salariul pe care îl câştigi la jobul full-time într-o lună ?

Însă vă spun, în aceste trei zile mi-am văzut fiica doar 15-20 de minute pe zi, mi-am sărutat soţia înainte de culcare, atunci când ajungeam acasă şi am lăsat de o parte tot ceea ce înseamnă hobby-uri ( gen calculatorul, blogul personal, plimbările în prag de seară ). Lucruri care m-au făcut să îmi pun o întrebare serioasă : acesta să fie momentul pe care îl aşteptam de o viaţă ?

Întrebare pentru voi : ce sacrificii aţi face pentru a avea o viaţă liniştită pe viitor ? Aţi fi dispuşi să vă sacrificaţi timpul liber pe care îl petreceţi cu prietenii, să vă vedeţi copilul 15 minute pe zi, să vă sărutaţi jumătatea doar atunci când mergeţi să mâncaţi sau când vă pregătiţi de culcare?

Multe firme ar trebui sa se reinventeze, iar asta nu inseamna a schimba ceea ce este, ci a crea ceea ce nu este.Cea mai mare greseala a unei firme se produce atunci cand conducerea nu constientizeaza ca traieste in trecut, ca impune o mentalitate invechita.

In trecut, succesul unei firme se masura prin capacitatea de a supravietui. Din pacate, trecutul altor tari este prezentul in care se zbate tara noastra.

Mediul privat se afla in moarte clinica in aceasta criza impusa, zic eu, de statul român care este incapabil sa propuna solutii si sa stabileasca masuri clare pentru iesirea din criza.Iar daca mediul privat nu produce, suntem morti.

Ce face statul?Ce masuri ia?Mai nimic, dar pregateste marirea TVA si a cotei unice de impozitare.Adica le taie gatul de la genunchi si alora de vor sa produca, si alora de vor/trebuie/nu pot altceva decat sa consume.Ce fac romanii?Nimic! Parca-s hipnotizati.

Poate ca ar trebui sa ne uitam incruntati catre factorii de decizie.Mai bine arzi decat sa te stingi. Poate ca a venit timpul ca sa schimbam pozitia. Poate ca a venit timpul ca noi sa traim si sa-i lasam si pe altii sa moara.Noi, oamenii.Ei, politicienii.

De fapt, ce vor românii? Ştim bine că românii nu au fost niciodată atât de pretenţioşi şi că singura lor problemă adevărată este reprezentată de capra vecinului. Aşa că treaba e simplă : 22 de milioane de români vor şi ei ceea ce majoritatea occidentalilor au deja. Şi vor acum! O casă spaţioasă cu gard alb, o maşină care să nu te lase la greu, o soţie frumoasă/un soţ arătos, copii frumoşi şi isteţi,dacă se poate, o vacanţă anuală într-o ţară exotică şi o slujbă decentă şi constantă din care să-şi permită toate acestea.

Dar, hei, ceea ce-i înspăimântător şi suspect, la prima vedere, este că românii nu vor spune ” mi-aş dori” sau “te rog” ci sunt hotărâţi să obţină totul acum. Săracul Brucan era un optimist convins când spunea că României îi trebuiesc 30 de ani ca să îi ajungă pe europeni din urmă.

Au trecut zeci de ani de democraţie prost înţeleasă şi de tranziţie continuă fără ca ceva să se fi întâmplat, iar acum românii sunt mai hotărâţi ca niciodată să îşi facă auzite dorinţele, cel puţin la nivel declarativ.Am devenit un popor civilizat şi cu un mare simţ al răspunderii. Bine aţi venit în viitor! Suntem în anul 2050 şi românii au înţeles că nu trebuie să se mai lase conduşi şi amăgiţi la fiecare 4 ani. Suntem pe drumul cel bun!

ps: drept bonus la ceea ce am scris eu mai sus, trebuie sa spun ca m-m intors din viitor si ca pana in 2050 mai e cale lunga, astfel ca, in prezent, niste dobitoci vor ca hypermarketurile sa fie inchise duminica. Inteligent, nu?

Aici vreau eu să punctez prin acest post.  Mă tot gândesc să ies din carapacea din ce în ce mai strâmtă şi să fac ceva. Nu poţi face orice, pentru că ai toate şansele să fii pus în faţa unui insucces. Trebuie găsită o nişă. Trebuie creativitate. Mă gândesc că e mai bine, poate, să merg pe alt drum decât cel pe care merge majoritatea oamenilor. Este posibil să plec pe un drum bine definit şi să ajung pe altul, nou şi fără cărări bătătorite  de alţii. Vorba aia, oamenii de ştiinţă au descoperit Viagra, deşi făceau cercetări pentru producerea unui medicament împotriva hipertensiunii arteriale. Sau Columb, care de fapt încerca să ajungă în India şi nu în America.

Am nevoie de mai multă inovaţie. Avem cu toţii nevoie de asta, în perspectiva dezvoltării unui mediu sănătos. Ce înseamnă inovaţia de fapt ? Ea înseamnă crearea inexistentului actual. Inovaţia s-ar putea traduce în ” ce-ar fi dacă… ? ” , pusă de zeci de ori, până la aflarea unui răspuns care să ducă la o soluţie inovatoare.Cum spuneam, aceste experimente implică riscuri. De asta mi-e teamă mie. Teama pleacă de la bani. Abia pui un ban deoparte, iar când vrei să investeşti, să faci ceva cu ei, te gândeşti automat la riscuri. Uneori îţi vine să crezi că ţi-ai dori să ai parte de eşecuri cât mai rapide, asta numai pentru a învăţa într-un ritm mai alert şi să reuşeşti cât mai repede.La tot pasul vedem riscuri. Dacă ni le asumăm este posibil să reuşim, dar putem da greş. Iisus şi-a asumat riscuri şi a fost răstignit pe cruce. A rămas însă un mare inovator al valorilor. Van Gogh a riscat şi el, însă contemporanii l-au ridiculizat şi a sfârşit prin a se sinucide.

Toate acestea înseamnă riscuri asumate. Riscuri fără de care, probabil, nu s-ar fi făcut progrese şi omenirea ar trăi şi acum în peşteri sau pe insule pustii. Mă tot gândesc că riscul înseamnă progres, însă nu ştiu dacă trebuie sau nu să fac pasul cel mare.Atunci când te duci la luptă şi eşti rănit, primeşti o decoraţie. Pentru asta te afli acolo, ca să îţi asumi riscuri. Meritul este răsplătit. Ce ar fi dacă răniţii ar fi trecuţi pe o listă moartă, dacă ar fi daţi uitării ? Nu e aşa că moralul s-ar prăbuşi şi nimeni nu şi-ar mai asuma aceste riscuri ?

Totuşi, riscul nu înseamnă doar progres. Uneori poate fi fatal, dacă nu îţi dai seama imediat de efectele pe care le-ar putea produce. Nu ştiu dacă aţi auzit de povestea hamburgherului McLean, de la McDonalds. În anii 90 (95-96 parcă, McDonald’s a introdus în meniu un hamburger cu un conţinut scăzut de grăsime – McLean. El a fost introdus ca urmare a preocupării consumatorilor pentru sănătate. După un timp, testele de marketing au dovedit că hamburherul a fost un eşec, chiar dacă era aproape la fel de gustos ca BigMac-ul. Unde a greşit McDonald’s ? Au neglijat faptul că oamenii care intră într-un McDonald’s nu vor neapărat să mănânce hrană sănătoasă. Cei care vor asta pot alege un restaurant oarecare. Iată că riscul poate avea urmări neplăcute, mai ales dacă te grăbeşti să îl faci.

Încă mă gândesc la câteva activităţi pe care le-aş putea desfăşura. Am câteva idei originale, zic eu, care ar putea fi de efect. Nu ştiu dacă într-un oraş mic, ca al meu. Nu sunt obligat să o fac aici, oricum.Deşi sunt vărsător, cam stau în balanţă. Dar şi când vine momentul …

Nota: aceasta postare a fost publicata anul trecut, tot de mine. Motivul pentru care postez acest articol din nou, este pentru faptul ca ma aflu in aceeasi situatie de a face ceva, de a lua o decizie cu privire la viitor. Alt motiv ar fi ca articolul respectiv m-a facut sa iau o decizie in ceea ce priveste viitorul familiei mele. Am facut primul pas catre mediul privat chiar in plina criza mondiala si ,spre surprinderea mea, chiar merge treaba. Articolul de mai sus poate fi chiar un indemn spre o motivatie de care toti trebuie sa dam dovada.

Sunt foarte multe mesaje venite din partea celor cu venituri mici sau foarte mici pe această temă. Ba la televizor, ba la radio, ba în discuţii purtate pe stradă. Toţi vorbesc pe aceeaşi voce: dacă măsura nu ne afectează, să facă ce vor ei! Eu unul sunt indignat. Sunt foarte multe măsuri luate din fotoliul de ministru. Măsuri care nu reflectă realitatea. Legat de subiect, să ridice mâna cel care consideră că o astfel de măsură este corectă!

În România, numărul familiilor sărace depăşeşte lejer pe cel al familiilor care trăiesc confortabil. Automat, vorbim despre sistemul educaţional. Câţi părinţi au bani să-şi trimită copilul la şcoală? Câţi părinţi dau doi bani pe şcoală ? În mediul rural, uneori, dar mai ales în familiile foarte sărace, în familii dezorganizate, fie că vorbim despre familiile de români sau romi, şcoala este considerată necesară doar pentru că aduce un venit:alocaţia de stat.  Sunt foarte mulţi părinţi care merg şi cer profesorilor să le lase copilul repetent, doar pentru a mai beneficia de un an de alocaţie de stat.În aceste familii dezorganizate nimeni nu are mai mult de patru clase. Foarte mulţi nu pot mai mult. Alţii nu au susţinere.

V-aţi întrebat care sunt cele mai numeroase familii ? Bineînţeles, familiile sărace şi familiile de pocăiţi. Fac copii pentru a avea un venit cât de mic. Ce, credeaţi cumva că, în aceste familii, veniturile merg direct către nevoile copilului? Nu! Alocaţiile de stat merg deseori la crâşma din colţul străzii sau la magazinul de cartier. Ori, ştiind aceste lucruri, nu era mai bine ca statul să ofere alocaţii în funcţie de performanţă ? Hmmm, sau poate nu chiar performanţă, ci pentru asigurarea unei educaţii corecte a copiilor proveniţi din familii sărace. Din păcate, statul nu face altceva decât să încurajeze sporul natural şi să îl neglijeze pe cel educaţional.

Pe de altă parte, proiectul despre care vorbeşte ministrul muncii mi se pare unul discriminatoriu. Nu părinţii sunt cei îndreptăţiţi să ia aceste alocaţii. Acest drept este dreptul copilului. Atât. Nu al copilului sărac, nici al celui bogat. Iar dacă vor ca aceste alocaţii să fie eliminate, de ce nu propun ca alocaţiile de care vor beneficia copiii săraci să fie mai mari ? Ce să facă un copil cu 42 de lei lunar ? Dacă aveţi timp şi chef, haideţi să dezbatem puţin problema! M-ar interesa opiniile unor părinţi sau profesori.

La început de an am fost martorii dispariţiei de pe piaţă a unor publicaţii cu nume. Enumerăm aici Business Standard, Gardianul, Cotidianul şi Ziua. Pe plan local, în ţară, au mai dispărut o serie de cotidiene. Şi vor mai dispărea, din anumite motive, politice sau strict financiare. Ce se întâmplă cu jurnaliştii concediaţi ? Ar trebui să  meargă către alte publicaţii, locale sau centrale, dacă ar avea această posibilitate. Dar nu prea cred în această şansă, în actualul context economic.

Ce se întâmplă cu adevăraţii jurnalişti ?

Probabil vor fi câţiva, cei mai buni dintre cei buni, care vor fi atraşi către publicaţiile rămase şi care nu se confruntă cu probleme financiare. Dar restul ? Nu poţi da cu piciorul unor jurnalişti care şi-au făcut treaba exemplar, care au bătut drumurile pentru a scrie lucruri interesante, nu ? Sunt jurnalişti care au lucrat ani de-a rândul la un ziar. Şi-au făcut un renume, lumea îi ştie. Vorbim despre cei care merită tot respectul, atât al cititorilor, cât şi al celorlalţi jurnalişti.

Mediul online, o soluţie !?

Ideea este una foarte simplă, nu eu am inventat-o, dar consider că are şanse să fie una de succes : mediul online ! Sigur că da, este greu să o iei de la zero, să îţi faci un brand, să devii credibil şi să nu fii considerat ca a fi “un ziar în plus”. Când vorbim de jurnalism în online, ştim că este o pâine de mâncat. Încă suntem la început, este loc de mai bine. Mai ales dacă mergem pe lucruri bine stabilite de la început. Există nişe, iar dacă ştii pe ce să te axezi ai numai de câştigat. Cu foarte multă muncă, e adevărat. Altfel, dacă îţi faci o publicaţie online unde totul arată ca o varză, cu ştiri care nu sunt împărţite pe categorii, fără o ţintă anume, fără un public căruia să i te adresezi, ai toate şansele să fii “concediat” şi de acolo !

Dacă e să facem o comparaţie între o ediţie tipărită a unui ziar şi un ziar online, cu toţii am putea fi de acord, cred eu, că principalul avantaj al ziarului online este că poţi face anumite lucruri în plus faţă de cea tipărită. Ai o ştire de ultimă oră, intri în panoul de administrator şi o publici. Vrei să faci update la ştirea dată mai devreme ? Nimic mai simplu, o faci la foc automat. Ai greşit si trebuie să modifici ? O faci foarte simplu. Ei, lucrurile astea nu se pot aplica pe ediţia tipărită a ziarului.

Dacă e online, nu înseamnă că e bătaie de joc. Deci, mai cu talent !

Ducem lipsă de conţinut de calitate în mediul online. Ori, jurnaliştii au ocazia de a lucra într-un mediu cunoscut, dacă vorbim despre meseria pe care o practică, relaţiile şi conexiunile deja există şi pe parcurs pot veni şi sponsorii. Din păcate, factorii interesaţi, cititorii în speţă, duc lipsă de interviuri, de analize şi investigaţii făcute ca la carte, de informaţii scurte şi la obiect.  Un alt avantaj al mediului online constă chiar în faptul că poţi scrie un articol fără a sta cu teama că trebuie să te limitezi la macheta impusă. Mediul online îţi dă dreptul la creativitate. Desigur, pentru că nu vrei să îţi pierzi cititorul pe drum, vei fi limitat în aprecieri.

Mediul online, o sperietoare pentru jurnaliştii clasici ?

Pentru jurnaliştii tradiţionali, acest salt de la print la online nu va fi unul simplu. Nu atât tehnic, cât practic. Sunt riscuri pe care trebuie să şi le asume şi o serie de preconcepţii legate de mediul online peste care să treacă.  În primul rând, trebuie să se comporte în online cel puţin la fel de atent ca şi în ediţia tipărită. Pentru simplul fapt că poţi edita textul în cazul unor greşeli, poţi ajunge la o delăsare cruntă care conduce, la rândul ei, la erori repetate, erori informaţionale  şi la lipsa credibilităţii.Apoi, faptul că nu ţi se pune sula-n coaste ca să predai materialul până la o anumită oră, te face să o laşi pe mai târziu şi să pierzi oarecum controlul.

Astfel, mediul online poate deveni o sperietoare pentru jurnaliştii clasici, cei care au învăţat că un reportaj bun este produsul unei munci asidue, care implică mersul pe teren şi interviul face to face. Jurnalistul din online se bazează pe comunicatele care vin pe mail, munca de teren cam iese din discuţie, ştie că ştirile scurte sunt cele care contează în online şi este obsedat de ideea de a publica primul ştirea. Astfel, vor apărea greşeli inevitabile, ştiri incomplete,  cât şi lipsa concentrării în exprimare. Jurnaliştii trebuie să îşi bage bine în cap ideea de a-şi preciza sursele. E regulă de bază.

Sunt curios, oare câte proiecte de acest fel vor fi puse în aplicare în următorii, să zicem, cinci ani ? E un subiect interesat de urmărit, e multă muncă de făcut, loc este, nişe sunt. Trebuie ca fenomenul să îşi găsească jurnalişti care să ştie să ofere calitate şi nu cantitate.

Ţin minte că, într-o conversaţie avută cu un manager al unei firme despre metode de perfecţionare continuă a salariaţilor, acesta mi-a dat exemplul lui Arthur Koestler care definea creativitatea ca “un tip de învăţare în care profesorul şi elevul se află în aceeaşi persoană”. Această definiţie ar trebui să stea la baza construirii unei instituţii/organizaţii prospere. Trebuie să realocăm cunoştinţele de la nivelurile individuale la cele de grup.

Sigur că da, acest lucru poate suna elementar, însă cum reacţionăm când suntem întrebaţi astfel:

- unii dintre colegii voştri au performanţe mai bune decât ceilalţi ?

- v-ar plăcea ca şi ceilalţi să devină la fel de buni ?

- ce faceţi în privinţa asta ?

Putem deduce foarte simplu că învăţarea nu se face automat.Ea trebuie gestionată corect şi eficient, pentru că viteza de dezvoltare şi bunul mers al instituţiei/companiei nu va fi determinată de oamenii cei mai rapizi şi mai inteligenţi, ci de cei mai lenţi şi mai puţin pricepuţi.

Aici intervine una dintre marile obstacole pe care le întâlnim la conducătorii instituţiilor. Nu se întâmplă prea des ca ei să asigure crearea de condiţii favorabile pentru învăţare şi formare continuă.Învăţare = informare, acces la ultimele noutăţi, informaţii obţinute peste graniţele din cadrul instituţiei. Da, asigurarea unor astfel de condiţii presupune costuri destul de mari – investiţii în IT, deplasări, etc. Vorba aia, dacă ţi se pare prea costisitoare competenţa, încearcă incompetenţa !

Dar puterea unei instituţii nu se realizează doar prin transferul abilităţilor între niveluri şi prin transformarea competenţilor în competenţă. Orice tip de cunoaştere se prezintă în trei forme diferite:gazoasă, fluidă şi solidă. Starea de gaz se regăseşte în ceea ce avem în minţile noastre. Cunoaşterea fluidă apare atunci când discutăm despre diverse lucruri cu alţii. Cunoaşterea solidă e materia care se concretizează în produsul finit, în ceea ce oferim clienţilor, contribuabililor. Aşadar, ne vine o idee (gaz), începem să o discutăm cu alţii (fluid) şi, în ultimul rând, dezvoltăm un proiect (solid).

În concluzie, consider că, atât instituţiile publice, cât şi companiile trebuie să pună mare accent pe formare continuă a personalului angajat. Aceasta este cheia cunoaşterii. Mai ales că acum avem la îndemână instrumentele structurale unde se pot atrage bani extrem de necesari pentru factorul resurse umane.