Raze de lumină într-un ocean de întuneric
In: Marasesti, Mass-Media, Vrancea, amintiri, cultura, loc de dat cu capul, personal, proiecte
Se spune că ziua bună se cunoaşte de dimineaţa şi aşa este, pe cuvântul meu de om! Spun acest lucru pentru că am avut plăcerea şi privilegiul să citesc un articol publicat de unul dintre oamenii şi poeţii pe care îi respect foarte mult : Paul Spirescu. Drept urmare, voi face un lucru pe care nu obişnuiesc să îl fac pe blogul personal şi anume preluarea în întregime al articolului apărut în ediţia de astăzi a Jurnalului de Vrancea.
Este un articol ce-mi merge la sufletu-mi deja secătuit de atâta sete de recunoaştere a celor ce au readus numele oraşului nostru istoric pe prima scenă. Este trist faptul că valorile sunt date uitării şi că în umbra lor îşi fac loc persoane care nu pot ţine ritmul, care nu se pot ridica la aceeaşi valoare.
Bravo, domnule Spirescu ! Plecăciuni, domnule Ion Catană ! Este exact evenimentul pe care îl pregătisem şi eu în mintea-mi încărcată de gânduri dintre cele mai alese, dar care nu-şi găsise suport material. Felicitările mele !
Citiţi, vă rog!
De câţiva ani, dar mai ales de când propria noastră prostie şi laşitate ne-a blagoslovit cu încă un mandat de preşedinte – jucător al lui Traian Băsescu, am început să mă tem de orice iniţiativă care vine dinspre organismele politico-statale, ştiind bine că nu ni se mai pregăteşte nimic benefic, ci chiar dimpotrivă.
Aproape că nu mai trece zi lăsată de Dumnezeu, să nu fim bombardaţi cu iniţiative aiuritoare, de un cinism care întrece orice imaginaţie şi care, acum sunt sigur, nu urmăresc nimic altceva decât un singur scop: exterminarea în masă a poporului român.
Pesemne că tartorul cotrocenist nu poate ierta şi nici măcar nu poate uita umilinţa la care a fost supus atunci când cu suspendarea sa din funcţie, astfel încât… ce şi-o fi şoptit el atunci în barbă: „lăsaţi că am să v-o coc eu, fir-ar mama voastră a dracului”! Iar astăzi el nu face nimic altceva decât să-şi respecte promisiunea făcută.
Astfel încât, cel puţin eu personal nu mai am absolut nici un motiv să mă aştept la ceva bun din partea aceea de lume şi, cum numai ei leagă şi dezleagă tot ce mai există prin ţară, de câte ori mi se întâmplă să primesc vreo veste din direcţia respectivă, sunt aproape sigur că ea nu-mi poate aduce chiar nimic bun.
Numai că, în ultima perioadă, două întâmplări cu totul şi cu totul speciale au reuşit să-mi mai descreţească fruntea şi să-mi mai aducă măcar un licăr de speranţă… O să încep cu ultimul, în ordine cronologică.
Acum doar câteva zile m-a oprit pe stradă directorul Casei de Cultură a municipiului Adjud, profesorul Ion Catană, care mi-a făcut o propunere cu adevărat surprinzătoare : ce-ar fi dacă, începând cu anul viitor, am lansa un festival anual în memoria şi care să poarte numele poetului mărăşeştean Constantin Ghiniţă?
Este cazul să fac deja câteva precizări: minunatul poet şi marele meu prieten Constantin Ghiniţă, dispărut deja dintre noi, şi-a consumat cea mai mare parte din viaţă în funcţia de director al Casei de Cultură din oraşul Mărăşeşti. În această calitate, el a reuşit să-şi transforme localitatea într-un autentic oraş cultural, astfel încât oameni de cultură din toată ţara, atunci când aud numele de Mărăşeşti, se gândesc automat la numai două lucruri: la primul război mondial şi la poetul Constantin Ghiniţă.
Pot spune, fără teama de a greşi, că numele lui şi, mai ales munca lui au adunat în Mărăşeşti cam tot atâţia oameni de cultură, veniţi de prin toate colţurile ţării, câţi soldaţi în timpul celebrei bătălii.
Din păcate şi spre ruşinea celor în cauză, s-a întâmplat însă ca, imediat după moartea sa, autorităţile locale să-l uite aproape cu desăvârşire… doar câteva promisiuni şterse, care s-au pierdut şi ele în negura uitării… Chiar şi primarul actual, pe care poetul şi-l credea un prieten de suflet…!
Dar iată că vine un gest extraordinar din partea unui coleg de breaslă dintr-un oraş vecin: un om care nici măcar nu i-a fost prieten apropiat şi cu care, cât a fost în viaţă, a întreţinut numai şi numai relaţii instituţionale.
Uite că se mai poate – mi-am zis atunci! Uite că, poate că tocmai în răspărul acestei devălmăşii de-a dreptul ticăloase şi acestei politici deşănţate de învrăjbire umană, pornite chiar de la Cotroceni, mai există şi oameni care au puterea de a se gândi la alţi oameni, sau măcar la memoria lor!
Restul aproape că nici nu mai are importanţă: dacă domnul Ion Catană va găsi resursele financiare necesare (deşi sunt aproape sigur că da, atâta vreme cât şi primarul municipiului Adjud, spre deosebire de cel mărăşeştean, aşa cum a dovedit în repetate rânduri, ştie să se alăture acestei minunate paradigme a respectului pentru valorile culturale autentice!), ori dacă toţi cei chemaţi să înfăptuiască acest proiect, printre care mă număr şi eu, vor reuşi să se ridice la înălţimea lui. Important este gestul! Chiar dacă, în mod natural, el ar trebui să vină din partea puterii şi nu a opoziţiei.
Numai că puterea are probleme mult mai importante de rezolvat: împărţitul favorurilor, numărătoarea banilor negri, nunţi, botezuri, avorturi, manele…
Desigur, nu toţi, şi iată că vine acum rândul celei de-a doua raze de lumină: tot de curând am avut o discuţie cu profesorul Florin Micu Iliescu, azi director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural al judeţului Vrancea.
Am rămas plăcut impresionat de proiectele serioase pe care şi le-a propus spre înfăptuire, parcă şi el tot în răspărul liniei generale propagate chiar de partidul al cărui membru este. Şi mai trebuie să recunosc, tot cu sinceritate, că, alături de el, ar mai putea fi adăugaţi câţiva chiar din acelaşi partid. Păcat că sunt aşa de puţini, încât îi poţi număra pe degetele de la o mână, şi că…întunericul este de fapt majoritar!
Mă rog la bunul Dumnezeu să-i dea sănătate şi puterea de a îndeplini tot ce şi-a propus, cu toate că…
Atenţie, domnule profesor, că nu vă văd prea bine! Visurile şi idealurile se plătesc scump pe lumea aceasta portocalie!
Paul Spirescu
Articol preluat din Jurnalul de Vrancea – 20 septembrie 2010
Lenea, mai rea decât criza
In: Fucktard, Marasesti, Romania, bani, loc de dat cu capul, mizerii, personal
Prima întâmplare
M-am obişnuit ca în week-end să merg la Soveja pentru a respira aer curat şi pentru a-mi încărca bateriile. Tot ceea ce înseamnă cumpărături le fac dinainte cu o zi de a merge acolo, pentru că în Soveja sunt foarte puţini agenţi economici şi oferta nu este atât de variată. Aşa că prefer să iau carnea, băutura şi alte mărunţişuri din Carrefour sau din piaţă.
Bineînţeles, atunci când ajungi acolo se întâmplă să mai uiţi câte ceva, aşa că te gândeşti să mergi cu încredere la magazinele din apropierea casei tale. În cazul meu, aveam nevoie de zahăr şi oţet. M-am uitat la ceas. Era ora 10:50 dimineaţa. Ştiam că magazinul este închis între ora 12 şi 15, aşa că mi-am luat portofelul şi am pornit la drum. N-am făcut mai mult de 5, hai 10 minute până acolo. Când să intru, surprizăăăă, magazinul era închis. O babă mi-a zis că vânzătoarea a plecat să îşi hrănească băiatul şi să dea de mâncare la animale şi că nu trebuie să mai aştept. Să vin după ora 15, că atunci deschide.
A trebuit să mă întorc şi să iau maşina pentru a merge la magazinul din capătul satului, unde eram convins că e deschis. Nu era, m-am înşelat eu. Noroc că cel ce vindea era prin curte. M-a recunoscut şi a deschis pentru mine.
A II-a întâmplare
Am două magazine în apropierea blocului în care locuiesc. Magazine de cartier, cu de toate, care supravieţuiesc şi pentru că dau marfă pe caiet. Preţurile sunt foarte apropiate, dacă nu chiar aceleaşi preţuri la alimentele de bază. Distanţa până la primul magazin este cam de 300 de metri, iar cea dintre cele două magazine este cam de 100-150 de metri, deci nu e chiar aşa mult de mers. Bineînţeles, de cele mai multe ori mă opresc la primul magazin, însă cumpăr şi de dincolo de multe ori, pentru că, zic eu, are marfă mai diversificată.
Diferenţa dintre cele două magazine nu se face nici la preţuri şi nici la distanţa dintre ele.
Exemplu : deşi cumpăr des de la ambele magazine, primul magazin ( cel mai apropiat ) nu dă rest decât în gume şi bomboane, iar dacă se întâmplă să nu ai 10 sau 20 de bani pe lângă suma de plată, trebuie să mai scoţi un leu din buzunar. Restul îl vei primi în gume sau bomboane. La al doilea magazin se schimbă puţin datele problemei. Restul se dă şi în gume sau bomboane, însă dacă nu ai 10 sau 20 de bani pe lângă suma de plată nu este nicio problemă. “Îi aduci tu când mai treci pe aici!” . E pe bază de ” la câtă vânzare faci şi la cât rest mi-ai lăsat, ar fi culmea să îţi mai cer 10 bani”.
Concluzie
Înţeleg acum de ce lumea foloseşte pretextul crizei economice. Pentru că lenea e mare şi pentru că bişniţarul român face tot posibilul să te jecmănească în stil barbar, doar, doar o mai câştiga 10 bani în plus de pe urma unora ca tine. Pun adaos foarte mare, nu dau bonuri fiscale şi se încăpăţânează să practice aceleaşi obiceiuri ca în anii comunismului. Deschid şi închid prăvălia când vor ei (deh, acum sunt patroni!), practică preţuri de lux, dar se plâng că nu le merge afacerea şi că nu se mai vinde marfa ca înainte. Domnilor, mă întreb unde vom ajunge cu astfel de mentalitate şi cu astfel de servicii ? Clientul vostru nu mai este stăpânul vostru ?
Asta ca să ştiţi !
Cam greu găsesc timp pentru blog şi tare mi-e greu să stau departe de voi, dragilor, însă trebuie să recunosc că sunt băgat în nişte chestii care îmi ocupă mare parte din timp. Nu vă speriaţi, nu e de rău! Acestea fiind spuse, apelez cu mare încredere la pagina mea personală pentru a vă spune că, pe lângă familie, serviciu şi blog, mai fac şi alte chestii la care puteţi apela cu mare încredere.
Cel mai bun prieten
Deşi lumea ştie că îmi place să atrag oamenii de partea mea ( deh, îmi place să socializez mai mult decât îi place nevesti-mii să facă mâncare ), nu la relaţiile sociale m-am referit când am scris titlul de mai sus. Mă refer la ceea ce ştiu eu (poate) cel mai bine să fac, anume să coafez calculatoarele. Precum o femeie, calculatorul are nevoie de atenţia noastră. Trebuie să îi asiguri mentenanţa, să ai grijă de sănătatea lui şi să foloseşti softuri antivirus puternice, din când în când să îl mai cureţi, atât fizic cât şi logic (praf şi date de pe disk ) şi să îi asiguri dreptul la o viaţă cât mai lungă.
Aşadar, în cazul în care nu vă descurcaţi singuri, puteţi apela la serviciile mele în ceea ce priveşte instalarea/reinstalarea sistemelor de operare ( Windows Xp şi Windows 7) şi a driverelor necesare pentru buna functionare a sistemului. Configurez routere (wireless) pentru accesul la internet, asigur funcţionarea corectă a reţelei dvs. de calculatoare, asigur instalarea softurilor şi a driverelor de bază ( suita Microsoft Office, codecuri şi softuri pentru rularea fişierelor media, client de mail, Y!Messenger etc. ), reparaţii şi optimizări ale calculatorului dvs. Totul la preţuri decente. Telefon contact : 0740 030 182
Preţuri de referinţă :
Diagnosticare / Configurare router (wireless) / Instalarea şi actualizarea softurilor antivirus / Devirusări : 20 lei
Instalare sistem operare, drivere şi softuri : 50 lei
Cea mai bună alegere în materie de design
Dacă eu ştiu să îmi bag nasul în calculatoare, nevastă-mea trebuie să se priceapă şi ea la ceva : design interior/exterior şi organizare nunţi. Şi o face foarte bine. Aici aveţi două exemple cât se poate de simple ( ex.1 şi ex. 2 ). Recent a prins un contract în Franţa unde a trebuit să trimită câteva obiecte făcute de mână. Toate pentru design interior. Unele mi s-au părut a fi adevărate obiecte de artă.
În ceea ce priveşte nunţile, asigură tot ceea ce înseamnă aranjament floral, atât acasă(aranjament din brad), cât şi la biserică şi restaurant, mărturiile, paharele mirilor şi ale naşilor, lumânările şi aranjarea meselor. Nunta noastră a fost prima nuntă la care şi-a arătat măiestria, apoi a continuat cu alte nunţi. Totul din plăcere şi pasiune. Este incredibil ce poate ieşi atunci când lucrezi din pasiune. Desigur, dacă aranjamentul floral este asigurat de restaurant şi este inclus în preţul chiriei, se pot închiria cele două arcade, cât şi cele necesare pentru aranjamentul floral pentru biserică şi restaurant. Asta pentru că sunt puţine restaurante care au în dotare arcade sau suporturi pentru flori şi fructe.
Preţuri de referinţă (organizare nunţi ):
Închirierea arcadelor şi a suporturilor pentru aranjamentele florale (biserică + restaurant ) – 300 lei / eveniment
Închirierea arcadelor (2 buc ) – 150 lei / eveniment
Asigurarea aranjamentului floral ( biserică, restaurant, casă ) – minim 700 lei . În această sumă sunt incluse şi florile. Suma poate creşte în cazul în care se doreşte ceva mai special.
Dacă sunteţi interesaţi de toate acestea, va trebui să ne contactaţi pentru rezervări la unul din numerele de telefon : 0740 030 182 sau 0740 613 008, întrucât, în ultimul timp, facem faţă cu greu solicitărilor primite în ultimul moment. Oferta este valabilă (momentan) doar pentru judeţul Vrancea.
Acestea fiind spuse, veţi şti de acum la cine să apelaţi atunci când calculatorul începe să o ia razna sau când vreţi să schimbaţi ceva în casa voastră şi, de ce nu, atunci când vă pregătiţi să juraţi credinţă eternă. E păcat să nu aveţi un decor splendid în spate.
Oraşul scufundat
In: Marasesti, Romania, Vrancea, amintiri, bani, fonduri europene, loc de dat cu capul, social, turism
Mărăşeştiul este un oraş încărcat de istorie. Mereu spun că acest oraş a avut norocul că a fost implicat activ în luptele care s-au dat în primul război mondial ( să nu uităm marea bătălie de la Mărăşeşti, înscrisă în istoria neamurilor drept Ziua de Foc ) şi ghinionul că, in zilele noastre, nu a reuşit să îşi ridice capul şi să ţină drept spatele încărcat de glorie.
Istoria nu ne lasă-n pace. Aceste locuri sunt încărcate de fapte înălţătoare, de eroism dar şi de demnitate umană, de dragoste faţă de această ţară greu încercată din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, cât şi faţă de valorile născute pe pământ românesc. Mărăşeştiul are o soartă cu totul specială. Acel sat necunoscut până în anul 1917 avea să treacă brusc în cele mai ilustre cronici. Avea să cunoască gloria şi să i se deschidă paginile de o valoare incontestabilă, însă fără de folos, fără să devină şi să îndeplinească rolul misionar de propăvăduitor al păcii. Rol pe care îl merita cu prisosinţă.
De ani buni, oraşul nu mai înseamnă altceva decât trecut istoric şi manifestări de faţadă. Mărăşeştiul are o etichetă pe care cu greu o poate dezlipi cineva : PE AICI NU SE TRECE ! . Sunt cuvinte spuse răspicat, cu multă cruditate şi nu mai au de mult timp acelaşi înţeles. Sunt celebrele cuvinte ale lui Eremia Grigorescu, care au devenit în timp o realitate şocantă, ca şi cum, inexplicabil, îngăduinţa unei expresii sfinte se transformă, pe nevăzute, într-o permanenţă cu destin nefericit şi alunecare în uitare şi anonimat.
Martiri şi eroi, născători de pilde ce-ar fi trebuit să rămână modele şi învăţături de credinţă şi înţelepciune, au însufleţit pentru eternitate cu sângele şi dragostea lor locul de casă, cu acel cântec înalt, încărcat de-atâta suflet şi rămas în trupul Osuarului care avea să primească numele suprem de Mausoleul Neamului.
Şi totuşi, cu atâţia ani în spate, Mărăşeştiul se zbate îngrozitor între viaţă şi moarte. Este precum un monstru ţinut sub somnifere, adormit şi amăgit ori de câte ori Cineva vine să-i cunoască istoria. Mărăşeştiul este istorie, e ca o carte din care citim cu toţii şi pe care o punem la loc de cinste, însă nu vrem să îi atingem cu adevărat sufletul. Oraşul-erou este precum un copil însingurat, hăituit, fără casă şi fără drum, care înfruntă viaţa-n pieptul plin de recunoştinţă, cerşind un alt trofeu care să îl readucă în prim-plan. Are mult orgoliu, însă nu este înconjurat de suflete care să-l poată ridica la adevărata sa valoare.
Copiii săi au ales să îl părăsească exact când suferea mai crunt, dar el speră că va găsi drumul spre glorie şi că-şi va putea rechema fiii acasă. Plecaţi să muncească în altă casă, la Focşani, unele persoane se întorc acasă la îngânarea zilei cu noaptea cenuşie şi rece. Odată ajunşi, coboară spre oraşul scufundat, uitat de mult şi de mulţi. Acele lăzi pline de comori şi aurul cât un munte nestemat, dar blestemat, învelite în umbra grea a nopţilor reci şi deprimante, sunt lăsate în uitare şi anonimat. Toţi ştiu că există, dar nimeni nu caută să-l aducă la suprafaţă.
Elogiile aduse de presă din cele mai vechi timpuri şi până acum, pelerinajul a milioane de frunţi plecate prin faţa Bisericii Neamului, decernarea “Crucii de război franceze”, precum şi marile sărbători anuale din zilele comemorative şi, mai mult decât atât, recunoaşterea Mărăşeştiului drept ORAŞ-EROU, ar fi trebuit să se înmulţească într-o mare de motive care să ridice oraşul la suprafaţă şi să-l trezească din somnul adânc în care a fost lăsat atâţia zeci de ani.
DA, PE AICI SE TRECE ! Se trece plin de recunoştinţă, de dragoste şi gânduri curate. Dar haideţi să le arătăm celor ce trec pragul istoriei că Mărăşeştiului i se poate scoate falsa etichetă de oraş sărac, plin de neajunsuri, scăpat în uitare ! Mărăşeştiul este unul dintre cele mai bogate locuri. Vorbim de istorie, de întâmplări, care au făcut ca Mărăşeştiul să fie recunoscut în lumea întreagă.
Mărăşeşti, file de istorie
In: Marasesti, Romania, Vrancea, amintiri, bani, cultura, foto, loc de dat cu capul, turism
Mărăşeştiul este un oraş încărcat de istorie. Mereu spun că acest oraş a avut norocul că a fost implicat activ în luptele care s-au dat în primul război mondial ( să nu uităm marea bătălie de la Mărăşeşti, înscrisă în istoria neamurilor drept Ziua de Foc ) şi ghinionul că, in zilele noastre, nu a reuşit să îşi ridice capul şi să ţină drept spatele încărcat de glorie.
De ani buni, oraşul nu mai înseamnă altceva decât trecut istoric şi manifestări de faţadă. Mărăşeştiul are o etichetă pe care cu greu o poate dezlipi cineva : PE AICI NU SE TRECE ! Chiar şi aşa, continui să fiu optimist, dar e nevoie de proiecte !
Recent, am descoperit pe blogul Simonei câteva fotografii foarte rare care îi aparţin lui Andrei Razu, probabil o rudă a celui ce a fost Generalul Aristide Razu, comandantul Regimentului 32 Mircea Voda, Divizia a V-a română.
Sunt poze care mi-au trezit un interes enorm şi care m-au făcut să îmi dau seama ce simt pentru acest oraş. Dacă e să mă gândesc strict la istoria lui şi la evenimentele petrecute în timpul războiului, simt că acest loc merită ceva mult mai bun decât mulţi dintre oamenii pe care îi găzduieşte şi care scuipă cu neruşinare peste însemnătatea oraşului.
Păi cum să nu mi se ridice părul pe mâini atunci când privesc pe geamul apartamentului în care locuiesc şi văd gara, care în timpul Primului Război Mondial arăta aşa :
Sunt foarte mulţi soldaţi care şi-au vărsat sângele pentru a apăra culorile drapelului românesc şi pentru a apăra “Gara Mărăşeşci” de forţele inamice. Vă daţi seama că această gară este un monument istoric ? La fel ca şi multe alte construcţii ale oraşului, cum ar fi Biserica sau Castelul lui Negroponte.
Oraşul este unul istoric. Merită mult mai mult decât o manifestare anuală în cadrul căreia se depun câteva coroane de flori şi se rostesc cuvinte aruncate în grabă pe o foaie de hârtie. Daţi-vă seama ce-ar fi făcut nemţii cu o aşa comoară !
Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele ?
Oraşul ăsta obişnuia să fie primul pe judeţ la capitolul cultură. Aici excela, atât! Cultură şi istorie. Dacă istoria va rămâne de-a lungul timpului neatinsă de mâna jegoasă a inculţilor, cultura poate fi uitată sau ignorată foarte uşor.Cultura nu mai există decât cu numele. Cu fapta, poate doar revista Clio mai scoate capul în soare şi respiră aerul tare al culturii vrâncene. În rest, aproape tot ceea ce s-a numit eveniment cultural a murit.
Îmi aduc aminte cu mare plăcere de salonul literar care se organiza an de an şi care aduna foarte mulţi oameni de o cultură şi de o valoare extrem de rară, de primăvara poeţilor, unde tot ceea ce conta era grupul, nu omul, unde ascultai poezii de o calitate extraordinară, de expoziţiile Centrului de zi, unde o mână de copii atât de simpli dădeau naştere unor lucrări sensibile şi frumoase, încărcate de emoţie şi bucurie, îmi aduc aminte şi de colectivul acelui centru, un colectiv foarte unit şi plin de creativitate. Şi câte şi mai câte!
Toate manifestările culturale aveau un singur numitor comun : Constantin Ghiniţă, fie-i amintirea mereu vie !Tică, aşa cum îi spuneam noi, cei mai apropiaţi.
Era un om de o calitate pe care rar o mai întâlneşti printre atâtea suflete de slugă, un om care era în stare să îţi ofere toată lumea fără să îţi ceară nimic în schimb. Poate doar apreciere şi un mulţumesc din suflet. Puţini ştiu că Tică suferea, însă el nu lăsa să se vadă acest lucru. Îi plăcea să pozeze într-o persoană mereu veselă. Avea un simţ al umorului extrem de bine dezvoltat. Şi totuşi, a suferit. A suferit pentru cultură. A vrut mereu totul. Nu a aşteptat nimic înapoi. Poate doar apreciere şi un mulţumesc din suflet.
A visat întotdeauna că poate deveni cetăţean de onoare al acestui oraş. Un oraş căruia i-a oferit totul. Dar n-a fost să fie. A murit cu un vis neîmplinit. Şi visul continuă să viseze. Anul trecut, prin toamnă, la ultima întâlnire a scriitorilor şi poeţilor vrânceni, i s-a promis titlul de cetăţean de onoare, post-mortem. Nu l-a cerut nimeni. Poate doar eu şi câteva alte persoane din oraş şi mai ales lucrurile şi lucrările de calitatelăsate în urmă. Dar i s-a promis. Public. Nu a avut parte de el. Încă. Nici măcar de o manifestare culturală în amintirea sa, cu ocazia marii sărbători sfinte de astăzi, Sf. Împăraţi Constantin şi Elena.
Oare a oferit prea puţine lucruri în raport cu ce a primit, fiind directorul Casei de Cultură ? A fost Tică important doar pentru mine şi pentru cei apropiaţi lui şi, de fapt, nu merita mai mult decât i s-a oferit ( o funcţie de conducere ) ? Merita titlul de cetăţean de onoare pentru tot ceea ce a făcut el de-a lungul timpului în oraş ? Mai putem vorbi de cultură în oraşul ăsta ?
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor
In: Marasesti, Romania, bani, loc de dat cu capul, mizerii, politica, social
Astăzi, odată cu sfânta sărbătoare a Înălţării Domnului, se sărbătoreşte şi Ziua Eroilor Neamului. Astfel, în toată ţara, fiecare instituţie, prin conducătorul ei, participă la ceremonia depunerii de coroane în cinstea celor căzuţi la datorie pe câmpul de luptă. Asta s-a întâmplat şi la mine-n oraş, unde veteranii care au spravieţuit celui de-al II-lea Război Mondial, tot mai puţini de la an la an, au participat la această sărbătoare.
Unul dintre veteranii prezenţi la ceremonie a luat cuvântul. Ştiţi ce m-a impresionat cel mai mult ? M-a impresionat discursul plin de emoţie şi de dragoste pentru ţara căreia i-a oferit totul. Asta se întâmplă peste tot în ţară, acolo unde mai există veterani de război. Elogiază ţara pentru care au dat totul pe timp de război, pentru care s-au luptat în picioarele goale, cu sufletul mai mult decât cu armele, pentru copiii, nepoţii şi rudele lor care sperau la o viaţă mai bună.
Ce le oferă ţara în schimbul faptelor lor ? Zâmbete false, aprecieri de dragul vorbelor, respect de dragul faptelor. Dar cel mai important pensii micşorate !
Ştiind toate aceste lucruri, veteranii continuă să elogieze ţara care nu le oferă nimic în schimbul faptelor de eroism de care au dat dovadă. Sunt buni doar pentru hainele pe care le poartă, pentru medaliile din piept. Nu pentru faptele de eroism, nu pentru că au făcut istorie, nu pentru că au îndurat atât pentru ca noi, cei de astăzi, să ne bucurăm de libertate.Nimănui nu îi pasă de oamenii care se ascund sub haine.
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici