Este un articol ce-mi merge la sufletu-mi deja secătuit de atâta sete de recunoaştere a celor ce au readus numele oraşului nostru istoric pe prima scenă. Este trist faptul că valorile sunt date uitării şi că în umbra lor îşi fac loc persoane care nu pot ţine ritmul, care nu se pot ridica la aceeaşi valoare.

Bravo, domnule Spirescu ! Plecăciuni, domnule Ion Catană ! Este exact evenimentul pe care îl pregătisem şi eu în mintea-mi încărcată de gânduri dintre cele mai alese, dar care nu-şi găsise suport material. Felicitările mele !

Citiţi, vă rog!

De câţiva ani, dar mai ales de când propria noastră prostie şi laşitate ne-a blagoslovit cu încă un mandat de preşedinte – jucător al lui Traian Băsescu, am început să mă tem de orice iniţiativă care vine dinspre organismele politico-statale, ştiind bine că nu ni se mai pregăteşte nimic benefic, ci chiar dimpotrivă.

Aproape că nu mai trece zi lăsată de Dumnezeu, să nu fim bombardaţi cu iniţiative aiuritoare, de un cinism care întrece orice imaginaţie şi care, acum sunt sigur, nu urmăresc nimic altceva decât un singur scop: exterminarea în masă a poporului român.

Pesemne că tartorul cotrocenist nu poate ierta şi nici măcar nu poate uita umilinţa la care a fost supus atunci când cu suspendarea sa din funcţie, astfel încât… ce şi-o fi şoptit el atunci în barbă: „lăsaţi că am să v-o coc eu, fir-ar mama voastră a dracului”! Iar astăzi el nu face nimic altceva decât să-şi respecte promisiunea făcută.

Astfel încât, cel puţin eu personal nu mai am absolut nici un motiv să mă aştept la ceva bun din partea aceea de lume şi, cum numai ei leagă şi dezleagă tot ce mai există prin ţară, de câte ori mi se întâmplă să primesc vreo veste din direcţia respectivă, sunt aproape sigur că ea nu-mi poate aduce chiar nimic bun.

Numai că, în ultima perioadă, două întâmplări cu totul şi cu totul speciale au reuşit să-mi mai descreţească fruntea şi să-mi mai aducă măcar un licăr de speranţă… O să încep cu ultimul, în ordine cronologică.

Acum doar câteva zile m-a oprit pe stradă directorul Casei de Cultură a municipiului Adjud, profesorul Ion Catană, care mi-a făcut o propunere cu adevărat surprinzătoare :  ce-ar fi dacă, începând cu anul viitor, am lansa un festival anual în memoria şi care să poarte numele poetului mărăşeştean Constantin Ghiniţă?

Este cazul să fac deja câteva precizări: minunatul poet şi marele meu prieten Constantin Ghiniţă, dispărut deja dintre noi, şi-a consumat cea mai mare parte din viaţă în funcţia de director al Casei de Cultură din oraşul Mărăşeşti. În această calitate, el a reuşit să-şi transforme localitatea într-un autentic oraş cultural, astfel încât oameni de cultură din toată ţara, atunci când aud numele de Mărăşeşti, se gândesc automat la numai două lucruri: la primul război mondial şi la poetul Constantin Ghiniţă.

Pot spune, fără teama de a greşi, că numele lui şi, mai ales munca lui au adunat în Mărăşeşti cam tot atâţia oameni de cultură, veniţi de prin toate colţurile ţării, câţi soldaţi în timpul celebrei bătălii.

Din păcate şi spre ruşinea celor în cauză, s-a întâmplat însă ca, imediat după moartea sa, autorităţile locale să-l uite aproape cu desăvârşire… doar câteva promisiuni şterse, care s-au pierdut şi ele în negura uitării… Chiar şi primarul actual, pe care poetul şi-l credea un  prieten de suflet…!

Dar iată că vine un gest extraordinar din partea unui coleg de breaslă dintr-un oraş vecin: un om care nici măcar nu i-a fost prieten apropiat şi cu care, cât a fost în viaţă, a întreţinut numai şi numai relaţii instituţionale.

Uite că se mai poate – mi-am zis atunci! Uite că, poate că tocmai în răspărul acestei devălmăşii de-a dreptul ticăloase şi acestei politici deşănţate de învrăjbire umană, pornite chiar de la Cotroceni, mai există şi oameni care au puterea de a se gândi la alţi oameni, sau măcar la memoria lor!

Restul aproape că nici nu mai are importanţă: dacă domnul Ion Catană va găsi resursele financiare necesare (deşi sunt aproape sigur că da, atâta vreme cât şi primarul municipiului Adjud, spre deosebire de cel mărăşeştean, aşa cum a dovedit în repetate rânduri, ştie să se alăture acestei minunate paradigme a respectului pentru valorile culturale autentice!), ori dacă toţi cei chemaţi să înfăptuiască acest proiect, printre care mă număr şi eu, vor reuşi să se ridice la înălţimea lui. Important este gestul! Chiar dacă, în mod natural, el ar trebui să vină din partea puterii şi nu a opoziţiei.

Numai că puterea are probleme mult mai importante de rezolvat: împărţitul favorurilor, numărătoarea banilor negri, nunţi, botezuri, avorturi, manele…

Desigur, nu toţi, şi iată că vine acum rândul celei de-a doua raze de lumină: tot de curând am avut o discuţie cu profesorul Florin Micu Iliescu, azi director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural al judeţului Vrancea.

Am rămas plăcut impresionat de proiectele serioase pe care şi le-a propus spre înfăptuire, parcă şi el tot în răspărul liniei generale propagate chiar de partidul al cărui membru este. Şi mai trebuie să recunosc, tot cu sinceritate, că, alături de el, ar mai putea fi adăugaţi câţiva chiar din acelaşi partid. Păcat că sunt aşa de puţini, încât îi poţi număra pe degetele de la o mână, şi că…întunericul este de fapt majoritar!

Mă rog la bunul Dumnezeu să-i dea sănătate şi puterea de a îndeplini tot ce şi-a propus, cu toate că…

Atenţie, domnule profesor, că nu vă văd prea bine! Visurile şi idealurile se plătesc scump pe lumea aceasta portocalie!

Paul Spirescu

Articol preluat din Jurnalul de Vrancea – 20 septembrie 2010

“Un poliţist a murit de inimă rea după ce i s-a tăiat 25% din leafă” ( ZdV, ediţia de ieri ).

“Din poziţia noastră de ziar local, cu singura menire de a ne informa corect cititorii, [...] “

Cea mai penibilă chestie a apărut în ediţia de astăzi a liderului presei vrâncene, Ziarul de Vrancea.

Corneliu Condurache, directorul general al Ziarului de Vrancea, scrie azi un editorial în care îl plânge pe poliţistul decedat, dar  îi greşeşte numele, spre ruşinea redacţiei care munceşte pe rupte pe un salariu mizer, probabil. Astfel, Silviu a devenit Sergiu.

Acest lucru îmi aduce aminte de unchiul meu, care, la 80 şi ceva de ani, când a murit fratele său, plângea alt mort aflat în aceeaşi capelă. Desigur, la vârsta lui poate e de înţeles. Sigur, a greşi e omeneşte. Dar putem spune asta când vorbim de presa locală ? Noi pe cine plângem ?

Poate unii vor spune : ei şi ce, au apărut doar nişte mesaje de felicitare ! Nu-i chiar aşa. Jurnaliştii de la ZdV ştiu foarte bine care este prima regulă de cum intri în redacţie. Adică să scrie de rău despre Oprişan, duşmanul lor şi al Vrancei, implicit, aşa cum îl consideră ei. Asta e regulă de aur. Astfel, chiar şi un anunţ care poartă semnătura preşedintelui este considerat drept blasfemie.

Acum mă întreb : ce-o fi păţit dl Condurache de şi-a călcat pe suflet ? Are nevoie de bani ? Şi-o fi luat mulţi bani ? S-a declarat învins ? Dar jurnaliştii de la ZdV ce părere au despre asta oare ? Nu simt ei că le-au fost înşelate aşteptările? Nu se simt lucraţi pe la spate? Oricum, din toată chestia asta avem un singur câştigător : Marian Oprişan.

La început de an am fost martorii dispariţiei de pe piaţă a unor publicaţii cu nume. Enumerăm aici Business Standard, Gardianul, Cotidianul şi Ziua. Pe plan local, în ţară, au mai dispărut o serie de cotidiene. Şi vor mai dispărea, din anumite motive, politice sau strict financiare. Ce se întâmplă cu jurnaliştii concediaţi ? Ar trebui să  meargă către alte publicaţii, locale sau centrale, dacă ar avea această posibilitate. Dar nu prea cred în această şansă, în actualul context economic.

Ce se întâmplă cu adevăraţii jurnalişti ?

Probabil vor fi câţiva, cei mai buni dintre cei buni, care vor fi atraşi către publicaţiile rămase şi care nu se confruntă cu probleme financiare. Dar restul ? Nu poţi da cu piciorul unor jurnalişti care şi-au făcut treaba exemplar, care au bătut drumurile pentru a scrie lucruri interesante, nu ? Sunt jurnalişti care au lucrat ani de-a rândul la un ziar. Şi-au făcut un renume, lumea îi ştie. Vorbim despre cei care merită tot respectul, atât al cititorilor, cât şi al celorlalţi jurnalişti.

Mediul online, o soluţie !?

Ideea este una foarte simplă, nu eu am inventat-o, dar consider că are şanse să fie una de succes : mediul online ! Sigur că da, este greu să o iei de la zero, să îţi faci un brand, să devii credibil şi să nu fii considerat ca a fi “un ziar în plus”. Când vorbim de jurnalism în online, ştim că este o pâine de mâncat. Încă suntem la început, este loc de mai bine. Mai ales dacă mergem pe lucruri bine stabilite de la început. Există nişe, iar dacă ştii pe ce să te axezi ai numai de câştigat. Cu foarte multă muncă, e adevărat. Altfel, dacă îţi faci o publicaţie online unde totul arată ca o varză, cu ştiri care nu sunt împărţite pe categorii, fără o ţintă anume, fără un public căruia să i te adresezi, ai toate şansele să fii “concediat” şi de acolo !

Dacă e să facem o comparaţie între o ediţie tipărită a unui ziar şi un ziar online, cu toţii am putea fi de acord, cred eu, că principalul avantaj al ziarului online este că poţi face anumite lucruri în plus faţă de cea tipărită. Ai o ştire de ultimă oră, intri în panoul de administrator şi o publici. Vrei să faci update la ştirea dată mai devreme ? Nimic mai simplu, o faci la foc automat. Ai greşit si trebuie să modifici ? O faci foarte simplu. Ei, lucrurile astea nu se pot aplica pe ediţia tipărită a ziarului.

Dacă e online, nu înseamnă că e bătaie de joc. Deci, mai cu talent !

Ducem lipsă de conţinut de calitate în mediul online. Ori, jurnaliştii au ocazia de a lucra într-un mediu cunoscut, dacă vorbim despre meseria pe care o practică, relaţiile şi conexiunile deja există şi pe parcurs pot veni şi sponsorii. Din păcate, factorii interesaţi, cititorii în speţă, duc lipsă de interviuri, de analize şi investigaţii făcute ca la carte, de informaţii scurte şi la obiect.  Un alt avantaj al mediului online constă chiar în faptul că poţi scrie un articol fără a sta cu teama că trebuie să te limitezi la macheta impusă. Mediul online îţi dă dreptul la creativitate. Desigur, pentru că nu vrei să îţi pierzi cititorul pe drum, vei fi limitat în aprecieri.

Mediul online, o sperietoare pentru jurnaliştii clasici ?

Pentru jurnaliştii tradiţionali, acest salt de la print la online nu va fi unul simplu. Nu atât tehnic, cât practic. Sunt riscuri pe care trebuie să şi le asume şi o serie de preconcepţii legate de mediul online peste care să treacă.  În primul rând, trebuie să se comporte în online cel puţin la fel de atent ca şi în ediţia tipărită. Pentru simplul fapt că poţi edita textul în cazul unor greşeli, poţi ajunge la o delăsare cruntă care conduce, la rândul ei, la erori repetate, erori informaţionale  şi la lipsa credibilităţii.Apoi, faptul că nu ţi se pune sula-n coaste ca să predai materialul până la o anumită oră, te face să o laşi pe mai târziu şi să pierzi oarecum controlul.

Astfel, mediul online poate deveni o sperietoare pentru jurnaliştii clasici, cei care au învăţat că un reportaj bun este produsul unei munci asidue, care implică mersul pe teren şi interviul face to face. Jurnalistul din online se bazează pe comunicatele care vin pe mail, munca de teren cam iese din discuţie, ştie că ştirile scurte sunt cele care contează în online şi este obsedat de ideea de a publica primul ştirea. Astfel, vor apărea greşeli inevitabile, ştiri incomplete,  cât şi lipsa concentrării în exprimare. Jurnaliştii trebuie să îşi bage bine în cap ideea de a-şi preciza sursele. E regulă de bază.

Sunt curios, oare câte proiecte de acest fel vor fi puse în aplicare în următorii, să zicem, cinci ani ? E un subiect interesat de urmărit, e multă muncă de făcut, loc este, nişe sunt. Trebuie ca fenomenul să îşi găsească jurnalişti care să ştie să ofere calitate şi nu cantitate.

Nimeni nu spune nimic despre teama cu care se confrunta zi de zi. Se trezesc şi adorm cu ea. Ştiu că au acasă o familie pe care trebuie să o întreţină, să o iubească şi la care să se întoarcă. Să stai în 40 de grade şi într-un praf de nedescris, să mănânci tot felul de mâncăruri cu care nu prea eşti obişnuit, să fii pregătit la orice oră pentru absolut orice, să te îmbolnăveşti şi să nu prea ai ce face din cauză că statul român îi sprijină pe militari aşa cum îi sprijină pe veteranii de război e cam aiurea. Iar pentru toate acestea primesc nişte bani care nu acoperă nici pe departe riscul la care se expun.

Citeam astăzi în ziar că o parte din rudele celor aflaţi în misiunea din Afganistan s-au întâlnit la Cercul Militar din Focşani pentru a discuta unele probleme cu care se confruntă militarii.

“Militarii aflati in misiune sint bine si au un moral bun”, le-a spus col. dr. Nicolae Ionel Ciuca rudelor prezente la intilnire. Singura neintelegere discutata in cadrul intilnirii s-a referit la drepturile salariale ale militarilor, rudele acestora fiind lamurite ca din august salariile vor fi primite integral.

Sigur că moralul este foarte bun, sigur că totul este în ordine şi că militarii se simt extraordinar de bine. Doar se află în TEATRUL de operaţiuni militare. Un teatru jucat foarte bine de statul român care se simte nevoit să ascundă de ochii lumii toate problemele cu care se confruntă militarii aflaţi acolo. Toate ştirile mai puţin bune care ajung la urechile noastre sunt nişte simple piese de teatru. Dacă auzi la ştiri sau citeşti prin ziare că bărbatul ăla care a murit pentru că o grenadă a explodat atunci când patrulau prin zonă, poţi spune de fapt că el a murit de fapt pentru că baza a fost atacată. Asta pentru că ministerul işi ia măsuri de precauţie şi ascunde realitatea. La fel cum ascunde şi că ăia se cacă pe ei toată ziua din cauza mâncării alterate. La fel cum ascunde că nu are medicamente pentru tratament. Sau cum ascunde multe alte lucruri pe care militarii nu au voie să le comunice rudelor aflate acasă cu sufletul la gură. Bun venit în teatrul de operaţiuni militare ! Luaţi loc, piesa abia a început !

Săptămâna aceasta a izbucnit scandalul declaraţiilor deplasate ale lui Mircea Băsescu, fratele preşedintelui. Într-o ţară care se vrea normală, preşedintele ar fi trebuit să îşi ceară scuze în mod public pentru cele întâmplate. Chiar să îşi dea demisia. Ce a urmat ? L-au arestat pe Becali, ca să îndrepte atenţia publicului spre alte ţinte. De când cu arestarea lui Becali, nu mai avem nici criză economică, nici împrumutul de la FMI nu mai reprezintă o problemă şi nici codul fiscal nu e de băgat în seamă.

Amintiţi-vă cum, de-a lungul timpului, această fabrică de ştiri băsesciene şi-a făcut datoria. În ianuarie se trata acordul cu FMI, s-a pornit un adevărat scandal mediatic, iar toţi analiştii financiari nu vedeau cu ochi buni acest acord. Urmarea ? S-a declanşat scandalul celor 50 de arme furate de la unitatea militară de la  Ciorogârla. Ce mai freamăt, ce mai zbucium… şi am uitat de FMI. Tot în ianuarie a intrat în vigoare legea privind  stocarea datelor. Ţineţi minte ce scandal s-a pornit ? Ei bine, imediat toate acestea au trecut în umbră pentru că Oprea şi-a dat demisia din MAI. Delegaţia FMI a venit în vizită la Guvern, imediat Săftoiu îl acuza pe Băsescu de supravegherea convorbirilor telefonice. Imediat, a retractat, dar mass-media a dezbătut subiectul în continuare.

Tot în ianuarie, Băsescu anunţa probabilitatea îngheţării salariilor şi a pensiilor în următoarele 6 luni. Imediat, fabrica şi-a făcut datoria scoţând în prim plan jaful armat de la Braşov. În februarie, atunci când senatorii anunţau tăierea sporului de 75% pentru cei care gestionează fondurile europene, sau când BNR anunţa că România se află într-o stare de şoc, Rareş Niculescu, proaspăt purtător de vorbe al Guvernului, a fost reţinut în urma unui scandal provocat într-un club din Cluj.

În urma acestor întâmplări, opinia publică a fost intoxicată cu ştiri proaspăt ieşite din fabrica băsesciană, pe care le-a înghiţit fără a respira. Presa a fost şi ea atrasă în această zonă periculoasă, piariştii băsescieni ştiind că mass-media va analiza întotdeauna ştirile cu impact social sau pe cele de scandal. Vin alegerile europarlamentare. EBa, candidat independent, va ieşi cu siguranţă parlamentar european. Aşa se întâmplă când ai în spate o maşinărie puternică. Dacă nu se numea Băsescu, era un nimeni. Vin alegerile prezidenţiale. Vor începe să promită. Ce să mai promită ? Cine îi mai crede ? Cine va mai merge la vot ? Tu ?

Link 1/ Link 2

Later edit

Pe E85 au început lucrările de reabilitare. În forţă, aş spune, deoarece doi muncitori de la Drumuri şi Poduri au început să care pământ aflat pe câmpul aflat de-a stânga şi de-a dreapta drumului, cu două lopeţi uzate, pe care au început să îl aşeze cu o  stricteţe deosebită pe Şoseaua Europeană 85. Mai exact, unul căra pământ de pe câmp şi altul bătătorea. Cum trecea o maşină cu gabarit mare, cum dispărea pământul. Că deh, aşa e la români.