Adevărat, portretul robot al şoferului problemă, conform studiului, arată că el are până în 25 de ani, nu are carnet de mai mult de 5 ani de zile şi conduce o maşină cu motor puternic, de peste 2000 cmc. Ăştia-s zmeii. Este practic imposibil să fii şofer şi să nu fi văzut în trafic un măscărici care face depăşiri riscante pentru că, na, are maşină care duce mult, sau care conduce după propriile reguli.

Tot cu probleme pot fi şi şoferii care conduc maşina firmei la care este angajat. Nu e maşina lor, aşa că o exploatează la maxim. Şi conduc agresiv.

Ok, nu ştiu de ce au făcut un studiu despre aşa ceva. Chestia asta se putea observa cu ochiul liber. La fel şi studiul referitor la cunoaşterea regulilor de circulaţie, care a scos la iveală un rezultat zdrobitor : “peste 97% dintre şoferii români cunosc legea după ureche”.

Un exemplu concret l-am întâlnit chiar la jumătate de oră după ce am ascultat ştirea respectivă. În comuna Străoane (Vrancea), un şofer a înţeles să parcheze maşina după cât l-a dus capul. Probabil că astfel de şoferi au fost trecuţi cu vederea de studiul respectiv. Ca el sunt mulţi alţii. Se numesc cocalari, iar în Vrancea au cam început să se bată doi pe un loc.

Mărăşeştiul este un oraş încărcat de istorie. Mereu spun că acest oraş a avut norocul că a fost implicat activ în luptele care s-au dat în primul război mondial ( să nu uităm marea bătălie de la Mărăşeşti, înscrisă în istoria neamurilor drept Ziua de Foc ) şi ghinionul că, in zilele noastre, nu a reuşit să îşi ridice capul şi să ţină drept spatele încărcat de glorie.

Istoria nu ne lasă-n pace. Aceste locuri sunt încărcate de fapte înălţătoare, de eroism dar şi de demnitate umană, de dragoste faţă de această ţară greu încercată din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, cât şi faţă de valorile născute pe pământ românesc. Mărăşeştiul are o soartă cu totul specială. Acel sat necunoscut până în anul 1917 avea să treacă brusc în cele mai ilustre cronici. Avea să cunoască gloria şi să i se deschidă paginile de o valoare incontestabilă, însă fără de folos, fără să devină şi să îndeplinească rolul misionar de propăvăduitor al păcii. Rol pe care îl merita cu prisosinţă.

De ani buni, oraşul nu mai înseamnă altceva decât trecut istoric şi manifestări de faţadă. Mărăşeştiul are o etichetă pe care cu greu o poate dezlipi cineva : PE AICI NU SE TRECE ! . Sunt cuvinte spuse răspicat, cu multă cruditate şi nu mai au de mult timp acelaşi înţeles. Sunt celebrele cuvinte ale lui Eremia Grigorescu, care au devenit în timp o realitate şocantă, ca şi cum, inexplicabil, îngăduinţa unei expresii sfinte se transformă, pe nevăzute, într-o permanenţă cu destin nefericit şi alunecare în uitare şi anonimat.

Martiri şi eroi, născători de pilde ce-ar fi trebuit să rămână modele şi învăţături de credinţă şi înţelepciune, au însufleţit pentru eternitate cu sângele şi dragostea lor locul de casă, cu acel cântec înalt, încărcat de-atâta suflet şi rămas în trupul Osuarului care avea să primească numele suprem de Mausoleul  Neamului.

Şi totuşi, cu atâţia ani în spate, Mărăşeştiul se zbate îngrozitor între viaţă şi moarte. Este precum un monstru ţinut sub somnifere, adormit şi  amăgit ori de câte ori Cineva vine să-i cunoască istoria. Mărăşeştiul este istorie, e ca o carte din care citim cu toţii şi pe care o punem la loc de cinste, însă nu vrem să îi atingem cu adevărat sufletul.  Oraşul-erou este precum un copil însingurat, hăituit, fără casă şi fără drum, care înfruntă viaţa-n pieptul plin de recunoştinţă, cerşind  un alt trofeu care să îl readucă în prim-plan. Are mult orgoliu, însă nu este înconjurat de suflete care să-l poată ridica la adevărata sa valoare.

Copiii săi au ales să îl părăsească exact când suferea mai crunt, dar el speră că va găsi drumul spre glorie şi că-şi va putea rechema fiii acasă. Plecaţi să muncească în altă casă, la Focşani, unele persoane se întorc acasă la îngânarea zilei cu noaptea cenuşie şi rece. Odată ajunşi, coboară spre oraşul scufundat, uitat de mult şi de mulţi. Acele lăzi pline de comori şi aurul cât un munte nestemat, dar blestemat, învelite în umbra grea a nopţilor reci şi deprimante, sunt lăsate în uitare şi anonimat. Toţi ştiu că există, dar nimeni nu caută să-l aducă la suprafaţă.

Elogiile aduse de presă din cele mai vechi timpuri şi până acum, pelerinajul a milioane de frunţi plecate prin faţa Bisericii Neamului, decernarea “Crucii de război franceze”, precum şi marile sărbători anuale din zilele comemorative şi, mai mult decât atât, recunoaşterea Mărăşeştiului drept ORAŞ-EROU, ar fi trebuit să se înmulţească într-o mare de motive care să ridice oraşul la suprafaţă şi să-l trezească din somnul adânc în care a fost lăsat atâţia zeci de ani.

DA, PE AICI SE TRECE ! Se trece plin de recunoştinţă, de dragoste şi gânduri curate. Dar haideţi să le arătăm celor ce trec pragul istoriei că Mărăşeştiului i se poate scoate falsa etichetă de oraş sărac, plin de neajunsuri, scăpat în uitare ! Mărăşeştiul este unul dintre cele mai bogate locuri. Vorbim de istorie, de întâmplări, care au făcut ca Mărăşeştiul să fie recunoscut în lumea întreagă.

Ceea ce am văzut astăzi mi-a adus aminte de anii ’90, atunci când, din momentul în care se anunţau scumpiri la un anumit produs, lumea se înghesuia să cumpere produsul respectiv “mai ieftin”.

Cum au anunţat ăştia că TVA-ul va creşte cu 5 puncte procentuale, imediat românul a scos banul de la ciorap şi a început să cheltuiască. Fotolii, canapele, plasme peste plasme, aparate foto, încălţăminte, aparatură electro-casnică şi multă haleală.

Ţineţi minte cozile care se formau la benzinării cu o zi înainte de anunţata scumpire a preţului la benzină ? Toată lumea se înghesuia să cumpere benzină mai ieftină cu câţiva zeci de bănuţi. Toţi îşi făceau plinul la maşină şi mai umpleau şi canistrele pe care le aveau în magazie.

Ei, aşa şi ăştia care tot mişunau pe acolo. Cred că n-am mai văzut atâta lume, nu de la sărbătorile de iarnă, ci de la vremurile alea bune din 2008, când se dădeau credite cu buletinul şi toată lumea pleca din Carrefour cu plasma-n spinare.

Mi se pare mie sau unii au rămas de modă veche ?

Pe mine ma ingrijoreaza faptul ca acestea nu sunt masuri care sa duca la stoparea efectelor crizei.Sunt doar niste masuri luate ca urmare a faptului ca s-a golit sacul cu bani.Nu exista o strategie, masuri clare nu se iau, mediul privat nu beneficiaza de mari facilitati fiscale.Ascultati ce va spun: tva-ul va fi majorat pana anul viitor pe anul asta.Poate si cota unica.Dar romanul va inghiti si asta, precum si multe alte chestii care vor urma.

Asta spuneam la începutul lunii mai, pe blog.  Şi anume faptul că următorul pas greşit pe care guvernul României îl va face după adoptarea măsurilor de austeritate va fi cel al majorării taxelor. Ştiu, mi se spune NostraDANus. Am avut dreptate.

Ba mai mult, m-aş încumeta să spun că Băsescu şi Boc ştiau de la bun început că scăderea pensiilor, care reprezintă un drept de proprietate, este neconstituţională. Iar dacă nu ştiau, ar trebui să îşi facă bagajele şi să plece acasă.

Vă întreb foarte serios : este acest guvern cel mai prost ever ? Şi vă rog să nu ţineţi cont de orientarea voastră politică !

Ia să vedem cam ce-aş face eu dacă aş avea puterea absolută timp de o lună, maxim trei :

1. Infrastructură

România suferă crunt la capitolul infrastructură. Au trecut mai bine de 20 de ani şi nu ne putem mândri cu autostrăzi, ca să nu mai vorbim de drumuri de calitate. Ne mirăm de ce nu vin investitorii.

Dacă minerilor care au rămas fără locuri de muncă în urma închiderii minelor nu li se dădeau acele salarii compensatorii şi erau reîncadraţi/reprofilaţi, acum puteam avea forţă de muncă puternică pentru a construi drumuri. La fel şi cu alte categorii de muncitori. Aş propune legi care să vină în sprijinul investitorilor şi aş merge pe proiecte mari de dezvoltare urbană.

2. Turism

Până acum, toţi cei care s-au perindat pe la putere au tras cât au putut de resursele pe care le oferă România. Turismul a produs întotdeauna mult, dar nu pentru ţară. Avem ce oferi, însă nu e pentru toţi. În România, toţi au căutat să scoată profit imediat, optând pentru preţuri mari şi servicii proaste.

Dacă aş conduce România, aş garanta atât instituţiilor de stat, cât şi investitorilor, cofinanţarea unor proiecte mari, sau, după caz, unele facilităţi fiscale pentru a asigura oferirea unor servicii de calitate şi a unui mediu curat şi plăcut.

3. Restructurare

Este nevoie ca administraţia  să fie restructurată. De fapt, când spun administraţie, mă refer la toată categoria de bugetari. Niciodată nu am optat pentru concedierea oamenilor, dar întotdeauna am visat la o administraţie eficientă.

Aş propune nişte legi prin care să se impună standarde de cost şi de performanţă, cu rezultate măsurabile. Cine este eficient şi bine pregătit ar trebui ţinut în administraţie şi plătit corespunzător. Pentru a identifica aceste persoane, aş propune externalizarea serviciilor de resurse umane pentru a nu lăsa selectarea personalului la mâna ordonatorilor de credite.

4. Achiziţii

Ştim bine că aici e marele jaf. Firme de apartament câştigă licitaţii foarte mari. Altele se înfiinţează după câştigarea licitaţiei. E o debandadă totală şi nimeni nu are voinţa şi puterea de a interveni.

Aş propune legi prin care  sistemul de achiziţii publice să fie informatizat complet. Totul să fie la vedere, controlabil. În acelaşi timp, aş simplifica procedura de achiziţii.

Dacă aş reuşi să implementez aceste măsuri şi încă aş mai trăi, probabil aş privatiza România şi mi-aş lua apoi un concediu prelungit

Sunt curios ce ar face Iulia, PatrickDAN şi Căpcă1 dacă ar conduce România !

Ah, încă ceva ! Ţineţi minte trei cuvinte : Dan Braşov – Preşedinte !

Notă : adevărul este că aş face cu totul altceva dacă aş conduce România, dar nu vă spun pentru că nu vreau să-mi fure ăştia ideile. Ne vedem la alegeri!

Un prieten îmi spunea că, odată cu aplicarea noilor măsuri de austeritate pentru personalul bugetar, mulţi dintre cei cu şefi care nu fac altceva decât să îşi arate muşchii, inverşi proporţionali cu mintea, vor face compromisuri şi se vor lăsa călcaţi în picioare de frică să nu îşi piardă locul de muncă.

Este adevărat, nu ne permitem să pierdem locul de muncă. Mulţi şi-au făcut calcule peste calcule şi ştiu că abia pot trăi la limită odată ce li se va reduce din leafă. De datorii nici nu mai aducem vorbă. Mulţi se vor declara învinşi de ratele de la bancă.

Un loc de muncă stabil valorează foarte mult în prezent, însă un loc de muncă prost plătit, chiar dacă stabil, nu te poate face, zic eu, să te laşi călcat în picioare de şefi. Eu unul nu aş accepta aşa ceva.

N-am făcut atâta şcoală degeaba, mi-am câştigat încrederea şi respectul pe oriunde am fost şi cu oricine am intrat în contact şi am învăţat să mă respect respectându-i pe ceilalţi. Până la proba contrarie. Dacă-mi forţează cineva coloana să nu-mi stea dreaptă, atunci reacţionez. Chiar dacă ştiu că fără acel salariu nu mă pot descurca.

Sunt curios cum reacţionaţi voi, pentru că sunt convins că mulţi dintre voi sau prietenii voştri aţi trecut măcar o dată prin acest fel de presiuni venite din partea superiorilor voştri ? Faceţi şi un profil al celui mai nesimţit şef pe care l-aţi avut!

Sigur, multe femei pot da vina pe timp. “Nu mai am timp de mine, nu mai am timp nici măcar să mă aranjez înainte de a ieşi în oraş. Nici de mâncat nu prea am timp, că mi-e copilul obraznic”. Poveşti! Folosesc astfel de scuze ca să nu fie luate drept neglijente de către prietenele lor, care o considerau mai cochetă.

Faptul că ai născut nu înseamnă că nu mai eşti femeie şi că trebuie să ieşi la plimbare cu hainele pe care le porţi prin casă. Pantalonii trei sferturi, alaturi de o bluză spălăcită, şlapi şi părul prins în coadă reprezintă, deja, o ţinută universală a proaspetelor mămici.

Refuz să cred că mamele se urâţesc după ce aduc pe lume un copil. Oare ce anume le face să renunţe la a mai fi femei îngrijite ?

Ghiulul de la mână

M-am înţeles foarte bine cu un coleg de facultate. Găseam mereu subiecte interesante de dezbătut, era genul de om care nu se supăra din orice şi pe care te puteai baza la nevoie, dar mă enerva la culme ghiulul ăla de neam prost de la deget (din ăla de tip turcesc sau ţigănesc, din ăla butucănos ). În concepţia mea, cei care poartă ghiul la mână sunt nişte ţărani, chiar dacă unii sunt oameni normali, demni de a fi respectaţi. Aşa că, de câte ori văd pe cineva cu ghiul la mână încerc să îl evit, că altfel mă enervez.

Datul din cap a aprobare, fără să înţeleagă despre ce e vorba

Am participat la foarte multe simpozioane, traininguri, schimburi de experienţă. Atât în timpul desfăşurării evenimentelor, cât şi în pauzele de cafea/relaxare, oamenii interacţionau. În timpul evenimentelor se holbau la cel de le vorbea. În pauze participau la discuţii în diferite cercuri. În ambele cazuri puteai observa persoane care, deşi ştiau că locul lor nu este acolo, continuau să rămână pe poziţie şi dădeau din cap a aprobare fără a fi înţeles despre ce anume se vorbeşte acolo. Dacă le cereai o părere pe o anumită temă se făceau că plouă şi îşi scoteau telefonul, după care se făceau că vorbesc la el.

Unghia mare de la degetul mic

O detest! Este, probabil, cel mai scandalos/scârbos lucru la un bărbat. Hai să nu vorbim doar despre cei care nu au terminat, săracii, nici măcar şcoala primară. Atât îi duce mintea. Dar cum reacţionezi când vezi că ospătarul care îţi serveşte masa la un restaurant respectabil are ditamai unghia la degetul mic ? Eu consider că e oribil ! În plus, în loc să şi-o taie, mulţi dintre ei doar îşi curăţă unghia cu ajutorul unei scobitori.

În rest, mă mai enervează bărbaţii care poartă şosete pe sub sandale, caţele care scuipă sămânţă-n parc, grasele cu haine supraelastice sau persoanele care susţin o idee fără a avea argumente. Ar mai fi multe, dar vreau să las subiectul deschis pentru că mă interesează şi părerea voastră. Hai, descărcaţi-vă nervii aici !