Mărăşeştiul este un oraş încărcat de istorie. Mereu spun că acest oraş a avut norocul că a fost implicat activ în luptele care s-au dat în primul război mondial ( să nu uităm marea bătălie de la Mărăşeşti, înscrisă în istoria neamurilor drept Ziua de Foc ) şi ghinionul că, in zilele noastre, nu a reuşit să îşi ridice capul şi să ţină drept spatele încărcat de glorie.

Istoria nu ne lasă-n pace. Aceste locuri sunt încărcate de fapte înălţătoare, de eroism dar şi de demnitate umană, de dragoste faţă de această ţară greu încercată din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, cât şi faţă de valorile născute pe pământ românesc. Mărăşeştiul are o soartă cu totul specială. Acel sat necunoscut până în anul 1917 avea să treacă brusc în cele mai ilustre cronici. Avea să cunoască gloria şi să i se deschidă paginile de o valoare incontestabilă, însă fără de folos, fără să devină şi să îndeplinească rolul misionar de propăvăduitor al păcii. Rol pe care îl merita cu prisosinţă.

De ani buni, oraşul nu mai înseamnă altceva decât trecut istoric şi manifestări de faţadă. Mărăşeştiul are o etichetă pe care cu greu o poate dezlipi cineva : PE AICI NU SE TRECE ! . Sunt cuvinte spuse răspicat, cu multă cruditate şi nu mai au de mult timp acelaşi înţeles. Sunt celebrele cuvinte ale lui Eremia Grigorescu, care au devenit în timp o realitate şocantă, ca şi cum, inexplicabil, îngăduinţa unei expresii sfinte se transformă, pe nevăzute, într-o permanenţă cu destin nefericit şi alunecare în uitare şi anonimat.

Martiri şi eroi, născători de pilde ce-ar fi trebuit să rămână modele şi învăţături de credinţă şi înţelepciune, au însufleţit pentru eternitate cu sângele şi dragostea lor locul de casă, cu acel cântec înalt, încărcat de-atâta suflet şi rămas în trupul Osuarului care avea să primească numele suprem de Mausoleul  Neamului.

Şi totuşi, cu atâţia ani în spate, Mărăşeştiul se zbate îngrozitor între viaţă şi moarte. Este precum un monstru ţinut sub somnifere, adormit şi  amăgit ori de câte ori Cineva vine să-i cunoască istoria. Mărăşeştiul este istorie, e ca o carte din care citim cu toţii şi pe care o punem la loc de cinste, însă nu vrem să îi atingem cu adevărat sufletul.  Oraşul-erou este precum un copil însingurat, hăituit, fără casă şi fără drum, care înfruntă viaţa-n pieptul plin de recunoştinţă, cerşind  un alt trofeu care să îl readucă în prim-plan. Are mult orgoliu, însă nu este înconjurat de suflete care să-l poată ridica la adevărata sa valoare.

Copiii săi au ales să îl părăsească exact când suferea mai crunt, dar el speră că va găsi drumul spre glorie şi că-şi va putea rechema fiii acasă. Plecaţi să muncească în altă casă, la Focşani, unele persoane se întorc acasă la îngânarea zilei cu noaptea cenuşie şi rece. Odată ajunşi, coboară spre oraşul scufundat, uitat de mult şi de mulţi. Acele lăzi pline de comori şi aurul cât un munte nestemat, dar blestemat, învelite în umbra grea a nopţilor reci şi deprimante, sunt lăsate în uitare şi anonimat. Toţi ştiu că există, dar nimeni nu caută să-l aducă la suprafaţă.

Elogiile aduse de presă din cele mai vechi timpuri şi până acum, pelerinajul a milioane de frunţi plecate prin faţa Bisericii Neamului, decernarea “Crucii de război franceze”, precum şi marile sărbători anuale din zilele comemorative şi, mai mult decât atât, recunoaşterea Mărăşeştiului drept ORAŞ-EROU, ar fi trebuit să se înmulţească într-o mare de motive care să ridice oraşul la suprafaţă şi să-l trezească din somnul adânc în care a fost lăsat atâţia zeci de ani.

DA, PE AICI SE TRECE ! Se trece plin de recunoştinţă, de dragoste şi gânduri curate. Dar haideţi să le arătăm celor ce trec pragul istoriei că Mărăşeştiului i se poate scoate falsa etichetă de oraş sărac, plin de neajunsuri, scăpat în uitare ! Mărăşeştiul este unul dintre cele mai bogate locuri. Vorbim de istorie, de întâmplări, care au făcut ca Mărăşeştiul să fie recunoscut în lumea întreagă.

În primul rând, mie mi-e greu să mă trezesc dimineaţa. Asta şi pentru că mă culc noaptea cam târziu. Târziu însemnând după 12, chiar 1 noaptea. Ştiu, şi mie mi-e ciudă că ziua are doar 24 de ore.

Să trecem peste momentul penibil în care eu încerc să găsesc telefonul care îmi sună în creier exact când dorm mai bine, bâjbâind precum un orb până când dau peste el şi mă trezesc speriat din cauza zgomotului. Mai moţăi puţin prin pat. Încă e devreme, zic, şi adorm la loc. Iar sună alarma. Deh,  în loc să o opresc, am dat amânare. Buimac, merg la baie şi îmi spăl bine ochii care mă trezesc la realitate.

Mă îmbrac, verific contul de mail, facebook şi twitter, intru să văd dacă am mai mult decât norma de 10-14 comentarii pe blog şi, cum nu beau cafea, dau o raită prin bucătărie…de control. Nu mi-e foame şi totuşi parcă-mi este. Mă uit la ceas. Sunt în grabă, nu prea am timp să îmi gătesc. De cele mai multe ori nu mănânc nimic şi fac asta de ani buni fără să apară efecte secundare. Câteodată mai rad câte-o felie de unt cu miere, un cremwurşti sau, ştiu eu, o felie de salam. Încă nu din ăla cu soia, dar e timp.

Şi totuşi, de la o vreme încoace, mai exact de când merg week-end de week-end la munte, la Soveja, mănânc aproape în fiecare dimineaţă. Am observat o diferenţă mare între a mânca ceva, cât de puţin, şi a pleca nemâncat de acasă. Când nu mănânc nimic, la ora 11 cel târziu, fac precum marfaru-n gara Mărăşeşti. Dacă nu bag ceva la ghiozdan nu-s bun de nimic. Pe când, dacă mănânc înainte de a pleca la serviciu, pot să îmi fac liniştit treaba până la 12-13, când merg la masă.

Aşa că, dacă vă întrebaţi de unde am cumpărat tricouri cu burtă, răspunsul e unul simplu. A, bine, mâncatul de dimineaţă vine şi ca urmare a faptului că m-au băgat unii în sperieţi,  spunându-mi că mulţi au mierlit-o încă de la vârste fragede din cauză că n-au mâncat dimineaţă. Voi obişnuiţi să faceţi asta ? Care e dieta ?

Azi am fost în câteva magazine de retail ca să caut unele chestii de care nu mă puteam lipsi. Am avut un sentiment ciudat încă de la căutarea unui loc de parcare. Parcă ar fi fost sărbătoare. Ştiu, a fost, dar mă refer la sărbătorile alea mari care aduc românul în pragul disperării, gen “băăăăăă, ia două coşuri că abia am făcut loc în portbagaj! “. Ce să vă zic, în parcare erau mult mai puţine maşini decât oameni înauntru. Şi mişunau, nene, mişunau precum furnicile în plină vară!

Ceea ce am văzut astăzi mi-a adus aminte de anii ’90, atunci când, din momentul în care se anunţau scumpiri la un anumit produs, lumea se înghesuia să cumpere produsul respectiv “mai ieftin”.

Cum au anunţat ăştia că TVA-ul va creşte cu 5 puncte procentuale, imediat românul a scos banul de la ciorap şi a început să cheltuiască. Fotolii, canapele, plasme peste plasme, aparate foto, încălţăminte, aparatură electro-casnică şi multă haleală.

Ţineţi minte cozile care se formau la benzinării cu o zi înainte de anunţata scumpire a preţului la benzină ? Toată lumea se înghesuia să cumpere benzină mai ieftină cu câţiva zeci de bănuţi. Toţi îşi făceau plinul la maşină şi mai umpleau şi canistrele pe care le aveau în magazie.

Ei, aşa şi ăştia care tot mişunau pe acolo. Cred că n-am mai văzut atâta lume, nu de la sărbătorile de iarnă, ci de la vremurile alea bune din 2008, când se dădeau credite cu buletinul şi toată lumea pleca din Carrefour cu plasma-n spinare.

Mi se pare mie sau unii au rămas de modă veche ?

Vorbeam despre acest subiect cu mai mulţi amici, fie din online, fie colegi sau prieteni apropiaţi. Unii dintre ei lucrează la stat, alţii în mediul privat. Să nu credeţi că doar într-o parte sau alta angajaţii sunt nevoiţi să se lase umiliţi pentru a-şi păstra slujba. Acest lucru se întâmplă peste tot. Uneori, poate chiar mai mult în mediul privat, acolo unde şeful te calcă în picioare, iar dacă nu-ţi convine ţi-o spune pe aia cu “nu-ţi convine, pleacă! sunt atâţia care vor un loc de muncă!”

Un prieten îmi spunea că, odată cu aplicarea noilor măsuri de austeritate pentru personalul bugetar, mulţi dintre cei cu şefi care nu fac altceva decât să îşi arate muşchii, inverşi proporţionali cu mintea, vor face compromisuri şi se vor lăsa călcaţi în picioare de frică să nu îşi piardă locul de muncă.

Este adevărat, nu ne permitem să pierdem locul de muncă. Mulţi şi-au făcut calcule peste calcule şi ştiu că abia pot trăi la limită odată ce li se va reduce din leafă. De datorii nici nu mai aducem vorbă. Mulţi se vor declara învinşi de ratele de la bancă.

Un loc de muncă stabil valorează foarte mult în prezent, însă un loc de muncă prost plătit, chiar dacă stabil, nu te poate face, zic eu, să te laşi călcat în picioare de şefi. Eu unul nu aş accepta aşa ceva.

N-am făcut atâta şcoală degeaba, mi-am câştigat încrederea şi respectul pe oriunde am fost şi cu oricine am intrat în contact şi am învăţat să mă respect respectându-i pe ceilalţi. Până la proba contrarie. Dacă-mi forţează cineva coloana să nu-mi stea dreaptă, atunci reacţionez. Chiar dacă ştiu că fără acel salariu nu mă pot descurca.

Sunt curios cum reacţionaţi voi, pentru că sunt convins că mulţi dintre voi sau prietenii voştri aţi trecut măcar o dată prin acest fel de presiuni venite din partea superiorilor voştri ? Faceţi şi un profil al celui mai nesimţit şef pe care l-aţi avut!

Observ foarte multe femei care, odată ce-au născut, nu le mai interesează atât de mult aspectul fizic. Femei care, înainte de a deveni mame, stăteau în faţa oglinzii cel puţin jumătate de oră pentru a se aranja.

Sigur, multe femei pot da vina pe timp. “Nu mai am timp de mine, nu mai am timp nici măcar să mă aranjez înainte de a ieşi în oraş. Nici de mâncat nu prea am timp, că mi-e copilul obraznic”. Poveşti! Folosesc astfel de scuze ca să nu fie luate drept neglijente de către prietenele lor, care o considerau mai cochetă.

Faptul că ai născut nu înseamnă că nu mai eşti femeie şi că trebuie să ieşi la plimbare cu hainele pe care le porţi prin casă. Pantalonii trei sferturi, alaturi de o bluză spălăcită, şlapi şi părul prins în coadă reprezintă, deja, o ţinută universală a proaspetelor mămici.

Refuz să cred că mamele se urâţesc după ce aduc pe lume un copil. Oare ce anume le face să renunţe la a mai fi femei îngrijite ?

Plecăm de la ideea că nimeni nu-i perfect. Eu, cu atât mai mult. Nu am pretins niciodată asta, dar, chiar şi aşa, sunt anumite chestii care mă enervează la oamenii cu care conversez sau pe lângă care trec pe stradă. La unii este vorba despre anumite ticuri, la alţii despre stilul în care se îmbracă sau modul în care înţeleg să se exprime. Exemple !

Ghiulul de la mână

M-am înţeles foarte bine cu un coleg de facultate. Găseam mereu subiecte interesante de dezbătut, era genul de om care nu se supăra din orice şi pe care te puteai baza la nevoie, dar mă enerva la culme ghiulul ăla de neam prost de la deget (din ăla de tip turcesc sau ţigănesc, din ăla butucănos ). În concepţia mea, cei care poartă ghiul la mână sunt nişte ţărani, chiar dacă unii sunt oameni normali, demni de a fi respectaţi. Aşa că, de câte ori văd pe cineva cu ghiul la mână încerc să îl evit, că altfel mă enervez.

Datul din cap a aprobare, fără să înţeleagă despre ce e vorba

Am participat la foarte multe simpozioane, traininguri, schimburi de experienţă. Atât în timpul desfăşurării evenimentelor, cât şi în pauzele de cafea/relaxare, oamenii interacţionau. În timpul evenimentelor se holbau la cel de le vorbea. În pauze participau la discuţii în diferite cercuri. În ambele cazuri puteai observa persoane care, deşi ştiau că locul lor nu este acolo, continuau să rămână pe poziţie şi dădeau din cap a aprobare fără a fi înţeles despre ce anume se vorbeşte acolo. Dacă le cereai o părere pe o anumită temă se făceau că plouă şi îşi scoteau telefonul, după care se făceau că vorbesc la el.

Unghia mare de la degetul mic

O detest! Este, probabil, cel mai scandalos/scârbos lucru la un bărbat. Hai să nu vorbim doar despre cei care nu au terminat, săracii, nici măcar şcoala primară. Atât îi duce mintea. Dar cum reacţionezi când vezi că ospătarul care îţi serveşte masa la un restaurant respectabil are ditamai unghia la degetul mic ? Eu consider că e oribil ! În plus, în loc să şi-o taie, mulţi dintre ei doar îşi curăţă unghia cu ajutorul unei scobitori.

În rest, mă mai enervează bărbaţii care poartă şosete pe sub sandale, caţele care scuipă sămânţă-n parc, grasele cu haine supraelastice sau persoanele care susţin o idee fără a avea argumente. Ar mai fi multe, dar vreau să las subiectul deschis pentru că mă interesează şi părerea voastră. Hai, descărcaţi-vă nervii aici !

Ei, hai, că nu suntem o ţară de dobitoci, chiar dacă ne întrebăm mai mereu de ce suntem nevoiţi să urmărim la telvizor emisiuni pentru retarzi, de ce trăim într-o mizerie de nedescris şi de ce vedem pe stradă tot felul de cretini care aruncă hârtia la câţiva centimetri de coşul de gunoi sau, ştiu eu, de ce lumea nu reacţionează atunci când le sunt ameninţate drepturile minime la o viaţă decentă !? Serios, chiar cred că avem oameni capabili, numai că ăştia tac şi fac, atât cât mai pot.

Sunt mulţi tineri care ar putea avea un viitor frumos în faţă. Dar cum să îi motivăm ?

Cum să îl motivezi pe cel ce termină un liceu să meargă mai departe la o facultate şi să înveţe pentru a ajunge cineva în viaţă dacă un sudor din cadrul Ministerului Comunicaţiilor a câştigat, în aprilie, peste 6000 de lei, iar o femeie de serviciu a încasat mai bine de 3000 de lei ?

Tot respectul pentru cei care au această meserie. Nu zic că e o ruşine să fii femeie de serviciu ori sudor, dar cât ar trebui să câştige o persoană care face o facultate şi pe care îl duce capul să facă ceva pentru ţara asta?

Nu ştiu, eu simt că devenim din ce în ce mai frustraţi din cauza celor care ne conduc ţara de mai bine de 20 de ani.