Balan Pavel (Paul) este nascut la data de 17.06.1998,locuieste in sat Catamaresti Deal,comuna M.Eminesu,jud Botosani.

Provine dintr-o familie cu 6 copii, el fiind cel mai mic din fratii sai.

In anul 2002, a fost diagnosticat la spitalul “Sf. Maria” din Iasi cu “Leucemie acuta limfoblastica”.In urma diagnosticarii au urmat ani de chimioterapie , tratamente si internari cu lunile in spital.

La toate aceste probleme medicale s-au adaugat si cele financiare, care au accentuat chinul copilului, acesta neavand posibilitatea de a-si procura suplimente de vitamine sau tratamente pentru imunitate, medicatia ce nu era suportata de Casa de Asigurari de Sanatate, despre alimenatie adecvata nici nu se mai pune problema, de abia avea bani pentru transportul la spitalul din Iasi.

Parintii sai in anii ’90 au avut o afacere cu flori in Botosani, insa florile le luau printr-un intermediar tigan si dupa ce le vindeau ii plateau acestuia datoria.

In aceea perioada le mergea foarte bine, au reusit sa-si construiasca o casa, sa aiba o florarie proprie.  De un 8 martie, au luat ca de fiecare data flori de la intermediar, in valoare de 50.000 $, peste noapte a dat un inghet si toate florile au murit.Tatal de frica tiganilor a fugit din tara, fara a le spune alor lui unde este( a facut lucrul asta si pentru a se proteja pe el dar si familia).

Mama a ramas singura cu 6 guri de hranit si amenintata de tigani.La doua saptamani dupa cele intamplate, mama a fost sunata de la Arad de o persoana ce i-a spus sa vina sa-si ridice florile platite( a aflat apoi ca sotul apucase sa plateasca inainte de incident niste rasaduri).S-a urcat la tren cu doua genti de voiaj si si-a luat rasadurile.Persoana respectiva a invatat-o sa astepte sa dea cateva frunze pe fiecare tulpina si sa rupa din ele, frunza cu frunza pentru a le inmulti.Asa a inceput singura, sa-si inmulteasca rasadurile, pentru a face flori de vanzare.

Asa a inceput sa vanda flori si sa le poata procura hrana copiilor sai.

Se ducea la biserici atunci cand era cate un hram sau o sarbatoare importanta cu buchete de flori sau in piata Botosani.Banii care ii castiga de abia le asigura hrana de zi cu zi.

Toti copii isi ajutau mama in gradina, pentru a ingriji florile.

Au trecut ani iar Paul care era foarte mic cand tatal a plecat(3 ani) nici nu-si mai amintea ca are tata, stia de el doar din cele spuse de mama si frati.

In septembrie 2002 s-a intamplat si nenorocirea cu boala lui.Deoarece el trebuia sa stea in spital luni intregi pentru chimioterapie, punctii medulare, etc…,iar mama era cea care le asigura singurul venit,fratele sau mai mare(Emanuel) a trebuit sa abandoneze scoala si sa se interneze cu Paul in spital, pentru a nu-l lasa singur.

Intre timp au aflat ca tatal este in Italia si strange bani pentru a-si plati datoria la tigani ca sa se poata intoarce acasa.

S-au casatorit si doua din surorile mai mari si astfel au ramas mai putine guri la masa.

Pentru Paul au urmat ani de chin si durere, petrecuti mai mult in cea de a doua casa(cum ii devenise Spitalul din Iasi), ani de chimioterapie si tot ce inseamna lupta cu aceasta boala urata.Si ca sa fie si mai ingrozitor, anul trecut a facut o recadere tardiva testiculara( in luna martie 2010) , i s-a facut “Orhiectomie bilaterala”, pe langa aceasta se mai adauga si o “sinovita reziduala femuro-tibiala anterioara” ce ii da durere la piciorul strang, mersul fiind schiopatat.

El nu s-a lasat si si-a dus lupta ca un invingator.Chiar daca stie toate denumirile medicale a multor boli, chiar daca este o” mica”enciclopedie medicala a tot ceea ce inseamna tratamente si rezultate de laborator, el este un luptator cu zambetul pe buze, plin de optimism, credinta, buna crestere si INTELIGENTA.

El mi-a explicat foarte normal si senin, cum noi oamenii ne putem conduce visele.

Da… ne putem impune ce sa visam!!!Mi-a povestit cum inainte de a face recaderea visa foarte urat,avea cosmaruri in fiecare noapte si cel mai ingrozitor vis care se repeta aproape in fiecare seara era ca aluneca intr-o groapa adanca si neagra, apoi se trezea intr-un spasm. De atunci si-a impus sa viseze frumos si in fiecare seara inainte de a adormi isi dicteaza ce sa viseze si bineanteles ca viseaza numai frumos.

Tot pe el daca il intrebi ce vrea sa devina cand va fi mare iti va raspune:”Nu vreau decat sa cresc mare”, dar fara nici o urma de tristete, senin si impacat (nu resemnat).

Tot el ,Paul, care dintr-un semestru de scoala de abia ajunge cateva saptamani, are rezultatele foarte bune la invatatura.A terminat sem.I al acestui an cu media 9,85, spunandu-mi ca daca nu lipsea atat, termina cu 10, iar anul scolar cu media generala peste 9.

L-am intrebat cum recupereaza atata materie , mi-a raspuns zambind ca nu e nevoie, el intelege tot ce-i explica profesorii de fiecare data, parca nu ar fi pierdut nici o ora.

Dupa 5 ani, tatal s-a intors la familie, si-a platiti datoria la tigani cu banii stransi in Italia si au reinceput sa vanda flori.Banii ce-i castiga sunt insuficienti pentru a le asigura traiul zilnic si drumurile la Spital ale lui Paul, ce trebuie facute saptamanal.

Paul daca va trece cu bine dupa perioada de chimioterapie, ce se va incheia pe la sfarsitul anului 2011, va avea nevoie de transplant de maduva.Familia nici nu se poate gandi macar la acest lucru, pentru ca le este absolut imposibil sa suporte costurile unei astfel de operatii.

Familia lui este foarte unita, Paul este inconjurat de dragostea fratilor si a parintilor, insa acestia nu pot sa-i ofere mai mult, deoarece posibilitatile finaciare sunt reduse.

Paul are acum 12 ani si merge saptamanal la chimioterapie la Iasi, singur deoarece parintii nu-si pot permite sa ramana in spital cu el si trebuie sa munceasca la sera ce si-au construit-o, iar drumul pana la Iasi pentru inca un membru de familie si hrana, sunt prea mult, pentru posibilitatile lor. De multe ori Paul pleaca doar cu bani de drum pana la Iasi si acesti imprumutati .Cu toate aceste greutati, el este un copil ce-si duce soarta cu demnitate, seninatate si optimism.Imi povestea ca atunci cand se reintoarce la Spital in sectia de oncologie,  de fiecare data are emotii, pentru ca doreste sa-si reintalnesca colegii bolnavi si sa nu auda despre niciunul ca nu mai e.

Pentru voi, cei care va simtiti miscati de povestea lui Paul, puteti sa il ajutati sa isi duca mai usor chinul la care a fost condamnat involuntar donand o suma de bani pentru care el va va multumi din suflet.

Cont bancar: RO 13 BRDE 070 SV 06623980700

Ce-a mai rămas din fosta mare fabrică chimică din oraşul Mărăşeşti a fost ras de pe faţa pământului, astăzi, 28 aprilie 2011, după 110 ani de existenţă a acesteia ( Chimica Mărăşeşti a fost înfiinţată în decembrie 1901 ).

Sunt convins că mulţi dintre cei ce au lucrat acolo oftează adânc, ştiind şi simţind ce a însemnat acea fabrică pentru economia Mărăşeştiului, a Vrancei şi chiar a României.

Sunt convins că şi acum condamnă decizia privatizării fabricii sau, mai bine zis, cea a managementului defectuos, dar cu toţii se întreabă, mai în glumă, mai în serios, dacă ştergerea Fabricii Chimica Mărăşeşti de pe faţa pământului va duce către declararea stării de necesitate în oraşul Mărăşeşti.

Nu de alta, dar poate aşa vor veni nişte bani din ajutoare de la stat şi donaţii pentru acoperirea gropilor istorice din asfalt şi pentru animarea din punct de vedere socio-economic a comunei urbane Mărăşeşti.

Şi bunica mea spunea despre copii că sunt sănătoşi atât timp cât sunt grăsuni şi veseli, iar acest lucru a fost transmis din generaţie în generaţie şi astfel au ajuns părinţii să-şi hrănească proprii copii mai mult decât este cazul. Hrana şi mai ales compoziţia ei s-a schimbat de-a lungul timpului din mâncarea sănătoasă în mâncare procesată. Nu şi obiceiurile, care au rămas aceleaşi.

Când mergem în comunităţi cu un grad de sărăcie ceva mai pronunţat vedem persoane preponderent supraponderale şi mai ales obeze. Întotdeauna în acea comunitate trăiesc şi oameni care sunt mai “avuţi” şi, de cele mai multe ori, acei oameni sunt sănătoşi şi mai ales arată ca nişte oameni sănătoşi.

Acest lucru ne face să înţelegem că principalul motiv pentru care oamenii sunt obezi şi au o stare de sănătate precară are o legătură mai mare cu economia decât cu biologia. Economia este în mare măsură vinovată de toate aceste aspecte, pentru că ea, prin industria alimentară foarte bine dezvoltată, ne face să mâncăm din ce în ce mai mult din cele mai dăunătoare produse alimentare.

Orientarea companiilor alimentare (mai ales cele care au ca obiect al afacerii preparatele tip fast-food, dar nu numai) către clienţii supraponderali este extrem de profitabilă, întrucât aceste persoane consumă în mod obişnuit de două ori mai mult decât o persoană cu greutatea normală. Astfel, targetul acestor companii este să facă dintr-un număr de persoane care cântăresc, să zicem, 95 kg şi care nu au energia necesară pentru a face faţă tuturor cerinţelor zilnice să cântărească măcar 100 kg până în luna X, prin creşterea consumului de alimente nesănătoase, ca să îşi îndeplinească targetul de vânzări şi să primească bonusul pentru a ajunge în mult visata vacanţă de pe Coasta de Azur. Şi este foarte probabil ca aceste persoane care au astfel de joburi să mănânce o masă sănătoasă când merg acasă, în familie.

Astfel, am ajuns în prezent să observăm că efectele obezităţii şi a unei stări de sănătate nu tocmai bună, trec dincolo de aspectul fizic al unei persoane. Ceea ce vreau să spun este că am înlocuit discriminarea sexuală şi rasială cu un nou tip de discriminare, bazat pe greutatea şi aspectul fizic al unei persoane. De câte ori nu am auzit spunându-se lucruri jignitoare despre anumite persoane supraponderale? De câte ori aceste persoane sunt refuzate atunci când aplică la un job pentru care sunt pregătiţi din punct de vedere profesional ? De foarte multe ori, nu?

Iată că odată cu trecerea timpului, cei mai mulţi oameni care sunt obezi ocupă partea inferioară a treptelor sociale în timp ce în trecut sărăcia era asociată cu persoanele slabe, iar obezitatea cu bogăţia!

A trecut fix un an de la marea lansare, timp în care fiecare dintre noi am încercat, mai mult sau mai puţin, să schimbăm unele chestii la noi în ogradă şi să mai şi dezvoltăm câte ceva pentru a creşte calitatea blogosferei vrâncene. Pe de altă parte, nici onorabilii noştri invitaţi de la #dreamteamro nu au stat degeaba, astfel că au venit cu idei şi planuri noi pe care trebuie să le ducă la bun sfârşit şi cu susţinerea noastră.

În acest sens, Chinezu ne-a vorbit despre un proiect îndrăzneţ de dezvoltare a blogosferei locale ( şi implicit a celei naţionale ). Este un proiect în care se va investi foarte multă răbdare şi know-how, la care se va munci mult şi care promite rezultate vizibile pe termen mediu şi lung. Veţi afla mai multe în momentul în care acest proiect se va lansa. Dar e tare de tot, vă zic eu!

Mi-au plăcut mult proiectele în care s-au implicat Nicu Simion şi Marius Matache, apreciez munca extraordinară pe care o face Claudiu Ciobanu în domeniul retail&fmcg şi abia aştept să urmăresc prestaţia fiicei lui la “Românii au talent” şi nu în ultimul rând îi mulţumesc şi pe această cale lui Ştefan Murgeanu pentru ghidul carierei pe care l-a promovat la blogmeet, cu promisiunea că îl voi consulta din scoarţă în scoarţă şi pe care îl voi dona, mai apoi, la Bibliotecă . Niciodată nu ştii când cineva ar putea să aibe nevoie de aceste informaţii.

În concluzie, mă bucură faptul că am putut ajunge la întâlnirea aniversară, tortul a fost foarte bun, m-am bucurat că am putut cunoaşte noi colegi de blogosferă ( sper să mai facem un tweetmeet ca să ne putem cunoaşte mai bine ), apreciez Radio Deejay pe care Remus Rufa ni l-a promovat acolo ( mulţumesc, e chiar fain!), mă bucur că am descoperit şi blogul lui Andra Botezatu şi că am schimbat câteva vorbe cu Vali Crintea, Dan Ştefan, Tudor şi Alin. Mulţumesc şi lui Florea Cristian pentru invitaţie şi organizare şi trebuie să îl apreciem aşa cum se cuvine pentru toată munca pe care o depune, el fiind şi cel mai tânăr, dar şi cel mai activ blogger vrâncean.

Fotografiile Pozele le puteţi descărca şi admira accesând acest link .

Observaţi cum aceste versuri încep să capete sens şi să exprime într-adevăr nevoia românului de a strânge rândurile într-o ţară în care dezbinarea,ura,vrajba fac legea zi de zi ?

Mâncăm ca să trăim sau trăim ca să mâncăm ? Studiile efectuate de-a lungul timpului certifică faptul că, în cursul vieţii, un om consumă între 40 şi 50 de tone de alimente, ceea ce mă face să consider că obiceiurile alimentare pe care ni le formăm de-a lungul timpului sunt decisive pentru sănătatea noastră.

Mâncăm ce e mai ieftin şi care ne oferă energie cât pentru vreo 2-3 ore, până la următoarea masă. Nu contează ce băgăm în gură atât timp cât gustul ne satisface papilele gustative. Şi ştiţi care e cea mai faină chestie ? Faptul că noi ne hrănim la nivel celular, iar celulele noastre nu consumă nici carne, nici ouă, nici cartofi, legume sau fructe, ci ele folosesc molecule de glucide, vitamine, minerale şi proteine pe care le ia din ceea ce mâncăm noi. Iar dacă alimentaţia noastră nu este bogată în proteine, vitamine şi minerale, celulele se deteriorează în timp, după care mor în chinuri, iar organismul va regenera celule care numai sănătoase nu sunt.

Şi acum vine momentul adevărului în care alţii întreabă şi noi răspundem : câtă proteine, minerale, vitamine şi grăsimi sănătoase iau celulele noastre din cartofi prăjiţi, mezeluri de orice fel, carne prăjită, spre exemplu ? Pentru mine, răspunsul este foarte simplu : foarte puţine în raport cu nevoile organismului. Şi aşa ajungem să avem o alimentaţie dezechilibrată şi să ne trezim mai apoi că avem probleme cu fierul sau calciul, cel puţin. Ca să nu mai vorbim de dulciurile de tot felul – ciocolata, tortul, prăjiturile, băuturile dulci – care conţin o cantitate enormă de zaharoză care se desface extrem de rapid în glucoză şi fructoză şi care duce la o creştere foarte mare a glicemiei. E cazul să mai vorbim despre efectele unei glicemii ridicate ?

Nu uitaţi un lucru : băuturile dulci, acidulate sau nu, conţin aproximativ 150 grame de zahăr per litru, adică undeva la 8-10 linguriţe de zahăr la un pahar !!! Faceţi un test şi mâncaţi rapid 8-10 linguriţe de zahăr şi spuneţi care e senzaţia! Dar ştiaţi că un iaurt din fructe cam tot atât zahăr conţine per porţie ? Ca şi cifre, europenii se laudă cu ingerarea a 35 kg zahăr anual, pe cap de locuitor, iar americanii cu 50 kg de zahăr pe an. Sigur, nu trebuie să îi înjurăm pe cei care produc mâncarea pe care o consumăm zilnic. Ei sunt doar într-un business, scopul lor nu este să ofere sănătate, ci mâncare. Cât mai ieftină , mai gustoasă şi mai arătoasă dacă e posibil.

Vorbim despre evolutia in timp a omului, iar imaginea de sus este cât se poate de reprezentativă. Medicii nutriţionişti spun că peste 70% din boli survin în urma unei alimentaţii incorecte. În Europa, boli precum diabetul, cancerul sau arteroscreloza sunt mult mai prezente comparativ cu sute de ani în urmă. Cancerul şi diabetul va fi principala cauză de deces, atât în Europa cât şi în România. În ţara noastră, peste 8 milioane de români sunt supraponderali şi peste 4.5 milioane de români suferă de obezitate grad 1, 2 sau de obezitate morbidă. Asta în timp ce Ministerul Sănătăţii continuă să schimbe directorii spitalelor sau să se zbată în propria neputinţă, fără a avea o strategie completă şi corectă pentru a acţiona în această privinţă.

Ştiţi cât de uşor ne putem îngrăşa în zilele noastre ? Dar ştiţi cât de greu putem slăbi, mai ales dacă ne-a intrat în sânge mâncatul oricăror alimente la orice oră şi, mai ales, siesta de după masă ? Vă dau un exemplu foarte simplu care explică imaginea de mai sus ! Cuvinte cheie : insulina şi glucoza. Atunci când ne bucurăm de siesta de după masă şi stăm relaxaţi în fotoliul nostru comod, organismul lucrează. El lucrează, numai că noi nu îl ajutăm. Astfel, insulina are dificultăţi în a introduce glucoza în celulele musculare întrucât oferta de energie nu este solicitată şi astfel acceptată de către muşchi. Pe măsură ce glucoza continuă să fie absorbită din intestin, glicemia şi insulemia cresc. Excesul de energie şi de insulină determină o micşorare a numărului şi a eficacităţii a receptorilor de glucoză, adică denumirea clasică de rezistenţă la insulină.

Prin simplul fapt că lipseşte activitatea musculară care să consume glucoza, urmează un al doilea efect al insulinei : sinteza de acizi graşi şi depunerea surplusului energetic sub formă de grăsime. Depozitarea glucozei în muşchi şi în ficat se face sub formă de glicocen, dar rezervorul acestui depozit nu poate depăşi 1,5 kg. Astfel, când se umple rezervorul, toată glucoza rămasă se transformă în grăsime. Şi mai trebuie să mai ştiţi un lucru : depozitarea grăsimilor nu are, aparent, nicio limită. Şi uite aşa se face că ne întâlnim pe stradă sau de-aiurea cu foşti colegi de clasă şi abia dacă îi mai recunoaştem!

Doamne, atâţi oameni bolnavi, unii fără de speranţă, alţii plini de încredere ! Tineri. Copii. Mult prea mici pentru a da piept cu greutatea. Dacă te concentrai puţin, mai că puteai auzi sute de gânduri şi suflete răzvrătite care căutau cu disperare şi cea mai mică rază de speranţă. Holuri reci, pustii. Pereţi încărcaţi de durere.

Medici mult prea puţini în comparaţie cu numărul de pacienţi. Medici foarte buni, extraordinari. Unii cam plictisiţi. Alţii mult prea preocupaţi de pacienţii, de ai impresia că ai călcat pragul unei clinici private. Îţi dai seama că nu-i aşa. N-au nici măcar un cabinet unde să te primească şi să-ţi spună rezultatul. Nu au intimitate. Nici ei, nici pacienţii. Sunt nevoiţi să vorbească pe holuri, în timp ce zeci, chiar sute de pacienţi îşi aşteaptă rândul. Unii mult prea îngrijoraţi, pentru că au tras cu urechea la rezultatele altora.

Asistente tinere, probabil la început de carieră. Grijulii, atente, optimiste, care îţi transmit un mesaj întotdeauna pozitiv. Chiar şi asistente ciufute, îmbâcsite în mizeria sistemului bugetar. Mereu nemulţumite, uneori NF. Nu sunt mulţumite de salariu, dar nici nu arată că merită mai mult.

În primă fază tinzi să pari mulţumit când vezi că se investeşte. Spitalul se modernizează. Se pune rigips, uşi şi geamuri din termopan, sistem de încălzire performant. Confort. Apoi, începi să devii din ce în ce mai stresat. Bormaşina, flexul şi rotopercutorul îţi testează nervii, mai ales dacă aştepţi de ore bune nişte hârtii “date la semnat”. Încerci să te linişteşti gândindu-te cât de greu le este pacienţilor de la terapie intensivă, care au nevoie de odihnă şi linişte, dar care, din păcate, nu o au. Cică să nu faci tensiune. Cică să dormi. Ce să dormi, că nici cu doză dublă de diazepam nu ţi se închid pleoapele.

Un sistem sanitar încă la pământ, în ciuda eforturilor multora dintre medici, care se chinuie să asigure un act medical la standarde europene. Mă tot întreb ce mai caută în ţară medicii foarte buni, orientaţi către rezultate deosebite şi care au o răbdare de fier ? De fapt, ce mai caută ei în sistemul bugetar ? Ar putea câştiga bani serioşi muncind în clinici private sau în afara ţării. Răspunsul e simplu, sincer şi, poate, dureros : cineva trebuie să o facă şi pe asta ! Efectiv o fac din plăcere. Cel puţin aceasta este impresia pe care o lasă.

Dar, de ce să ne minţim ? Şpaga a rămas la loc de cinste. Probabil Sigur este vina noastră. Noi i-am învăţat cu bani. Rămâi, totuşi, cu un gust amar când vezi că anestezistul sau medicul se dă deoparte pentru a număra banii din plicul pe care tocmai i l-ai băgat în buzunarul primitor, cusut cu aţă groasă. Dacă nu-i ok, nu le este ruşine să îţi bată apropouri. Dacă e de ajuns îţi dai seama imediat. Devii foarte important, ca pacient.

Singura mea bucurie este că nu chiar toţi sunt aşa. Încă mai e o şansă. Deşi, dacă gândim la nivel macro, putem spune liniştiţi că asistăm liniştiţi la deconectarea de la aparate a ceea ce a mai rămas din sistemul de sănătate. Nu contează că se fac descoperiri revoluţionare. Nu contează că cei care au descoperit aceste lucruri sunt academicieni cărora le-au scăzut salariile cu 25%.  Nimic nu mai contează.

Care a fost răsplata cercetătorilor de la Victor Babeş care au descoperit existenţa unor celule în corpul uman despre care nu se ştia încă nimic şi care au dus la un rezultat fantastic ce a făcut înconjurul lumii : celulele pot reface muşchiul inimii şi astfel pot fi tratate afecţiuni precum infarctul miocardic ?

Păi, răsplata statului român a fost una care nu a făcut doar înconjurul ţării noastre, ci a întregii lumi : proiectul nu este interesant ! Aşa că cercetarea nu va fi dezvoltată şi, cine ştie, un proiect care poate naşte o descoperire care poate revoluţiona medicina zace prin sertarele ministerului.

Până atunci, rămâne să ne plângem amarul prin spitalele clasice româneşti, cu medicamente cumpărate din buzunarul propriu, cu reţete pe care le iei la preţ întreg, cu şpagă şi cu umilinţă. Zău aşa, ce-i aia asigurare medicală ?

Poate că este în regulă să folosim această titulatură la serviciu. Totuşi, când faceţi cunoştinţă cu cineva, pe lângă lucrurile protocolare şi de bun simţ, gen cum te numeşti şi o strângere fermă de mâini, cea mai frecventă întrebare care urmează acestor reguli generale este “cu ce te ocupi?”

Şi ajungem la tituaturile de la început. Aşa vreţi să îşi aminteacă lumea de voi ? Sunt convins că aveţi aşteptări mult mai mari de la propria voastră persoană. Drept urmare, unii se gândesc la un mod cu totul nou de a se descrie. Un mod în care putem să îi împărtăşim interlocutorului nostru cât mai multe lucruri despre noi, dar mai ales lucruri cu ajutorul cărora să le captăm atenţia celorlalţi. Asta numesc eu spotul meu publicitar. CV ar fi prea uzual, poate şi prea lung sau banal pentru o primă discuţie.

” Îmi asum răspunderea redactării fişelor de proiect, caut finanţări active şi eligibile care să se încadreze în strategia noastră, planific bugetul alocat viitorului proiect şi fac analiza cost-beneficiu”.

Parcă nu-i atât de incitant, nu-i aşa ? Sunt conştient de acest lucru şi încerc să compensez acest lucru începându-mi discursul spunând că “atrag investiţii uriaşe” sau “aduc milioane de euro la buget“.  Ohohoooo, ce interesant ! Nu ? Este startul excelent al unui spot publicitar de succes. Cine n-ar vrea să afle mai mult despre voi ? Pe când, dacă îi spui scurt că eşti manager de proiect, celălalt s-ar putea rezuma scurt la a spune ” fain, eu sunt inginer”.

Cuvintele cheie care nu trebuie să lipsească din alcătuirea spotului vostru publicitar sunt “a ajuta”, ” a oferi”, “a susţine”, “a elimina”, verbe care îl vor face pe partenerul vostru de discuţie să înţeleagă exact cu ceea ce vă ocupaţi. Ca să nu mai zic de ” a rezolva” sau ” a accelera “.Niciodată nu se ştie cât de impactat va fi de mesajul vostru şi cât de mult aţi putea beneficia în urma unei simple conversaţii.

În loc de informatician, ce aţi spune de “rezolv problemele tehnice al unui grup de 80 de persoane, indiferent dacă mă aflu în birou sau la sute de km distanţă” ?

În loc de “consultant wellness“, ce aţi spune de “am grijă de sănătatea oamenilor” şi continuînd cu “ofer evaluări de   sănătate şi alimentaţie şi fac un set de măsurători neinvazive (calculul indicelui de masă musculară, masă grasă din organism etc.), urmând ca la sfârşit să primească cele mai bune sfaturi ale unora dintre cei mai renumiţi medici nutriţionişti din lume”.

Desigur, ceea ce vă planificaţi a spune în spotul vostru publicitar depinde într-o mare măsură şi de circumstanţe. Cele de mai sus vă vin precum o mănuşă când sunteţi abordat de cineva la o conferinţă, spre exemplu, însă nu prea se potriveşte în cadrul unei întâlniri ocazionale ( de socializare, traininguri de formare profesionala etc. ).

Dacă v-aţi prezenta aşa la ziua de naştere a unui coleg sau la o întâlnire a celor de pe twitter sau facebook, mai mult ca sigur aţi vedea foarte multe sprâncene ridicate. Iar dacă aţi face-o la o întâlnire romantică, cu siguranţă s-ar duce vestea şi aţi fi fost ocolit multă vreme de fetele tentate să vă accepte invitaţia la cină. Aşa că trebuie să aveţi spoturi diferite pentru diferitele sfere în care vă desfăşuraţi existenţa.

În final, după ce totul va fi decurs aşa cum v-aţi planificat, nu uitaţi să le oferiţi şi celorlalţi aceeaşi oportunitate.

Deci, cu ce vă ocupaţi ?

Discuţie pe holul unui spital între un tip la vreo 60 de ani, solid, ceva în genul lui Sean Connery în anii lui de glorie şi o doamnă, doctor de profesie. Pesemne că se cunoşteau, cel puţin ca şi relaţie medic-pacient. Discuţia avea loc în timp ce aşteptam liftul ( fff solicitat, apropo ).

Pacient (P) : Asta este, nu m-aş fi aşteptat. Toată viaţa am căutat să am un regim de viaţă echilibrat. E adevărat că în ultima vreme m-am cam neglijat, dar nu credeam că mi se poate întâmpla chiar mie !

Doctor (D) : Şi ce v-a dat să faceţi, doar chimio sau şi radioterapie ?

P : ( cu un glas nesigur, stins şi gânditor ) Amândouă ! Nu ştiu, tot mă întreb cu ce-am greşit !?

D: Probabil e din cauza stressului, dumneavoastră cam puneţi totul la suflet. Şi acum vă cam feriţi să spuneţi mai multe. Lăsaţi că o să treacă, o să vedeţi!

P: Păi stress-ul da, că m-a făcut din om neom. Trebuie să fie bine. Ţin la viaţa mea cel puţin la fel de mult ca la cea a copilului meu.

Între timp sosise liftul. Trebuia să urc câteva etaje bune, aşa că nu trebuia să-l scap. În lift au intrat şi cele două persoane. Discuţia a continuat după câteva momente de tăcere, timp în care bărbatul îşi freca mâinile, parcă nerăbdător.

P : Şi ca să v-o zic p-aia dreaptă, da, e de la stress. Am greutăţi mari în familie, nu ştiu cât mai pot suporta. Mi-e să nu mor înainte de a face citostaticele.

D: Îmi pare rău să aud asta, aveţi grija de dumneavoastră, trec şi astea!

P: ( hotărât să-şi spună of-ul ) Imaginaţi-vă, doamnă, că după şase luni de la naşterea fetiţei, adică în urmă cu puţină vreme, am aflat că nevastă-mea e o beţivă ordinară ! Nu ştiu cum de mi-a ascuns asta timp de un an de când ne-am căsătorit. Ştiţi necazul meu cu fosta…

D: Aoleu, asta nu-i bine!

P: Stă cu fetiţa într-o mână şi cu băutura-n alta. Lucram cu jumătate de normă undeva şi nici acolo nu mă mai pot duce, că mi-e frică să-mi las copilul pe mâna ăsteia. Era atât de beată, încât m-am enervat şi mi-am luat fetiţa să o spăl. Ea nu era în stare. Am dezbrăcat-o, am băgat-o în prosop, am dus-o la baie şi, deodată, când o spălam, nevastă-mea a intrat în baie şi mi-a zis să o las în cadă şi să mă duc până jos, la scară, să-i cumpăr o sticlă de vodkă că nu mai avea.

Eu n-am vrut s-o bat, că dacă-i ştergeam una o lipeam de pereţi! Dar, mă ştiţi, eu îs calm şi n-am vrut să audă nici fetiţa ceartă. I-am zis că mă duc după ce o spăl pe asta mică. Ştiţi ce mi-a zis doamnă ? Mi-a zis : adică, ce, tu ţii la asta mai tare decât ţii la mine ? Şi a plecat nervoasă, mi-a trântit uşa şi deodată s-a întors în baie. Noroc că m-am uitat în spate. Avea o oală cu apă fiartă pe care vroia să o toarne pe fetiţa noastră, doamnă !

D: Aşa ceva nu se poate !

Eu : Doamne fereşte ! Doamne! ( vă jur că în momentul acela mi-au dat lacrimile, numai gândindu-mă la fetiţa aceea nevinovată, care n-are cum să se apere şi care, în timp ce tatăl ei era la spital, ea era în mâinile maică-sii, adică într-o totală nesiguranţă )

P : Noroc că am ferit-o şi am pus mâna în faţă şi am reuşit să o împing pe nebuna asta. A dat puţină apă şi pe mine, dar s-a opărit şi ea. Nervoasă, a plecat către bucătărie şi a zis că ne omoară pe amândoi. Nici nu ştiu când am apucat să o scot p-asta mică din cadă, am înfăşurat-o repede în prospop şi am ieşit cu ea din baie. Eu eram cu cea mică în braţe şi nevastă-mea ne urmărea cu ditamai cuţitul în mână. Fugea după noi şi pe stradă, doamnă !

Din păcate, în acel moment trebuia să cobor din lift, pentru că ajunsesem deja la etajul 6. Nu ştiu ce-o mai fi vorbit. Sper că o fi depus plângere la poliţie măcar. Nu ştiu, dar în locul lui cred că îi luam măsură la dinţi în secunda doi. La cât de revoltat eram, puţin mai aveam şi-l luam pe ăla de mână să-mi arate unde locuieşte japiţa aia de femeie.

Nu ştiu, dar de când sunt părinte, am devenit atât de sensibil încât simt pe pielea mea orice rău pe care îl face un părinte unui copil. Voi, cei care sunteţi părinţi cunoaşteţi acest sentiment cu siguranţă. Sunt convins că şi cei care nu au copii i-ar fi şters un dos de palmă ăleia, după care ar fi cărat-o de ciufă la poliţie şi la protecţia copilului.

Astăzi mi s-a rupt sufletul gândindu-mă că fetiţa aceea este în braţele unei nebune în timp ce tatăl ei îşi făcea analizele.

Facem un exerciţiu de imaginaţie: voi ce-aţi fi făcut în locul tipului ?

Ce să-i spui unei persoane care, într-un an de zile, şi-a pierdut tatăl, fratele şi soţul ? Ce sfaturi ai putea să-i dai? Dar unei persoane care are probleme grave de sănătate de nu mai ştie pe unde să-şi scoată cămaşa de atâţia bani cheltuiţi şi care continuă să primească lovituri pe bandă rulantă în moalele capului, fiind pusă în situaţia de a-şi îngropa fratele ?

Ce să îi spui unei persoane care munceşte cât pentru toată familia şi, atunci când îşi pune capul pe pernă, se uită în urmă şi nu vede nimic care să o facă să îşi termine ziua cu un zâmbet de consolare ? E greu când te zbaţi să scapi de problemele de zi cu zi, de greutăţi de tot felul, de monoton şi simplitate şi cazi într-o altă groapă şi mai mare, cea a sugrumării imaginii sufletului pereche, pe care o ai încă vie în imaginaţie de când ai plecat de-acasă de la ai tăi. E greu să accepţi un viitor impus şi să nu tinzi către acel vis pentru care tragi ca nebunul de parcă doar tu îl vezi împlinit.

Ce să-i spui femeii care nu a apucat să-şi audă copilul atunci când a născut ? Nu vrei să ştii cum e să simţi pe pieptul tău un copil care nu plânge, care nu mişcă, mi-a zis. Ce să-i spui ? Că va fi bine ?

Cum să te comporţi vis-a-vis de persoanele care au avut grave probleme de sănătate, bani extrem de puţini pentru a se vindeca, dar care au reuşit să le rezolve datorită unor suflete mari, iar acum, după ce şi-au văzut sacii în căruţă şi au avut norocul chior de a pune mâna pe-un teanc de bani, nici nu-ţi mai vorbesc, întrucât acest lucru ar însemna (probabil) că se înjosesc ?

Am tot căutat răspunsurile în mintea şi în sufletul meu. De fiecare dată răspunsul era altul. Niciodată, însă, satisfăcător. Simţeam uneori că simpla tăcere poate rezolva multe lucruri. Asta până când soţia mi-a spus o pildă pe care, probabil,mulţi aţi auzit-o. Pentru mine a fost prima dată şi să ştiţi că m-a mişcat pentru că a venit la timpul potrivit.

Povestea este despre doi îngeri, unul tânăr şi altul mai bătrân,care călătoreau printre oameni şi care s-au hotărât să îmbine cele două lumi petrecându-şi noaptea în casa unei familii.Îngerul tânăr trebuia să înveţe din înţelepciunile îngerului bătrân şi experimentat.

Familia la uşa căreia au ales să bată era una înstărită. I-au primit în casă, i-au aşezat la masă, însă nu le-au oferit camera de oaspeţi pentru odihnă, ci le-au oferit o cameră improvizată într-un garaj. Noaptea, în timp ce gazdele dormeau, îngerul tânăr l-a observat pe cel bătrân reparând o gaură într-un perete. A rămas uşor surprins de fapta îngerului bătrân, mai ales că nu i-au tratat cum se cuvine.

Dis de dimineaţă, îngerii au plecat din nou la drum şi, după ceva vreme, au hotărât să se oprească din nou, pentru a petrece o noapte în casa unor oameni. De data aceasta, îngerii au intrat în casa unor oameni foarte săraci, dar extrem de ospitalieri. Le-au oferit tot ce-au avut mai bun în casă, din puţinul pe care îl aveau şi ei. Asta pentru că singura lor sursă de hrană era o vacă de la care mulgeau lapte zilnic.

Le-au oferit patul lor pentru odhihnă, iar gazdele au ales să doarmă într-o anexă pe care o foloseau rareori pentru fiii ce le mai călcau pragul uneori. În timpul nopţii, când gazdele dormeau, îngerul tânăr l-a zărit pe cel bătrân mergând către grajdul acestora. L-a urmărit şi a văzut cum îngerul bătrân a lăsat animalul fără de suflare.

Dimineaţa, înainte de a pleca, ingerii i-au văzut pe oamenii simpli la care au poposit cum îşi plângeau amarul, uitându-se cu disperare la animalul fără viaţă. Aşteptau o minune care nu avea să vină. Revolat, îngerul tânăr l-a întrebat pe cel bătrân cum se poate întâmpla asemenea lucru.

“Primul om avea absolut tot şi totuşi l-ai ajutat, iar a doua familie avea atât de puţin, dar era în stare să împartă totul, iar tu i-ai omorât şi vaca, singura lor sursă de hrană!”, a spus îngerul cel tânăr.

“Lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum par a fi” , i-a răspuns îngerul cel bătrân şi înţelept.

“Când am înoptat în grajd, am observat că în acea gaură din perete era depozitată toată averea familiei respective. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie şi era incapabil să-şi împartă bogăţia cu altcineva, am astupat peretele ca să nu îi mai găsească.”

“Noaptea trecută, atunci când am înoptat în patul atât de primitor al familiei de ţărani, îngerul morţii a venit după soţia celui care ne-a primit. Am negociat cu îngerul morţii şi i-am dat în schimb vaca. Încă o dată îţi spun, lucrurile nu sunt întotdeauna cum par a fi şi nimic nu e întâmplător!”, a spus sigur pe el îngerul cel bătrân.

Totul ţine de credinţă şi de omenie. Dacă ai un suflet curat, crezi în Dumnezeu şi faci bine celor din jur şi ţi se întâmplă să fii sau să te simţi îngenuncheat de oricine, chiar şi de către persoanele la care te aştepţi mai puţin, ai puterea să crezi că orice ţi se întâmplă va fi întotdeauna în avantajul tău. Chiar dacă lucrurile nu se desfăşoară aşa cum ar trebui, aşa cum te-ai aştepta.

Va veni o vreme când vei vedea de ce. Unele persoane intră rapid în viaţa noastră şi dispar, poate,  la fel de repede. Unii dintre ei ne devin prieteni şi îi simţim aproape de noi, sufleteşte. Îşi lasă amprentele asupra inimii noastre, iar noi devenim mai sensibili şi spunem cu bucurie că ne-am mai făcut un prieten bun. Chiar dacă acest lucru se întâmplă mai rar.

Ziua de ieri a trecut. Cea de mâine este un mister. Astăzi este un dar şi poartă numele de prezent. Viaţa ne oferă multe surprize, unele plăcute, altele mai puţin plăcute. De aceea, viaţa este deosebită şi trebuie trăită cu intensitate în fiecare moment. Nu se ştie niciodată când vei descoperi că a fost spre binele tău !

Nimic nu este întâmplător !!!