Bombă cu ceas
In: Romania, bani, loc de dat cu capul, mizerii, personal, social
Am fost la Bucureşti să iau nişte rezultate de la un spital. Lume multă, ca la balamuc. Acel munte de oameni şi de maşini mă ducea cu gândul la verile fierbinţi de pe vremea împuşcatului, atunci când toată lumea, indiferent de clasa socială, mergea în concediu la mare. Numai că aici nu veniseră să se distreze. Dimpotrivă.
Doamne, atâţi oameni bolnavi, unii fără de speranţă, alţii plini de încredere ! Tineri. Copii. Mult prea mici pentru a da piept cu greutatea. Dacă te concentrai puţin, mai că puteai auzi sute de gânduri şi suflete răzvrătite care căutau cu disperare şi cea mai mică rază de speranţă. Holuri reci, pustii. Pereţi încărcaţi de durere.
Medici mult prea puţini în comparaţie cu numărul de pacienţi. Medici foarte buni, extraordinari. Unii cam plictisiţi. Alţii mult prea preocupaţi de pacienţii, de ai impresia că ai călcat pragul unei clinici private. Îţi dai seama că nu-i aşa. N-au nici măcar un cabinet unde să te primească şi să-ţi spună rezultatul. Nu au intimitate. Nici ei, nici pacienţii. Sunt nevoiţi să vorbească pe holuri, în timp ce zeci, chiar sute de pacienţi îşi aşteaptă rândul. Unii mult prea îngrijoraţi, pentru că au tras cu urechea la rezultatele altora.
Asistente tinere, probabil la început de carieră. Grijulii, atente, optimiste, care îţi transmit un mesaj întotdeauna pozitiv. Chiar şi asistente ciufute, îmbâcsite în mizeria sistemului bugetar. Mereu nemulţumite, uneori NF. Nu sunt mulţumite de salariu, dar nici nu arată că merită mai mult.
În primă fază tinzi să pari mulţumit când vezi că se investeşte. Spitalul se modernizează. Se pune rigips, uşi şi geamuri din termopan, sistem de încălzire performant. Confort. Apoi, începi să devii din ce în ce mai stresat. Bormaşina, flexul şi rotopercutorul îţi testează nervii, mai ales dacă aştepţi de ore bune nişte hârtii “date la semnat”. Încerci să te linişteşti gândindu-te cât de greu le este pacienţilor de la terapie intensivă, care au nevoie de odihnă şi linişte, dar care, din păcate, nu o au. Cică să nu faci tensiune. Cică să dormi. Ce să dormi, că nici cu doză dublă de diazepam nu ţi se închid pleoapele.
Un sistem sanitar încă la pământ, în ciuda eforturilor multora dintre medici, care se chinuie să asigure un act medical la standarde europene. Mă tot întreb ce mai caută în ţară medicii foarte buni, orientaţi către rezultate deosebite şi care au o răbdare de fier ? De fapt, ce mai caută ei în sistemul bugetar ? Ar putea câştiga bani serioşi muncind în clinici private sau în afara ţării. Răspunsul e simplu, sincer şi, poate, dureros : cineva trebuie să o facă şi pe asta ! Efectiv o fac din plăcere. Cel puţin aceasta este impresia pe care o lasă.
Dar, de ce să ne minţim ? Şpaga a rămas la loc de cinste. Probabil Sigur este vina noastră. Noi i-am învăţat cu bani. Rămâi, totuşi, cu un gust amar când vezi că anestezistul sau medicul se dă deoparte pentru a număra banii din plicul pe care tocmai i l-ai băgat în buzunarul primitor, cusut cu aţă groasă. Dacă nu-i ok, nu le este ruşine să îţi bată apropouri. Dacă e de ajuns îţi dai seama imediat. Devii foarte important, ca pacient.
Singura mea bucurie este că nu chiar toţi sunt aşa. Încă mai e o şansă. Deşi, dacă gândim la nivel macro, putem spune liniştiţi că asistăm liniştiţi la deconectarea de la aparate a ceea ce a mai rămas din sistemul de sănătate. Nu contează că se fac descoperiri revoluţionare. Nu contează că cei care au descoperit aceste lucruri sunt academicieni cărora le-au scăzut salariile cu 25%. Nimic nu mai contează.
Care a fost răsplata cercetătorilor de la Victor Babeş care au descoperit existenţa unor celule în corpul uman despre care nu se ştia încă nimic şi care au dus la un rezultat fantastic ce a făcut înconjurul lumii : celulele pot reface muşchiul inimii şi astfel pot fi tratate afecţiuni precum infarctul miocardic ?
Păi, răsplata statului român a fost una care nu a făcut doar înconjurul ţării noastre, ci a întregii lumi : proiectul nu este interesant ! Aşa că cercetarea nu va fi dezvoltată şi, cine ştie, un proiect care poate naşte o descoperire care poate revoluţiona medicina zace prin sertarele ministerului.
Până atunci, rămâne să ne plângem amarul prin spitalele clasice româneşti, cu medicamente cumpărate din buzunarul propriu, cu reţete pe care le iei la preţ întreg, cu şpagă şi cu umilinţă. Zău aşa, ce-i aia asigurare medicală ?
Spot publicitar
Sunt informatician. Manager de proiect. Consultant wellness.
Poate că este în regulă să folosim această titulatură la serviciu. Totuşi, când faceţi cunoştinţă cu cineva, pe lângă lucrurile protocolare şi de bun simţ, gen cum te numeşti şi o strângere fermă de mâini, cea mai frecventă întrebare care urmează acestor reguli generale este “cu ce te ocupi?”
Şi ajungem la tituaturile de la început. Aşa vreţi să îşi aminteacă lumea de voi ? Sunt convins că aveţi aşteptări mult mai mari de la propria voastră persoană. Drept urmare, unii se gândesc la un mod cu totul nou de a se descrie. Un mod în care putem să îi împărtăşim interlocutorului nostru cât mai multe lucruri despre noi, dar mai ales lucruri cu ajutorul cărora să le captăm atenţia celorlalţi. Asta numesc eu spotul meu publicitar. CV ar fi prea uzual, poate şi prea lung sau banal pentru o primă discuţie.
” Îmi asum răspunderea redactării fişelor de proiect, caut finanţări active şi eligibile care să se încadreze în strategia noastră, planific bugetul alocat viitorului proiect şi fac analiza cost-beneficiu”.
Parcă nu-i atât de incitant, nu-i aşa ? Sunt conştient de acest lucru şi încerc să compensez acest lucru începându-mi discursul spunând că “atrag investiţii uriaşe” sau “aduc milioane de euro la buget“. Ohohoooo, ce interesant ! Nu ? Este startul excelent al unui spot publicitar de succes. Cine n-ar vrea să afle mai mult despre voi ? Pe când, dacă îi spui scurt că eşti manager de proiect, celălalt s-ar putea rezuma scurt la a spune ” fain, eu sunt inginer”.
Cuvintele cheie care nu trebuie să lipsească din alcătuirea spotului vostru publicitar sunt “a ajuta”, ” a oferi”, “a susţine”, “a elimina”, verbe care îl vor face pe partenerul vostru de discuţie să înţeleagă exact cu ceea ce vă ocupaţi. Ca să nu mai zic de ” a rezolva” sau ” a accelera “.Niciodată nu se ştie cât de impactat va fi de mesajul vostru şi cât de mult aţi putea beneficia în urma unei simple conversaţii.
În loc de informatician, ce aţi spune de “rezolv problemele tehnice al unui grup de 80 de persoane, indiferent dacă mă aflu în birou sau la sute de km distanţă” ?
În loc de “consultant wellness“, ce aţi spune de “am grijă de sănătatea oamenilor” şi continuînd cu “ofer evaluări de sănătate şi alimentaţie şi fac un set de măsurători neinvazive (calculul indicelui de masă musculară, masă grasă din organism etc.), urmând ca la sfârşit să primească cele mai bune sfaturi ale unora dintre cei mai renumiţi medici nutriţionişti din lume”.
Desigur, ceea ce vă planificaţi a spune în spotul vostru publicitar depinde într-o mare măsură şi de circumstanţe. Cele de mai sus vă vin precum o mănuşă când sunteţi abordat de cineva la o conferinţă, spre exemplu, însă nu prea se potriveşte în cadrul unei întâlniri ocazionale ( de socializare, traininguri de formare profesionala etc. ).
Dacă v-aţi prezenta aşa la ziua de naştere a unui coleg sau la o întâlnire a celor de pe twitter sau facebook, mai mult ca sigur aţi vedea foarte multe sprâncene ridicate. Iar dacă aţi face-o la o întâlnire romantică, cu siguranţă s-ar duce vestea şi aţi fi fost ocolit multă vreme de fetele tentate să vă accepte invitaţia la cină. Aşa că trebuie să aveţi spoturi diferite pentru diferitele sfere în care vă desfăşuraţi existenţa.
În final, după ce totul va fi decurs aşa cum v-aţi planificat, nu uitaţi să le oferiţi şi celorlalţi aceeaşi oportunitate.
Deci, cu ce vă ocupaţi ?
Azi am vrut să bat o femeie
Da, o să spuneţi că titlul e cam dur şi vă gândiţi dacă nu cumva mi-am dat arama pe faţă. Poate că nu. Adevărul este că n-aş fi vrut să o bat pe aia despre care o să vă vorbesc, mai degrabă cred că i-aş fi luat gâtul de la genunchi. Citiţi şi judecaţi!
Discuţie pe holul unui spital între un tip la vreo 60 de ani, solid, ceva în genul lui Sean Connery în anii lui de glorie şi o doamnă, doctor de profesie. Pesemne că se cunoşteau, cel puţin ca şi relaţie medic-pacient. Discuţia avea loc în timp ce aşteptam liftul ( fff solicitat, apropo ).
Pacient (P) : Asta este, nu m-aş fi aşteptat. Toată viaţa am căutat să am un regim de viaţă echilibrat. E adevărat că în ultima vreme m-am cam neglijat, dar nu credeam că mi se poate întâmpla chiar mie !
Doctor (D) : Şi ce v-a dat să faceţi, doar chimio sau şi radioterapie ?
P : ( cu un glas nesigur, stins şi gânditor ) Amândouă ! Nu ştiu, tot mă întreb cu ce-am greşit !?
D: Probabil e din cauza stressului, dumneavoastră cam puneţi totul la suflet. Şi acum vă cam feriţi să spuneţi mai multe. Lăsaţi că o să treacă, o să vedeţi!
P: Păi stress-ul da, că m-a făcut din om neom. Trebuie să fie bine. Ţin la viaţa mea cel puţin la fel de mult ca la cea a copilului meu.
Între timp sosise liftul. Trebuia să urc câteva etaje bune, aşa că nu trebuia să-l scap. În lift au intrat şi cele două persoane. Discuţia a continuat după câteva momente de tăcere, timp în care bărbatul îşi freca mâinile, parcă nerăbdător.
P : Şi ca să v-o zic p-aia dreaptă, da, e de la stress. Am greutăţi mari în familie, nu ştiu cât mai pot suporta. Mi-e să nu mor înainte de a face citostaticele.
D: Îmi pare rău să aud asta, aveţi grija de dumneavoastră, trec şi astea!
P: ( hotărât să-şi spună of-ul ) Imaginaţi-vă, doamnă, că după şase luni de la naşterea fetiţei, adică în urmă cu puţină vreme, am aflat că nevastă-mea e o beţivă ordinară ! Nu ştiu cum de mi-a ascuns asta timp de un an de când ne-am căsătorit. Ştiţi necazul meu cu fosta…
D: Aoleu, asta nu-i bine!
P: Stă cu fetiţa într-o mână şi cu băutura-n alta. Lucram cu jumătate de normă undeva şi nici acolo nu mă mai pot duce, că mi-e frică să-mi las copilul pe mâna ăsteia. Era atât de beată, încât m-am enervat şi mi-am luat fetiţa să o spăl. Ea nu era în stare. Am dezbrăcat-o, am băgat-o în prosop, am dus-o la baie şi, deodată, când o spălam, nevastă-mea a intrat în baie şi mi-a zis să o las în cadă şi să mă duc până jos, la scară, să-i cumpăr o sticlă de vodkă că nu mai avea.
Eu n-am vrut s-o bat, că dacă-i ştergeam una o lipeam de pereţi! Dar, mă ştiţi, eu îs calm şi n-am vrut să audă nici fetiţa ceartă. I-am zis că mă duc după ce o spăl pe asta mică. Ştiţi ce mi-a zis doamnă ? Mi-a zis : adică, ce, tu ţii la asta mai tare decât ţii la mine ? Şi a plecat nervoasă, mi-a trântit uşa şi deodată s-a întors în baie. Noroc că m-am uitat în spate. Avea o oală cu apă fiartă pe care vroia să o toarne pe fetiţa noastră, doamnă !
D: Aşa ceva nu se poate !
Eu : Doamne fereşte ! Doamne! ( vă jur că în momentul acela mi-au dat lacrimile, numai gândindu-mă la fetiţa aceea nevinovată, care n-are cum să se apere şi care, în timp ce tatăl ei era la spital, ea era în mâinile maică-sii, adică într-o totală nesiguranţă )
P : Noroc că am ferit-o şi am pus mâna în faţă şi am reuşit să o împing pe nebuna asta. A dat puţină apă şi pe mine, dar s-a opărit şi ea. Nervoasă, a plecat către bucătărie şi a zis că ne omoară pe amândoi. Nici nu ştiu când am apucat să o scot p-asta mică din cadă, am înfăşurat-o repede în prospop şi am ieşit cu ea din baie. Eu eram cu cea mică în braţe şi nevastă-mea ne urmărea cu ditamai cuţitul în mână. Fugea după noi şi pe stradă, doamnă !
Din păcate, în acel moment trebuia să cobor din lift, pentru că ajunsesem deja la etajul 6. Nu ştiu ce-o mai fi vorbit. Sper că o fi depus plângere la poliţie măcar. Nu ştiu, dar în locul lui cred că îi luam măsură la dinţi în secunda doi. La cât de revoltat eram, puţin mai aveam şi-l luam pe ăla de mână să-mi arate unde locuieşte japiţa aia de femeie.
Nu ştiu, dar de când sunt părinte, am devenit atât de sensibil încât simt pe pielea mea orice rău pe care îl face un părinte unui copil. Voi, cei care sunteţi părinţi cunoaşteţi acest sentiment cu siguranţă. Sunt convins că şi cei care nu au copii i-ar fi şters un dos de palmă ăleia, după care ar fi cărat-o de ciufă la poliţie şi la protecţia copilului.
Astăzi mi s-a rupt sufletul gândindu-mă că fetiţa aceea este în braţele unei nebune în timp ce tatăl ei îşi făcea analizele.
Facem un exerciţiu de imaginaţie: voi ce-aţi fi făcut în locul tipului ?
Nimic nu e întâmplător
În ultima vreme am discutat cu câteva persoane dragi mie şi, spre regretul meu, acele persoane traversau o perioadă dificilă. Şi nu mă refer aici la lucruri precum lipsa banilor, şeful care te freacă la icre până când pleci singur sau probleme legate de criza economică coroborate cu moartea poetului naţional. Nu. Mă refer la lucruri de o intensitate extraordinară. Lucruri pe care nu ai fi capabil să le găseşti o soluţie. Şi pentru că eu am obiceiul de a pune la suflet chestiile astea, parcă simt o nelinişte în suflet de câteva zile.
Ce să-i spui unei persoane care, într-un an de zile, şi-a pierdut tatăl, fratele şi soţul ? Ce sfaturi ai putea să-i dai? Dar unei persoane care are probleme grave de sănătate de nu mai ştie pe unde să-şi scoată cămaşa de atâţia bani cheltuiţi şi care continuă să primească lovituri pe bandă rulantă în moalele capului, fiind pusă în situaţia de a-şi îngropa fratele ?
Ce să îi spui unei persoane care munceşte cât pentru toată familia şi, atunci când îşi pune capul pe pernă, se uită în urmă şi nu vede nimic care să o facă să îşi termine ziua cu un zâmbet de consolare ? E greu când te zbaţi să scapi de problemele de zi cu zi, de greutăţi de tot felul, de monoton şi simplitate şi cazi într-o altă groapă şi mai mare, cea a sugrumării imaginii sufletului pereche, pe care o ai încă vie în imaginaţie de când ai plecat de-acasă de la ai tăi. E greu să accepţi un viitor impus şi să nu tinzi către acel vis pentru care tragi ca nebunul de parcă doar tu îl vezi împlinit.
Ce să-i spui femeii care nu a apucat să-şi audă copilul atunci când a născut ? Nu vrei să ştii cum e să simţi pe pieptul tău un copil care nu plânge, care nu mişcă, mi-a zis. Ce să-i spui ? Că va fi bine ?
Cum să te comporţi vis-a-vis de persoanele care au avut grave probleme de sănătate, bani extrem de puţini pentru a se vindeca, dar care au reuşit să le rezolve datorită unor suflete mari, iar acum, după ce şi-au văzut sacii în căruţă şi au avut norocul chior de a pune mâna pe-un teanc de bani, nici nu-ţi mai vorbesc, întrucât acest lucru ar însemna (probabil) că se înjosesc ?
Am tot căutat răspunsurile în mintea şi în sufletul meu. De fiecare dată răspunsul era altul. Niciodată, însă, satisfăcător. Simţeam uneori că simpla tăcere poate rezolva multe lucruri. Asta până când soţia mi-a spus o pildă pe care, probabil,mulţi aţi auzit-o. Pentru mine a fost prima dată şi să ştiţi că m-a mişcat pentru că a venit la timpul potrivit.
Povestea este despre doi îngeri, unul tânăr şi altul mai bătrân,care călătoreau printre oameni şi care s-au hotărât să îmbine cele două lumi petrecându-şi noaptea în casa unei familii.Îngerul tânăr trebuia să înveţe din înţelepciunile îngerului bătrân şi experimentat.
Familia la uşa căreia au ales să bată era una înstărită. I-au primit în casă, i-au aşezat la masă, însă nu le-au oferit camera de oaspeţi pentru odihnă, ci le-au oferit o cameră improvizată într-un garaj. Noaptea, în timp ce gazdele dormeau, îngerul tânăr l-a observat pe cel bătrân reparând o gaură într-un perete. A rămas uşor surprins de fapta îngerului bătrân, mai ales că nu i-au tratat cum se cuvine.
Dis de dimineaţă, îngerii au plecat din nou la drum şi, după ceva vreme, au hotărât să se oprească din nou, pentru a petrece o noapte în casa unor oameni. De data aceasta, îngerii au intrat în casa unor oameni foarte săraci, dar extrem de ospitalieri. Le-au oferit tot ce-au avut mai bun în casă, din puţinul pe care îl aveau şi ei. Asta pentru că singura lor sursă de hrană era o vacă de la care mulgeau lapte zilnic.
Le-au oferit patul lor pentru odhihnă, iar gazdele au ales să doarmă într-o anexă pe care o foloseau rareori pentru fiii ce le mai călcau pragul uneori. În timpul nopţii, când gazdele dormeau, îngerul tânăr l-a zărit pe cel bătrân mergând către grajdul acestora. L-a urmărit şi a văzut cum îngerul bătrân a lăsat animalul fără de suflare.
Dimineaţa, înainte de a pleca, ingerii i-au văzut pe oamenii simpli la care au poposit cum îşi plângeau amarul, uitându-se cu disperare la animalul fără viaţă. Aşteptau o minune care nu avea să vină. Revolat, îngerul tânăr l-a întrebat pe cel bătrân cum se poate întâmpla asemenea lucru.
“Primul om avea absolut tot şi totuşi l-ai ajutat, iar a doua familie avea atât de puţin, dar era în stare să împartă totul, iar tu i-ai omorât şi vaca, singura lor sursă de hrană!”, a spus îngerul cel tânăr.
“Lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum par a fi” , i-a răspuns îngerul cel bătrân şi înţelept.
“Când am înoptat în grajd, am observat că în acea gaură din perete era depozitată toată averea familiei respective. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie şi era incapabil să-şi împartă bogăţia cu altcineva, am astupat peretele ca să nu îi mai găsească.”
“Noaptea trecută, atunci când am înoptat în patul atât de primitor al familiei de ţărani, îngerul morţii a venit după soţia celui care ne-a primit. Am negociat cu îngerul morţii şi i-am dat în schimb vaca. Încă o dată îţi spun, lucrurile nu sunt întotdeauna cum par a fi şi nimic nu e întâmplător!”, a spus sigur pe el îngerul cel bătrân.
Totul ţine de credinţă şi de omenie. Dacă ai un suflet curat, crezi în Dumnezeu şi faci bine celor din jur şi ţi se întâmplă să fii sau să te simţi îngenuncheat de oricine, chiar şi de către persoanele la care te aştepţi mai puţin, ai puterea să crezi că orice ţi se întâmplă va fi întotdeauna în avantajul tău. Chiar dacă lucrurile nu se desfăşoară aşa cum ar trebui, aşa cum te-ai aştepta.
Va veni o vreme când vei vedea de ce. Unele persoane intră rapid în viaţa noastră şi dispar, poate, la fel de repede. Unii dintre ei ne devin prieteni şi îi simţim aproape de noi, sufleteşte. Îşi lasă amprentele asupra inimii noastre, iar noi devenim mai sensibili şi spunem cu bucurie că ne-am mai făcut un prieten bun. Chiar dacă acest lucru se întâmplă mai rar.
Ziua de ieri a trecut. Cea de mâine este un mister. Astăzi este un dar şi poartă numele de prezent. Viaţa ne oferă multe surprize, unele plăcute, altele mai puţin plăcute. De aceea, viaţa este deosebită şi trebuie trăită cu intensitate în fiecare moment. Nu se ştie niciodată când vei descoperi că a fost spre binele tău !
Nimic nu este întâmplător !!!
Eşti fericit ?
Te-ai întrebat vreodată cât eşti de fericit ?
Suntem bombardaţi cu informaţii, unele plăcute, altele mai puţin plăcute, intrăm cu tot trupul în problemele de care ne lovim în fiecare zi, căutând o soluţie cât mai rapidă care să ne mai lase timp şi speranţă şi pentru alte lucruri, suntem mulţumiţi atunci când trecem peste obstacole, deşi niciodată nu ne-am gândit cum ar fi fără ele.
Cu toţii întâmpinăm dificultăţi de-a lungul vieţii şi acelea pot fi zilele în care se decide ce se va întâmpla pe viitor. Dacă este ceva care nu merge în viaţa ta, schimbă acel lucru ! Dacă nu poţi schimba, atunci schimbă-ţi atitudinea! Este important să dăm multă atenţie atitudinii noastre, modului nostru de a privi problemele de zi cu zi, astfel încât să formăm un depozit de unde vom putea lua în zilele cu adevărat dificile. Cu toţii avem zile negre, zile care ne împing la limita răbdării, iar dacă nu ne-am educat să avem o atitudine pozitivă, în acele zile ne va fi cu adevărat greu să sperăm.
Totul funcţionează după o schemă extrem de simplă. Putem schimba totul urmând doar câţiva paşi, însă este foarte dificil să ne impunem acest lucru, întrucât noi, oamenii, ne focalizăm tot mai tare pe probleme, obstacole şi, mai ales, eşecuri. Aceste lucruri ne blochează şi ne oprim, pentru că nu suntem capabili să vedem dincolo de ele. Totuşi, dacă privim cu atenţie, putem vedea clar că nu există probleme care să nu poată fi rezolvate. Totul este ca un puzzle, iar la puzzle există soluţii. Dacă te loveşti de ceva şi nu eşti sigur că se va rezolva sau că poţi rezolva, nu înseamnă că acel lucru nu poate fi rezolvat. Trebuie doar să găseşti soluţia potrivită pentru acel puzzle, pentru acea problemă.
Facem totul pentru a găsi o cale de mijloc, iar atunci când totul revine la normal, suntem extrem de binedispuşi. Normalitatea ne bucură. Cum ar fi dincolo de ea ? Cum ar fi să avem parte în fiecare zi de căldura familiei şi de linişte financiară, cum ar fi să ne simţim în largul nostru ori de câte ori ieşim din casă, să ne iubim aproapele şi să fim atât de energici încât să oferim şi celorlalţi acelaşi sentiment, aceeaşi putere ? Cum ne-am simţi atunci când punem capul pe pernă zâmbind ? Uşuraţi ? Mulţumiţi ? Norocoşi ? Fericiţi ?
Tu cum ai defini fericirea ? Ce anume te-ar face fericit ? Banii, călătoriile, dragostea, recunoaşterea ? Ce faci pentru a fi fericit şi ce ai fi dispus să faci ? Te-ai întrebat vreodată cât eşti de fericit ? Dacă da, care a fost răspunsul tău şi cât de sincer ai fost ?
Învaţă de la viaţă!
In: Romania, amintiri, bani, loc de dat cu capul, social
Sunt persoane care au pregătirea şi, până la urmă, norocul de a fi numiţi într-o funcţie de conducere. Uneori chiar în funcţii de conducere importante, precum cea de director la nu ştiu ce instituţie sau fabrică.
Este şi cazul unui bărbat puternic, fie şi numai prin prezenţa sa. Un bărbat care impune respect de cum îl vezi. Este bine pregătit şi are un caracter puternic. A dus o copilărie nu prea roz, trăgându-se dintr-o familie simplă, de la ţară, şi tot timpul şi-a dorit să iasă din cotidian. A urmat o facultate şi şi-a făcut veacul printre oameni cu influenţă. Toţi banii pe care îi trimiteau părinţii săi, bani foarte greu strânşi, îi cheltuia pe cărţi şi pe diverse ieşiri în oraş alături de persoane de la care el credea că avea de învăţat câte ceva.
A fost numit într-o funcţie de conducere a unei fabrici de textile şi apoi a fost şeful unei gări. În tot acest timp, puterea l-a făcut să se simtă un om adevărat, puternic, cu multă influenţă. A dat de bani, a inţeles că oamenii pot fi cumpăraţi şi umiliţi în acelaşi timp, a devenit foarte sever în relaţia cu proprii angajaţi şi în cel mai scurt timp şi-a atras de partea sa numai persoane false.
A ajuns unde a dorit şi a scăpat de ceea ce l-a marcat în copilărie : viaţa unui om simplu, de la ţară. Ba mai mult, nu prea îi mai înghiţea pe oamenii simpli. Inclusiv pe părinţii săi, care au făcut tot ce-au putut pentru a-i asigura singurului lor copil suportul financiar de care avea nevoie pentru a se putea descurca atunci când a plecat să urmeze o facultate. I-a lăsat să moară în simplitate, în sărăcie.
Timpul a trecut, el a devenit tot mai puternic şi potent financiar, a activat chiar şi în politică şi, ca orice om la o vârstă onorabilă, s-a căsătorit cu o femeie care i-a făcut un băiat. Şi cum viaţa te pune la încercare, omul nostru a făcut câteva greşeli în căsnicie, urmate de altele, în business. Drept urmare, nevasta l-a părăsit şi i-a luat mare parte din avere, copilul nu a vrut să îl mai vadă pe tatăl său iar pe plan profesional a avut o cădere bruscă.
A început să bea cam mult, prietenii săi falşi l-au săpat, după care l-au părăsit, a strâns mari datorii la casa pe care o avea în centrul oraşului şi era printre persoanele care nu mai aveau nicio aşteptare de la viaţă. A ajuns într-o situaţie critică şi, după mulţi ani, a fost nevoit să părăsească oraşul pentru a se muta la ţară, în locul unde şi-a trăit copilăria.
Nu avea bani nici măcar de-o pâine, iar ultima lui speranţă era chiar fiul său, care ajunsese să câştige binişor din propria afacere. Numai că fiul său l-a ajutat doar să scape de crunta boală a alcoolului şi l-a lăsat să vadă ce înseamnă să trăieşti pe ceea ce ţi-ai clădit într-o viaţă întreagă. Şi a plecat, iar omul nostru nu l-a mai văzut de atunci.
A început să lucreze pământul lăsat moştenire, să crească nişte animăluţe într-un colţ de grădină şi să se gândească la tot parcursul său de-a lungul timpului. Viaţa i-a dat o şansă, dar apoi l-a pedepsit pentru că nu a ştiut să profite corect de ea. A acceptat în cele din urmă că a fi om este un lucru mare, pe care nu oricine îl reuşeşte. E foarte uşor să-i faci rău cuiva doar pentru a urmări nişte scopuri şi nu este corect să judeci pe cineva, indiferent de poziţia socială pe care o ai.
Ultimele sale zile au semănat cu cele ale părinţilor săi, aşteptând un semn, cât de mic, din partea unicului său fiu şi cu speranţa că Dumnezeu îl va ierta pentru păcatele sale făcute în vremea în care credea că toată lumea îi cade la picioare. Era mândru de faptul că abia acum, la nevoie, i-a înţeles pe părinţii lui şi ştia că singurul lucru care i-a mai rămas este demnitatea.
De asta v-am întrebat înainte ce vă inspiră această fotografie.
Ce vă inspiră această fotografie ?
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici