Zona nu este aleasă întâmplător. Astăzi am ajuns în rezervaţie şi am mers aproximativ 10 minute, de plăcere. Nu am vrut să merg prea mult pentru a mă bucura la maxim de plimbarea pe care o voi face alături de câţiva alţi colegi de blogosferă, dar şi alături de cei care vor să facă o plimbare prin natură.

Trebuie să recunosc că am amânat această ieşire, forţat de faptul că mulţi dintre cei pe care i-am invitat au avut alte evenimente la care trebuiau să ajungă, fie că vorbim de proiectul #prinRomânia sau proiectele de prin Arad sau Sibiu. Acum, având în vedere că proiectele online iau o mică pauză, lansez din nou invitaţia de a merge prin frumoasa rezervaţie.

Şi ca să vedeţi ce frumuseţi vă aşteaptă încă de la intrarea în rezervaţie, vă las spre studiu următoarele imagini. Le puteţi regăsi în primele voastre minute păşite în rezervaţie.

Această ieşire va reprezenta un prim pas ( ca şi studiu personal ) către proiectul pe care vreau să îl dezvolt anul viitor. Nu vă spun încă despre ce este vorba. Cert este că vreau să fac ceva mare, ceva ce în judeţul Vrancea nu s-a făcut până acum. Sper să am susţinere.

Aş prefera să ne adunăm în formaţie completă în perioada 1-3 octombrie ( şi în funcţie de vreme, dar mai ales de agenda voastră ).

Îi invit pe Dan Ştefan, GrimCris, Tudor, Sorin Andronic, Iulia şi Căpcă1, ca şi reprezentanţi ai blogosferei vrâncene, fără să îi uit pe restul colegilor la care ţin foarte mult, dar cărora nu le pot promite că voi avea unde să îi cazez, cât şi pe Iyli, Corina, Anca, Asaftei Dragoş, Doipe2 şi Andra Zaharia, o parte din persoanele de pe twitter pe care eu le îndrăgesc şi le respect.

Dacă aveţi timpul necesar pentru a răspunde acestei invitaţii şi, mai ales, dacă vă place ideea de grup, de distracţie şi de mişcare cu cap, vă aştept cu sufletul la gură!  Dacă mai sunt persoane care doresc să participe la eveniment, cel de a explora fiecare colţişor din rezervaţia naturală, sunt binevenite.

Cum aş putea să uit momentele acelea în care, imediat cum femeile începeau să strige în gura mare ” la masăăăăăăăăăăăă copii ! toată lumea la masăăăăăăăăăăăă!”, de prin toate colţurile naturii, copiii îşi făceau cale către mesele pline de bunătăţuri făcute la botul calului ? Eram atât de mulţi, încât aveai impresia că toată suflarea prezentă în staţiunile montane venea la noi la masă. Eram 20-22 de familii. La corturi, bineînţeles.

Doamne, câţi prieteni mi-am făcut şi ce amintiri plăcute am ! Îmi juleam genunchii în crengi sau pe stâncile dure, în încercarea mea de a ajunge cât mai repede în apa curată a râului ce ducea către cascadă, ne făceam bâte şi săbii din lemn, luam la pas toate potecile, făceam drumeţii lungi ( ţin minte că am mers vreo 5-6 ore dus-întors ).

Cum aş putea să uit aventura extremă de pe Jepii Mici ? Ştiţi foarte bine că, pentru a urca pe Bucegi, se urcă pe Jepii Mari. Ei bine, împreună cu alţi prieteni, în căutare de frumos ( flori şi tot felul de fructe de pădure ), am luat-o la pas.  Aveam 11 sau 12 ani. Când  ne-am uitat în spate, am fost uimiţi să vedem cât drum am parcurs. Singura problemă era că nu aveam încălţările corespunzătoare urcării şi mai ales a coborârii unei astfel de pante. Era ditamai hăul. Aşa că, singura opţiune a fost să urcăm de nebuni până la Crucea Caraiman. Vă daţi seama la ce risc am fost supuşi! Chiar şi aşa, a fost extraordinar pentru noi, copiii. Exploram şi ne credeam zmei. Fabulos!

Cum să uit drumeţiile făcute an de an de-a lungul Cheilor Tişiţei, în rezervaţia naturală ? Doamne, ce peisaje ! Adunam mure, alune de pădure şi făceam băi răcoritoare de-a lungul râului ce străbătea pădurea. Am o mulţime de amintiri plăcute, petrecute la munte.

Mă întreb cum aţi răspunde unei provocări, în cel mai sincer mod posibil !?

Se înscrie cineva la o drumeţie prin Rezervaţia Naturală Cheile Tişiţei (Lepşa) ?

Pe lângă faptul că “pierdem” doar câteva ore bune mergând, este sănătate curată, iar peisajele în această perioadă sunt extaordinar de frumoase. Nu ne trebuie decât un rucsac în spate în care să avem de-ale gurii şi nişte apă sau energizant. Deşi sunt atâtea izvoare de-a lungul drumului.

Hai să lăsăm scaunul, munca şi statul la calculator pentru o zi şi să facem ceva util pentru noi ! Sunteţi amatori ? Uitaţi, ca să dau un impuls, sunt dispus să ofer cazarea pentru 6-7 persoane pe care le voi alege eu. Criteriul după care voi alege va fi tocmai dragostea pentru natură.

Când a fost ultima dată când aţi mers într-o drumeţie ? Vă place muntele ? Sunteţi plăcut impresionat ori de câte ori vă aflaţi în mijlocul naturii ?

Când spunem munte, iarbă verde, pădure, vă gândiţi doar la grătarul încins sau v-ar plăcea să trageţi o tură printre copaci şi să vă oxigenaţi creierul ?

Răspundeţi la aceste întrebări şi chiar dezvoltaţi subiectul ! Mă interesează mult, pentru că această postare reprezintă doar introducerea a ceea ce va însemna următoarea postare.

Aşa că, joia trecută am plecat spre Nisipurile de Aur. Am ales un hotel despre care se spune că ar fi unul dintre cele mai bune hoteluri de pe litoralul bulgăresc. Este vorba despre Grifid Bolero. Drumul a fost lejer şi nu prea am întâlnit radare pe drum. Asta poate şi pentru faptul că am ales ca oră de plecare 5 dimineaţa. După câteva ore de mers am ajuns la Giurgeni, unde am plătit suma de 8 lei, reprezentând taxa de drum. După o cafeluţă şi un sandwich cumpărat de la OMV, imediat cum ieşi din Hârşova, ne-am îndreptat către Constanţa, unde aveam să ajungem după vreo patru ore de mers.

Ca rută am ales Focşani – Râmnicu Sărat – Ianca – Hârşova – Constanţa. Drum foarte bun, fără gropi în cea mai mare parte. Am întâlnit câteva gropi generoase, amplasate strategic, astfel încât să dai peste ele exact atunci când nu te aştepţi. Aşa că, atenţie mare pe unele porţiuni de drum dintre Stupina şi N. Bălcescu. Cel mai important aspect a fost faptul că şoseaua nu era aglomerată. Cel puţin la dus, pentru că la drumul de întoarcere am parcurs distanţa de 5-8 km în cca. 30 de minute, pe porţiunea de drum dintre Agigea şi Cumpăna, unde doi agenţi de poliţie  încurcau circulaţia.

În jurul orei 9.15 am ajuns în staţiunea Eforie Nord, unde am făcut un popas. Lume multă, parcările pline. Cică n-are lumea bani! Şi totuşi, atmosfera parcă era una cam apăsătoare, lumea nu era atât de entuziasmată la fel ca în alţi ani. “Ia nămolul şi aspra de baie”, “nu daţi banii pe prostii, ia banane la copii” sau “arde, frige şi n-are gură să strige” au rămas sloganurile strigate-n gura mare printre cearşafuri. Gunoaie, puţine alge şi mizerie prin apă, manele de la prima oră a dimineţii şi câteva hoteluri lăsate în paragină sau, cel puţin, care nu au fost renovate de multă vreme. Preţuri bune, porumbul fiert – 3 lei, berea la 0.5l – 5 lei, şezlongul – 10 lei şi un rând măricel la împinge tava, unde preţurile au rămas în mare parte aceleaşi de anul trecut.  ( CLICK PE POZE PENTRU MĂRIRE !!! )

După o oră de bătut drumurile prin Eforie, ne-am îndreptat către vamă. Am ajuns acolo în jurul orei 11, după 330 de km de drum şi 15 litri de motorină consumaţi. La vamă formalităţile au fost scurte, am plătit 10 leva ( 20 lei ) pentru vigneta pe o săptămână, am schimbat banii în leva la schimbul valutar din vamă şi am plecat spre Nisipurile de Aur. Din vamă şi până în staţiune sunt fix 90 km. Drumul este bunicel, nu sunt gropi, dar ai toate şansele să dai peste poliţişti care-ţi sar cu radarul în faţă. Drumul din vamă şi până în staţiune mi s-a părut dezamăgitor, sărac. Parcă aş fi intrat în Somalia. La un moment dat chiar am crezut că mergem pe un drum greşit.

Am ajuns la hotel după o oră de mers. 90 de kilometri într-o oră e cam multicel. Asta din cauză că veţi întâlni limitări de viteză la 40 şi 60 km/h pe tot parcursul drumului. Noi am avut norocul să nu ne oprească poliţia.

Ajunşi la hotel, agentul de securitate ne-a asigurat un loc de parcare în parcarea subterană, până ce aveam să facem check-in-ul. Ne-am plimbat aproape două ore prin staţiune, întrucât cazările se fac începând cu ora 14. Odată cazaţi, ni s-au cerut, atenţie, 30 leva/zi pt. parcare. Adică dublul sumei în lei. Ar fi însemnat să plătim cca 250 de lei pe tot parcursul şederii. Aşa că am ales să ne parcăm maşina la 50m de hotel cu 10 leva/zi.

De altfel, costul parcării a fost singura nemulţumire legată de hotelul Grifid Bolero. A, poate şi faptul că, deşi ştiau să vorbească româneşte, recepţionerele se încăpăţânau să vorbească în engleză sau în germană. În cazul meu nu au fost probleme, dar alţi turişti aveau probleme în a se face înţeleşi.

Deşi am căutat camera timp de 15 minute, timp în care am dat zeci de ture coridoarelor pentru a găsi camera 544 ( după care mi-am dat seama că toate camerele sunt împărţite în două categorii : cu soţ şi fără soţ ), am avut plăcerea să găsesc o cameră aerisită, spaţioasă, cu vedere la piscine. Confortul era asigurat.

Grifid Bolero este un hotel de 4 stele, cu trei piscine şi jacuzzi, din care una acoperită, cu sală de fitness, masaj şi saună, patru restaurante ( Bolero, asiatic, bulgăresc şi argentinian ), bar, disco şi club de seară şi animatori pentru copii. În regim ultra all inclusive, hotelul îţi oferă pe tot parcursul zilei, la piscină, la restaurant sau la clubul de seară, băuturi răcoritoare, cocktail-uri alcoolice sau non-alcoolice, tării sau bere ( din păcate doar la halbă, nu la draft ) şi mâncare câtă poţi duce.

Camera standard este dotată cu tv, aer condiţionat, baie curată şi spaţioasă, balcon măricel şi minibar free of charge. Cum cazarea se făcea începând cu ora 14, am pierdut masa de prânz care este între 12.30 şi 14, însă am fost găzduiţi de restaurantul argentinian, unde am luat o gustare tip junk-food ( burgeri, hot-dog, sandwich, cartofi prajiţi ). Dau o notă mare mâncării destul de diversificate şi gustoase, însă îmi exprim dezamăgirea vis-a-vis de lipsa fructelor pe parcursul zilei ( în cameră sau la barul piscinei ). Fructe găseşti doar la orele de masă, şi atunci puţine.

Apa din piscine este curată, personalul foarte atent, receptiv, curăţenie în camere se face zilnic, animatorii sunt de apreciat, însă nu şi locurile de joacă, care mi s-au părut sărăcăcioase. Există un mini-club pentru copiii de peste 4 ani, însă nu şi locuri de joacă pentru cei mai mici. Spun asta pentru că am văzut foarte mulţi familişti.

Mâncarea la restaurantul Bolero (cel principal) este foarte bună şi diversificată. La cel cu specific argentinian şi bulgăresc este mai mult decât ok. Chiar şi la cel asiatic te poţi descurca, dacă ştii ce să comanzi. Acolo, spre  exemplu, singura mâncare care a digerat a fost somonul file cu nu ştiu ce fel de sos. În rest, era o salată din ceva neidentificat care avea gust de varză murată stricată, un fel de pui marinat la tavă cu sos dulce şi cu ananas, sosuri peste sosuri, dar unul era atât de iute încât te învineţeai pe loc ( aşa zicea frate-miu, eu nu am avut plăcerea să gust ), sushi, limbă de chow-chow şi glezne de broască îmbrăcate în ochi de balenă la nisip. Adică toate goangele posibile.

În plus, dacă optai să mănânci la unul din restaurantele a la carte  ( asiatic, bulgăresc, argentinian ) şi se întâmpla ca mâncarea să fie pe gustul tău, nu te mai lăsau ăia să intri la restaurantul principal, deşi tu ai plătit totul în regim ultra all-inclusive. De reţinut faptul că seara este obligatoriu să mergi la masă în pantaloni lungi şi nu scurţi.

Preţurile sunt puţin cam piperate faţă de litoralul românesc. Asta mai ales din cauza leului, care a ajuns o biată mâţă friptă şi în faţa levei bulgăreşti. Astfel, şezlongul costă 7 leva/zi, umbrela – 6 leva, porumbul 2-3 leva şi berea – 3 leva. Dacă vrei să mergi cu tractoraşul trebuie să scoţi din buzunare 2 leva (3 leva în week-end, când e aglomeraţie mai mare ). Cocktailurile costă vreo 5 leva, sucurile în jur de 4 leva, îngheţata 2 leva/100 grame.

În staţiune sunt multe posibilităţi de a-ţi petrece timpul liber. Sunt discoteci şi cluburi cu zecile, unde intrarea este gratuită, iar prima băutură e din partea casei. Eşti invitat la restaurante cu program artistic diversificat şi cu mâncare, zic ei, bună, dar vă spun cu toată sinceritatea că nu îţi mai vine să intri în vreun restaurant după ce iei masa la hotel.De curăţenie nu mai vorbesc. Îţi era ruşine să arunci ceva pe jos şi, atenţie, erau mulţi români pe acolo! Până la urmă se ajunge tot la spiritul de turmă.

Nu este nevoie să vă cumpăraţi de acasă chestii pe care le puteţi cumpăra din marketuri, pentru că acolo se poate găsi orice, de la banala periuţă de dinţi până la costume de epocă sau ţoale de firmă. Totul la preţuri acceptabile spre piperate, când vorbim de haine. Găseşti cabinete medicale, farmacii, tatoo store, studiouri foto pentru poze retro, studiouri pentru portrete şi picturi în ulei, case de schimb valutar, magazine cu bijuterii, supermarketuri non-stop şi aşa mai departe. Se pare că bulgarii au înţeles că tot ceea ce contează este respectul faţă de client şi oferirea unor servicii de calitate pentru a putea ţinti către un turism profitabil.

Eu am cheltuit banii doar pe tabloul pe care i l-am făcut fiică-mii şi care m-a costat 70 de leva, pe portretul gangsta` – 10 leva, ceva bere pe plajă şi nişte rahat bulgăresc ( alimentar, ofcourse ) – 2 leva cutia mica şi 2,5 leva cutia mare. Atât. Nu am simţit nevoie să îmi cumpăr de mâncare sau de băut . Nu ştiu cât costa o tură cu paraşuta deasupra mării, că tare era fain.

În concluzie, pot spune cu mâna pe suflet că voi ignora mult timp de acum încolo ofertele vacanţelor din România. Asta dacă nu cumva vor înţelege că turismul merge mână în mână cu oferirea unor servicii de calitate.

Exemplu concret :  Mamaia, hotel de 2 stele, mic dejun inclus : 248 lei/zi/persoană.  Nisipurile de aur, Grifid Bolero – 4 stele, ultra all-inclusive, 250 lei/zi/persoană. Incomparabil.

Preţuri de referinţă :

Preţ bilet Grifid Bolero 4 nopţi ( 5 zile ) în regim ultra all-inclusive pentru 2 persoane – 488 euro, cu toate taxele de staţiune incluse.

Focşani – Nisipurile de Aur (Grifid Bolero ) – 420 km. Nu te poţi aştepta la un consum mai mare de 18-20 litri de motorină. Un plin îţi ajunge pentru dus-întors. Deci 200 – 250 lei pentru motorină.

Taxă de drum la Giurgeni – 8 lei/autoturism. Mai adăugăm 8 lei la întoarcere.

Vignetă săptămânală autoturism – 10 leva.

Parcare Hotel Bolero – 30 leva/zi. Parcare Hotel Metropol ( 50m de Bolero ) – 10 leva/zi.

Mărăşeştiul este un oraş încărcat de istorie. Mereu spun că acest oraş a avut norocul că a fost implicat activ în luptele care s-au dat în primul război mondial ( să nu uităm marea bătălie de la Mărăşeşti, înscrisă în istoria neamurilor drept Ziua de Foc ) şi ghinionul că, in zilele noastre, nu a reuşit să îşi ridice capul şi să ţină drept spatele încărcat de glorie.

Istoria nu ne lasă-n pace. Aceste locuri sunt încărcate de fapte înălţătoare, de eroism dar şi de demnitate umană, de dragoste faţă de această ţară greu încercată din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, cât şi faţă de valorile născute pe pământ românesc. Mărăşeştiul are o soartă cu totul specială. Acel sat necunoscut până în anul 1917 avea să treacă brusc în cele mai ilustre cronici. Avea să cunoască gloria şi să i se deschidă paginile de o valoare incontestabilă, însă fără de folos, fără să devină şi să îndeplinească rolul misionar de propăvăduitor al păcii. Rol pe care îl merita cu prisosinţă.

De ani buni, oraşul nu mai înseamnă altceva decât trecut istoric şi manifestări de faţadă. Mărăşeştiul are o etichetă pe care cu greu o poate dezlipi cineva : PE AICI NU SE TRECE ! . Sunt cuvinte spuse răspicat, cu multă cruditate şi nu mai au de mult timp acelaşi înţeles. Sunt celebrele cuvinte ale lui Eremia Grigorescu, care au devenit în timp o realitate şocantă, ca şi cum, inexplicabil, îngăduinţa unei expresii sfinte se transformă, pe nevăzute, într-o permanenţă cu destin nefericit şi alunecare în uitare şi anonimat.

Martiri şi eroi, născători de pilde ce-ar fi trebuit să rămână modele şi învăţături de credinţă şi înţelepciune, au însufleţit pentru eternitate cu sângele şi dragostea lor locul de casă, cu acel cântec înalt, încărcat de-atâta suflet şi rămas în trupul Osuarului care avea să primească numele suprem de Mausoleul  Neamului.

Şi totuşi, cu atâţia ani în spate, Mărăşeştiul se zbate îngrozitor între viaţă şi moarte. Este precum un monstru ţinut sub somnifere, adormit şi  amăgit ori de câte ori Cineva vine să-i cunoască istoria. Mărăşeştiul este istorie, e ca o carte din care citim cu toţii şi pe care o punem la loc de cinste, însă nu vrem să îi atingem cu adevărat sufletul.  Oraşul-erou este precum un copil însingurat, hăituit, fără casă şi fără drum, care înfruntă viaţa-n pieptul plin de recunoştinţă, cerşind  un alt trofeu care să îl readucă în prim-plan. Are mult orgoliu, însă nu este înconjurat de suflete care să-l poată ridica la adevărata sa valoare.

Copiii săi au ales să îl părăsească exact când suferea mai crunt, dar el speră că va găsi drumul spre glorie şi că-şi va putea rechema fiii acasă. Plecaţi să muncească în altă casă, la Focşani, unele persoane se întorc acasă la îngânarea zilei cu noaptea cenuşie şi rece. Odată ajunşi, coboară spre oraşul scufundat, uitat de mult şi de mulţi. Acele lăzi pline de comori şi aurul cât un munte nestemat, dar blestemat, învelite în umbra grea a nopţilor reci şi deprimante, sunt lăsate în uitare şi anonimat. Toţi ştiu că există, dar nimeni nu caută să-l aducă la suprafaţă.

Elogiile aduse de presă din cele mai vechi timpuri şi până acum, pelerinajul a milioane de frunţi plecate prin faţa Bisericii Neamului, decernarea “Crucii de război franceze”, precum şi marile sărbători anuale din zilele comemorative şi, mai mult decât atât, recunoaşterea Mărăşeştiului drept ORAŞ-EROU, ar fi trebuit să se înmulţească într-o mare de motive care să ridice oraşul la suprafaţă şi să-l trezească din somnul adânc în care a fost lăsat atâţia zeci de ani.

DA, PE AICI SE TRECE ! Se trece plin de recunoştinţă, de dragoste şi gânduri curate. Dar haideţi să le arătăm celor ce trec pragul istoriei că Mărăşeştiului i se poate scoate falsa etichetă de oraş sărac, plin de neajunsuri, scăpat în uitare ! Mărăşeştiul este unul dintre cele mai bogate locuri. Vorbim de istorie, de întâmplări, care au făcut ca Mărăşeştiul să fie recunoscut în lumea întreagă.

Toate ca toate, dar nici prin cap nu-mi trecea ca după o lună de concediu de odihnă în care a plouat aproape zi de zi şi pe care l-am petrecut ca pensionarii în casă sau cel mult la munte, voi avea norocul de a merge într-o mini-vacanţă pe litoralul bulgăresc.Nu vă gândiţi că a dat norocul peste mine în sensul că am câştigat la loto sau că, brusc, îmi merg afacerile de minune. Suntem totuşi într-o perioadă de recesiune şi fiecare ban se calculează în cel mai mic detaliu, de ajungi să-ţi dea cu virgulă.

Am avut doar norocul ( puţin spus ) de a merge pe litoralul bulgăresc MOCA! Adică fără să bag mâna în buzunare. Merg la invitaţia fratelui meu ( cine n-are să-şi cumpere ), la Nisipurile de Aur, într-un hotel pe care mulţi îl supranumesc drept raiul pe pământ. Este vorba despre hotelul Grifid Bolero ( 4*), unde voi sta timp de 5 zile şi voi fi tratat regeşte, cu mâncare şi băutură din belşug, în regim ultra all-inclusive. Eu am fost deja la acel hotel. Tot săptămâna trecută, atunci când am dat acel tur virtual prin mai multe locuri.

Consideraţi-mă norocos, chiar dacă luna viitoare mă voi plânge că voi lua mult mai puţini bani din cauza zilelor de concediu fără plată pe care le iau acum, dar mai ales a  tăierii cu 25% a salariilor. Cel mai probabil nu veţi mai “auzi” veşti de la mine până marţea viitoare. Asta dacă nu cumva găsesc vreo reţea wireless gratuită prin holul hotelului. Altfel, internetul mobil de la Orange e taxat cu 4 euro pe 1 Mb de date.

Cu ocazia asta lansez şi o provocare celor care isi petrec zilele de concediu in Bulgaria : cine mă vede purtând unul dintre tricourile mele de blogger şi mă va fotografia, va fi răsplătit cu greutatea lui în bere în momentul în care fotografia (dovada ) va ajunge în adresa mea de mail ( mail [at] danbrasov.ro ). Oferta este valabila in perioada 15-18 iulie 2010. Succes!

De ani buni, oraşul nu mai înseamnă altceva decât trecut istoric şi manifestări de faţadă. Mărăşeştiul are o etichetă pe care cu greu o poate dezlipi cineva : PE AICI NU SE TRECE ! Chiar şi aşa, continui să fiu optimist, dar e nevoie de proiecte !

Recent, am descoperit pe blogul Simonei câteva fotografii foarte rare care îi aparţin lui Andrei Razu, probabil o rudă a celui ce a fost Generalul Aristide Razu, comandantul Regimentului 32 Mircea Voda, Divizia a V-a română.

Sunt poze care mi-au trezit un interes enorm şi care m-au făcut să îmi dau seama ce simt pentru acest oraş. Dacă e să mă gândesc strict la istoria lui şi la evenimentele petrecute în timpul războiului, simt că acest loc merită ceva mult mai bun decât mulţi dintre oamenii pe care îi găzduieşte şi care scuipă cu neruşinare peste însemnătatea oraşului.

Păi cum să nu mi se ridice părul pe mâini atunci când privesc pe geamul apartamentului în care locuiesc şi văd gara, care în timpul Primului Război Mondial arăta aşa :

Sunt foarte mulţi soldaţi care şi-au vărsat sângele pentru a apăra culorile drapelului românesc şi pentru a apăra “Gara Mărăşeşci”  de forţele inamice. Vă daţi seama că această gară este un monument istoric ? La fel ca şi multe alte construcţii ale oraşului, cum ar fi Biserica sau Castelul lui Negroponte.

Oraşul este unul istoric. Merită mult mai mult decât o manifestare anuală în cadrul căreia se depun câteva coroane de flori şi se rostesc cuvinte aruncate în grabă pe o foaie de hârtie. Daţi-vă seama ce-ar fi făcut nemţii cu o aşa comoară !

V-aţi întrebat asta vreodată ? Cum ar fi fost dacă ne-am fi născut în Japonia?

Ar fi însemnat să trăieşti după nişte reguli de bun simţ, să te mândreşti cu o cultură bogată. Te-ai fi înclinat în semn de respect în fiecare zi. Acest lucru este o artă în Japonia. Şcolarii, spre exemplu, sunt învăţaţi să îşi încline capul atunci când intră în şcoală. Pentru turişti, o simplă înclinare a capului înseamnă respect pentru gazde.  În Japonia nu există bacşiş. Oferirea unui bacşiş ospătarului, şoferului de taxi sau valetului înseamnă o insultă. Eu unul mă simt atras de cultura şi mai ales de istoria acestui popor. Au un simţ al respectului foarte dezvoltat faţă de natură, animale, dar mai ales faţă de oameni. Asta ca să nu mai zic de japoneze, preferatele mele !

Cum ar fi fost dacă ne-am fi născut în Indonezia ?

Am fi trăit într-o ţară fără anotimpuri, cu o climă tropicală, în care am avea parte doar de două sezoane: unul ploios şi unul secetos. Ne-am bucura de vârfuri muntoase de peste 5000 de metri şi de plaje, râuri sau lacuri, dar mai ales de o vegetaţie luxuriantă. Mi-ar fi plăcut să locuiesc în Bali, insula celor o sută de temple, unde credinţa este exacerbată.

Cum ar fi să te trezeşti în fiecare dimineaţă, să ieşi pe terasa casei tale aflată lângă ocean şi să te bucuri de foarte multă verdeaţă, păsări exotice şi căldură din plin? Să ieşi în fiecare dimineaţă pe malul oceanului, să stai la plajă şi să fii servit de localnici cu fructe proaspete, să te bucuri de cântecul păsărilor şi să vezi pe ici, pe colo, veveriţe sau maimuţe? Waw! Mie mi-ar plăcea, vă spun sincer! Oamenii ăia ţin la cultură şi la credinţă mai mult ca la orice. Sunt foarte politicoşi, întrucât, în credinţa lor, nimeni nu trebuie jignit. Totul este negociabil, totul cere timp, se vorbeşte încet şi nimeni nu se ceartă. Nu mai vorbim de stress, el nu există.

Din păcate, eu, ca şi voi, ne-am născut într-o ţară care, în ciuda bogăţiilor, a culturii şi istoriei, dar  şi a potenţialului enorm, a ajuns să fie golită de toată mândria şi bogăţia, încă nu şi de istoria sa. O ţară în care este mai greu să te afirmi fără să nu ai pe cineva care să garanteze pentru tine, o ţară în care oamenii foarte buni nu sunt plătiţi pe merit. Nu aş vrea să continui pentru că şi voi ştiţi la fel de bine care sunt punctele slabe ale traiului în România. Românul, pe de altă parte, este foarte răbdător, vesel şi încrezător. Culmea.

Sper să nu mor până nu voi fi reuşit să vizitez măcar cele două ţări în care aş fi vrut să mă nasc: Japonia şi Indonezia. Acesta ar fi şi visul meu, să vizitez cât mai multe locuri din lume. Voi unde aţi fi vrut să vă fi născut ?