Copilul de ieri şi de azi
“Tu erai un copil cuminte, mult mai cuminte decât Andrei” (fratele meu ), îmi zice maică-mea la o discuţie referitoare la perioada în care eram copii! Dar tare proşti mai eraţi! “Ce, crezi că în zilele noastre copiii se mai joacă la fel ca voi ? Nu mai sunt aceleaşi jucării! Păi vouă dacă vă arătam punga de celofan, ziceaţi că e cea mai faină jucărie de pe faţa pământului! Jumătate de oră nu aveam treabă cu voi. Aşa de încuiaţi eraţi!”
Adevărul este că, raportat la isteţimea copiilor din ziua de azi, eu eram încuiat rău. Băleam la geam când vedeam un excavator care ridica molozul sau zăpada şi pe care eu îl numeam la vremea aia “tractorul cu faraş”, eram cel mai fericit dacă mă duceai în gară să văd trenurile care, pe vremea aia, aveau locomotive cu abur pe care eu le denumeam “locomotive cu fum”, îmi plăcea să merg la “cofotărie” să mănânc o prăjitură şi efectiv îmi curgeau balele atunci când ai mei mă puneau să ascult muzică sau poveşti la magnetofon. Ca să nu mai zic de diafilm. Parcă eram pe altă lume.
Păi ce, eu, atunci când eram copil mă puteam compara cu fiică-mea, spre exemplu, care are acces la informaţii solide, la televizor şi calculator, cât şi la metode de educaţie interactivă? Pe vremea aia totul se dădea cu porţia, ca nu cumva lumea să aibe pretenţia că poate oferi mai mult societăţii. Era îndobitocire în masă.
-Ehe, cât de greu era prin anii 80 faţă de acum! Cumpărai carne de pui şi multe alte alimente cu porţia, iar ca să îţi asigur laptele trebuia să ne aşezăm la cozi interminabile. Ţin minte că eram în drum spre mare. Cu trenul, nu cu maşina, ca acum. Aveai un an şi jumătate şi erai disperat să bei lapte din biberon. Numai că eu l-am uitat acasă şi nu ştiam ce să îţi zic ca să nu faci scene prin tren, de faţă cu toată lumea.
-Cum măi mamă să uiţi biberonul şi laptele acasă ? Ce fel de mamă eşti tu?, îi zic eu uşor amuzat de poveste .
-Păi da, imaginează-ţi câte bagaje am cărat după mine cu tac-tu, plus voi doi!
-Bun, dar cum m-ai păcălit ? Mi-ai zis că le-ai uitat ?
-Asta îmi trebuia! Dacă nu vedeai biberonul, făceai mai rău ca trenul! Aşa că ţi-am spus că l-am scăpat pe geam din greşeală.
-Câtă inteligenţă! Şi eu cum am reacţionat ?
-Neaşteptat de bine! Ţi-am spus, erai cuminte şi ascultător. Ai spus : ” ai căpat bibeonu, ata ete!” şi din momentul ăla nu ai mai băut lapte din biberon. Nici măcar când te-ai întors acasă.
- Inteligent, ce să zic ?
…….
Unde mai pui că pe vremea aia, la câtă informaţie era, femeile erau convinse că trebuie să bea bere pentru a stimula producţia de lapte matern. De aia sunt eu acum un băutor înrăit. Dacă îmi dai o sticlă de tărie, acolo o vei găsi şi în anul următor.
Cu timpul am crescut, am mers la grădiniţă unde am învăţat o poezie cu “un ţipigoi care a făcut un mare tăbăroi”, de s-au scăpat ai mei pe ei de râs când le-am recitat-o, îmi făceam veacul prin jurul unei clădiri aflate în construcţie şi mă enervau ai mei că stăteau cu gura pe mine că , deh, exista pericolul să-mi rup gâtul, numai că eu mi-am spart capul. Urmele se văd şi acum. Ce să-i faci, eram mic şi prostuţ. Acum sunt mare şi …….. (fill in the blanks).
Imaginaţi-vă cum zboară timpul! Eu n-am timp de asta, pentru că m-am trezit ditamai bărbatul, aşezat pe un scaun lângă cei ce mi-au fost colegi de liceu în urmă cu 10 ani de zile. Am început să depanăm amintiri şi am rămas blocat atunci când cineva care mi-a fost coleg şi în I-VIII a scos o poză de grup făcută la sfârşitul clasei a VIII-a. Uitaţi şi voi cum arăta un copil de clasa a 8-a ! (dreapta-sus, ultimul rând)
Aţi râs bine ? Ei, acum e timpul să vă gândiţi cum arată în prezent un copil de clasa a 8-a ! E înalt, i-a dat mustaţa, discoteca nu mai reprezintă niciun secret pentru el, ştie ce-i aia bere, iar când vede o revistă porno râde ironic comparând în mintea sa imaginile din revistă cu filmele porno luate de pe net. Am intrat şi eu în discotecă pe la 14 ani. Da, dar ca să îl caut pe frate-miu să îmi dea cheia de la bloc. Am intrat ca struţul, cu capul în pământ. Mi-era ruşine, însă nu atât de ruşine pe cât mi-a fost atunci când am ieşit, pentru că s-au apucat gagicile să mă răsfeţe şi să îmi spună ce ochi frumoşi am şi cât de scump sunt. Ah, şi că o să se bată femeile pe mine. Prostii! Când am crescut fugeau toate, nu ştiu de ce ! 
Voi cum aţi crescut ? Aţi fost generaţia aia cu cheia de gât, sau aţi crescut stând pe scaunul de la calculator ? Jucaţi mijita, ţară ţară vrem ostaşi, şotronul şi bălegar, sau counter strike, half-life şi gta ? Aţi avut jucării primite de la fraţii mai mari sau jucării personalizate ? Credeţi sau nu că e diferenţă mare între generaţii ?
Sărbători pascale cu miros de cozonac
“Dan, săptămâna aceasta vom ţine post ! Este Săptămâna Mare, aşa că ai grijă prin ce cutii bagi mâna şi vezi ce mănânci! “, după care bunica mea mergea agale în bucătărie unde avea să taie legumele pentru ciorbă. Ştia că îmi plac dulciurile şi că mă fofilez pe lângă ea, în magazin, că aveam pe vremea aia unul, şi iau cutiile la rând pentru a vedea ce-i mai bun pe acolo. Aveam până în 10 ani şi îmi plăceau poveştile ei pline de învăţăminte. La un moment dat eram hotărât să îmbrac hainele preotesti, aşa de mult mă animau poveştile ei.
Era regulă clară ca, în Săptămâna Mare, să ţinem post. Nu cred că ne era atât de greu, atât mie cât şi lui Andrei, fratele meu. Cel puţin până vineri, când bunică-mea frământa de zor la coca pentru cozonaci. O lăsa la crescut într-o cameră unde trebuiau ca uşile să rămână obligatoriu închise, să nu fie curent. Cam greu, pentru că noi eram atât de zbenguiţi că luam la rost tot ce găseam în cale. Şi, în plus, ştiam noi că acolo se pregăteşte ceva bun, iar curiozitatea ne împingea către lucruri nepermise.
Ispita mare se manifesta după masa de amiază, atunci când cozonacii erau scoşi din cuptor. Mirosea atât de frumos în casă, că ţi se făcea pielea ca de găină când te gândeai la spiritul sărbătorilor pascale. Tot ceea ce vedeai în jur erau doar ouă roşii cu modele care mai de care, cozonaci, drob, friptură şi ciorbă de miel, sarmale. Aveam impresia că trăiesc momente de poveste unde bunica şi părinţii aveau rolul de a ne ridica bucuria şi frumuseţea copilăriei la rang de artă. Cel puţin aşa simţeam eu. Şi sincer vă spun, nimeni nu face cozonaci aşa cum obişnuia bunica mea să-i facă! Mari, pufoşi, cu un gust deosebit. Ţi se topeau în gură, iar cu lapte mergeau de numa numa!
Nu pot uita mirosul îmbietor de cozonaci fierbinţi făcuţi în cuptorul acela de lângă bucătăria de vară. Ne rugam în gândul nostru de copii inocenţi ca în momentul în care bunica scoate cozonacii din cuptor să ne taie şi nouă câte o felie pentru a ne alina poftele. Stăteam lângă ea ca nişte căţeluşi care aşteptau o mică atenţie cât să îi facă să dea din codiţă. Din păcate, singura plăcere a rămas aceea de a-i mirosi şi de a ne gândi cât de buni au ieşit, pentru că postul era post şi ar fi fost păcat să ne “spurcăm” chiar în vinerea mare.
Şi uite aşa, după slujba de Înviere la care mergeam cu toţii la Biserica veche, după un sfert de oră de mers pe jos foarte încet şi atent, pentru a nu se stinge lumânarea cu care am luat lumină de la preot, ajungeam acasă şi ne aşezam la masa bogată în preparate, gata pentru a face faţă tuturor provocărilor. Nici nu am mai avut răbdare să începem cu aperitivul, să continuăm cu felul unu şi doi, că am şi luat câte o felie de cozonac şi am mâncat-o pe nerăsuflate.
Fiindcă ne apropiem cu paşi repezi de sărbătorile pascale, vă urez vouă şi familiilor voastre sărbători fericite, sănătate şi linişte sufletească! Paşte fericit!
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici