Ce-am găsit al meu să fie !
Sunt convins că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat măcar o data să găsească nişte bănuţi uitaţi prin buzunarele unor haine. Cred că este unul dintre cele mai plăcute sentimente, mai ales atunci când duci lipsă cruntă de ei.
Acest lucru îmi aminteşte de-o zi oarecare, în urmă cu aproximativ trei ani, când am terminat şi ultimul leuţ din casă şi mai aveam de aşteptat o săptămână până să-mi intre salariul pe card. Dădusem banii pe ratele bancare, pe utilităţi şi pe mâncare. Nu mi-au mai rămas de distracţie. Ar fi fost suspect să-mi rămână.
Resemnat, mă întinsesem în pat lângă nevastă-mea şi am dat drumul la televizor. Nici un minut n-a trecut că a apărut o reclama la ciocolata Heidi, aia cu alune de-mi place mie de mor. Asta apropo de reclame. Mi s-au făcut ochii cât cepele şi ouăle cât baloanele umplute cu heliu. Eram lipit de televizor şi făceam 13-14 prin casă că n-aveam bani de-o ciocolată. Disperat, am început să caut în fiecare colţ al casei. Ciocolata costa la vremea aia cam 30 de mii, adicătelea 3 lei din ăştia noi. Am găsit doar vreo 17 mii prin casă, mărunţiş. M-am simţit precum ultimul om. Vă daţi seama, n-aveam nici măcar de-o ciocolată!?
Deodată, nu ştiu cum, m-am dus ţintă către şifonier. Am luat la puricat hainele, atât de disperat eram. Şi voi ştiţi că românul e periculos când vine vorba de crăpelniţă. Parcă Dumnezeu mi-a îndreptat paşii către şifonier. Am găsit acolo o bancnotă de 50 de mii, uitată cine ştie de când. 50 + 17 = 67. Adică două Heidi şi mi-a mai rămas şi rest.
De când mi s-a întâmplat chestia asta, încercam să îmi impun să mai las din când în când bani prin casă. Mărunţiş, cât să se strângă de-un cico. Mai târziu mi-am dat seama că şi ăla prindea picioare. Cum găsea ceva parale, nevastă-mea era lângă ei. Credea că îi las ciubuc. Pentru ce, nu ştiu.
De atunci nu mai ştiu să mă fi bucurat aşa de tare, tocmai pentru că nu mi s-a mai întâmplat să găsesc bani prin buzunare. Asta până azi, când nu-mi mai găseam geanta de la Herbalife. Era în portbagaj. O uitasem de săptămâna trecută. Am luat-o dis de dimineaţă după mine, la birou si am deschis-o ca să verific dacă e agenda mea cu planificările în ea. Era, iar în agendă, pe lângă planificări am mai găsit un pliculeţ mic şi alb. Mare mi-a fost surpriza şi bucuria atunci când în plicul respectiv am zărit bani. Şi nu mărunţiş, ci 350 de lei, o parte din profitul meu de pe luna septembrie, profit de care uitasem imediat ce l-am făcut.
Nu ştiu cum sunteţi voi, dar pe mine aceste lucruri mă întântă foarte tare. Noroc că nu i-am uitat prin casă. Oare îi mai găseam ? 
Cu poliţia şi televiziunea la picioare
Filed under: Romania, amintiri, bani, fun, loc de dat cu capul, mizerii, politica, social
(continuare)
[...]
Vremea trece, tu îţi faci un viitor în Germania, îţi lansezi propria afacere şi te bucuri de viaţă alături de soţia ta.E nasol că nu poate face copii. Suferiţi amândoi din cauza acestui lucru, dar mai mult ea, parcă. Tu îţi îneci amarul mergând la curve şi, uneori, închizând barurile.
[...]
Ce mai contează că ai băut una mică (sau mai mare) înainte de a te urca la volan ? O faci, fie ce-o fi! Bagi cheia, dai contact şi pleci. Băi, futu-i ! Deci, să stabilim de la-nceput : în stânga-i ambreiajul, la mijloc frâna, în dreapta acceleraţia. Nu ştiu de ce dracului dreptul îl ajută cel mai tare şi stângul îi cam tremură. O fi de la băutură. Bagă a patra şi profită de drumul liber din centrul Bucureştiului. Băi, parcă se apropie ceva de mine ! Frânăăăă! Bum! În ce dracului am intrat ?
Scoate cheia din contact, că n-avea ce să mai oprească la maşina aia. Se dă jos speriat şi se uită de jur împrejur. Intrase în refugiul de la tramvai. Noroc că era noapte şi nu mai circulau tramvaiele. Cum vinul vorbea în numele său, le-a cerut poliţiştilor veniţi la faţa locului să vorbească cu proiectantul refugiilor. Păi cine mama naibii l-a pus să construiască rahatul ăla în mijlocul drumului ? Văzând că n-are scăpare şi că fiola îl dădea de gol, deşi el zicea cu totul altceva, scoate din buzunar nişte verzişori şi îi pune pe poliţiştii prezenţi la faţa locului să îl ducă acasă cu maşina poliţiei.
Deşi atunci când bei totul e posibil, nici el nu credea că poliţiştii vor pune botul la vrăjeala lui. Dacă s-a întâmplat cu unul, sigur aşa va fi şi în cazul celorlalţi. Cum îl oprea câte unul pe marginea şoselei, ăsta îi arăta carnetul de conducere made in Germany, iar ăluia îi mirosea a valută şi încerca să-l determine să contribuie cu mai mult, că altfel e groasă. Aşa era pe vremuri, de ce să nu recunoaştem ?
În Urziceni l-a oprit unul, la Buzău altul. Sătul de cheltuit banii pe prostii, a tras în parcarea unui restaurant unde a mâncat ceva şi s-a relaxat în compania unui pahar cu vin roşu. A urmat şi al doilea, inevitabil. Şi parcă a mai fost ceva, dar nu mai contează. Apoi a plecat liniştit către Focşani, cu destinaţia Mărăşeşti, pentru că a doua zi avea nişte treabă de rezolvat în judeţul Galaţi.
Ghinionul a făcut ca la sensul giratoriu de la Tişiţa, acolo unde pe vremuri era borcanul ăla în care îşi făceau veacul poliţiştii, să fie un filtru mare de poliţie. Control la sânge, o mulţime de maşini oprite şi mulţi reprezentanţi ai mass-media.
Vede o baghetă reflectorizantă ce îi taie privirea la orizont.
-Bună seara! Sunt agent Popescu Ion de la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Vrancea. Actele la control, vă rog!
- Nu am decât buletinul şi certificatul de înmatriculare, spusese el, crezând că va scăpa uşor cu o amendă.
- Haideţi cu mine, vă rog!
“Am pus-o!”, şi-a spus îngândurat, mergând spre borcanul plin de şoferi, poliţişti şi presă, împreună cu poliţistul ce-l trăsese pe dreapta.
- Aţi băut, întreabă poliţistul ce-i ţinea ferm actele de identitate în mână ?
Cam avea ochii înţeţoşaţi, dar nu avea cum să fie beat de la două pahare de vin roşu. În clipa aia, toate microfoanele, reportofoanele şi o cameră de filmat a celor de la Antena 1 erau ţintite asupra lui. Omul nostru se uită la microfon, se uită la poliţişti, iar la microfon şi spune sigur pe el :
- Da domnilor, am băut ! Mi-era sete ! Ce era să fac ?
- Ce-aţi băut şi în ce cantitate ?
- Apă. Multă apă. Am…
- Domnule, faceţi mişto de noi ? Păi mirosiţi a băutură şi faceţi mişto de noi că aţi băut apă ?
- Păi dacă nu mă lăsaţi să termin ! Am vrut să spun că am combinat-o cu nişte vin, dar cât să se coloreze niţel paharul.
Iritaţi, poliţiştii îl roagă să sufle în fiolă pentru a vedea care este concentraţia de alcool în sânge. Cum concentraţia nu era de nebăgat în seamă, poliţiştii îi spun să se aşeze că va avea mai mult timp de petrecut cu ei. A, şi să îşi ia adio de la carnet timp de câteva luni.
În momentul ăla i-a picat fisa. Dacă i-a mers în cazul refugiului de tramvai, trebuie să-i meargă şi acum. Numai că aici erau şi cei de la presă, iar acesta era o nouă provocare pentru el. A aşteptat acolo până s-au mai liniştit apele, iar când razia se apropia de final şi-a luat inima-n dinţi şi s-a dus la poliţistul care îl trăsese pe dreapta.
- Domnule poliţist, am uitat să vă dau şi paşaportul !
- Nu este nevoie domnule, imediat mă ocup şi de dumneavoastră!
- Insist, vă rog! A, uitaţi, am găsit şi carnetul de conducere! Abia aştepta ca poliţistul să arunce o privire asupra documentelor. Avea să găsească acolo 50 de mărci germane.
Poliţistul îl ia şi îl deschide. Urma testul cel mare. Poliţistul ridică ochii din paşaport, se uită către omul nostru şi se face că sună pe cineva. Apoi a coborât, spunând că se întoarce repede. A muşcat momeala, omul se liniştise.
Imediat, omul nostru s-a dus la reporterul de la Antena1, i-a dat şi lui câteva mărci şi i-a spus să vină cu el, fără alte comentarii. Ăsta, mai tânăr, s-a conformat. A venit şi poliţistul şi l-a chemat afară pe cel despre care spunea mai devreme că va avea de suferit. Ăsta de la Antenă îi mirosea urmele.
-Domnule, ai mare grijă, să nu te mai prind conducând sub influenţa băuturilor alcoolice ! Ai mare noroc că şefu a fost chemat de urgenţă la sediu şi că au plecat şi ziariştii, că altfel…
În timpul ăsta, poliţistul îl zăreşte pe tipul de la Antenă cu camera în mână.
-Ce caută ăsta aici mă ? Băi, ce cauţi aici ? Vii şi filmezi aşa fără să ştie omul ?
- Nu şefu, eu sunt cu domnul !
Ăsta, poliţistul, se uită nedumerit la cel pe care tocmai îl absolvise de orice vină, îi dă actele şi dă să plece. Omul nostru, văzând că organul a înghiţit momeala pe care i-o aruncase, a prins curaj.
-Domnuuuu colonelu, pot să-ţi spun Nelu ? Ia vino încoace puţin să îţi zic ceva ! Mai ia tu de aici încă atât şi mă escortezi matale până la Mărăşeşti, că eu îs ameţit şi nu văd bine pe unde merg. Da mă escortezi aşa, cu girofarul aprins, să vadă oamenii de acolo ce important sunt eu, ai înţeles? Iar ăsta cu camera să vină cu mine în maşină şi să conducă, iar când ajungem acasă să coboare din maşină şi să filmeze cum mă escortezi tu, da ?
Deşi asta însemna sfidare, atât cameramanul, dar mai ales poliţistul, nu au schiţat niciun gest şi au acţionat conform cerinţelor. Şi totuşi, vorbim de “vremurile bune”, atunci când nimeni nu se plângea de criză financiară şi a locurilor de muncă.
Desigur, vorbim aici de cazuri izolate, pentru că întâmplarea face să cunosc multe persoane care îmbracă această uniformă şi sunt demne de tot respectul. Dar, totuşi, mă întreb cât ne costă în ziua de azi aceste lucruri făcute de un om oarecare, ca în cazul celui de mai sus !? Cât ne costă în ziua de azi să fim escortaţi până acasă cu maşina poliţiei ? Cât ne costă protejarea sau absolvirea de unele fapte care contravin legii ? Cât ne costă să avem caracter ?
Notă : orice asemănare cu personajele reale este pur întâmplătoare !
Transformarea
Filed under: Romania, amintiri, loc de dat cu capul, social
Eşti român get-beget, dar ai fost binecuvântat de Dumnezeu să te stabileşti în Germania.Asta după chinuri groaznice, timp în care viitorul tău socru, om cu funcţie mare în guvern, îţi tot băga strâmbe, disperat fiind că vrei să i-o tragi fiică-sii şi apoi să-i ceri mâna, din bun simţ. El nu ştie ce-i aia iubire, pasiune, devotament. Aşa că îţi înscenează nişte chestii care te bagă la răcoare timp de câteva luni bune.
Stai acolo ca prostul, îţi plângi în pumni, îţi tragi firele de păr unul câte unul, că doar ai timp, ajungi să crezi că mai ai un pas până la a-ţi pierde orice urmă de demnitate şi te rogi la toţi sfinţii ca ăl de ţi-a înscenat mizeria asta să înebunească înzecit. Ieşi din pârnaie, te bucuri de libertate şi nici prin gând nu ar trebui să-ţi mai treacă să te mai gândeşti la ea.
Dar tu, nebun cum eşti, te duci direct la ea. Baţi la uşă şi deschide tocmai taică-său, viitorul tău socru (în mintea ta). Te întreabă ce faci, cu un aer de securist de primă clasă, iar tu îl întrebi unde-i Corina. Strâmbă din nas, îl dai la o parte şi intri. Nu-ţi mai pasă de nimic. Ce-ar putea să ţi se întâmple mai rău de-atât ? Vine şi ziua în care o iei de nevastă. Mai mult din ambiţie.
Nu apuci să numeri anii, că primeşti o veste îmbucurătoare. Socrul tău nu mai recunoaşte pe nimeni. Are Alzheimer. Ai un caracter puternic, aşa că te duci să-l vizitezi. Nu se mai uită urât la tine. Nu mai strâmbă din nas. Nu mai pune la cale nimic rău. Doar se uită pierdut la tine şi te întreabă dacă vrei să îţi croşeteze un pulover, apoi şi se pişă pe el. Tu îi mai dai un pahar cu apă şi pleci, nu înainte de a-i aminti că i-ai adus banane. După alţi ani, observi cum blestemele tale şi-au atins scopul. Socrul tău e slăbit rău, nu-şi mai aduce aminte de nimeni şi de nimic şi are dureri groaznice. Are şi-un cancer. “Iartă-l, Doamne!”, îi zici ţinându-l de mână, după care îl laşi să moară. Îţi juri că nu vei mai blestema pe cineva vreodată.
Vremea trece, tu îţi faci un viitor în Germania, îţi lansezi propria afacere şi te bucuri de viaţă alături de soţia ta.E nasol că nu poate face copii. Suferiţi amândoi din cauza acestui lucru, dar mai mult ea, parcă. Tu îţi îneci amarul mergând la curve şi, uneori, închizând barurile.
VA URMA !
Nota : orice asemanare cu personajele reale este pur intamplatoare !
Toamna se numără…recolta
Filed under: amintiri, diverse, foto, fun, personal, pr0n
Când eram mai mic, bunicii mei mă luau cu ei la cules, fie că era vorba de struguri, cartofi sau varză. Nu mă luau atât pentru a-i ajuta la treabă, cât pentru a mă face să înţeleg că mâncarea pe care o găsesc în farfurie este rezultatul unui an de muncă. Începusem să înţeleg chestia asta şi îmi plăcea să mă fac util ba la culesul roadelor, ba la reparatul sau vopsitul gardului sau, ştiu eu, la prăşitul şi mai apoi la culesul porumbului.
Când era vorba de mers la cules de cartofi, tare îmi mai plăcea să caut în pământ cartofi cu forme ciudate. La fel şi la roşii, castraveţi sau ardei. Îmi amintesc chestiile acestea pentru că în ultimele zile am devenit cam melancolic. Cred că de când am trecut pe lângă fosta mea grădiniţă care mi-a trezit nişte amintiri pe care nu le voi putea uita niciodată.
Şi pentru ca totul să prindă contur, am primit un mail cu nişte fotografii care reflectă exact trăirile mele din ultimele ore. Mi-am adus aminte cu plăcere de fragmente din copilărie, de bunicii mei care s-au dus unul câte unul în lumea celor drepţi, dar şi de momentele mele “ciudate” în care găseam la legume forme pentru absolut orice obiect pe care mi-l puneam în minte.
Vă avertizez că fotografiile de mai jos pot fi considerate de unii drept provocatoare şi chiar vulgare, însă chiar şi aşa, eu tot le pun 
Spuneţi drept, câţi dintre voi vă aduceţi aminte de copilărie urmărind pozele de mai jos ?
Mirosul vieţii
Mergând pe strada aproape pustie şi prăfuită de atâta vânt şi forfota zilnică, îl văd în uşa unui magazin pe nea Costică, mare comerciant în tinereţea sa, imediat după ce s-a întors de pe frontul de luptă. Stătea exact în locul în care fusese magazinul său, loc ocupat acum de un market. Se uita de jur împrejur, încercând să fixeze cu privirea puţinii oameni care îşi mai făceau drum prin oraş, la acea oră târzie.
- Tot respectul, nea Costică! Îmi pare bine să vă întâlnesc! Ce mai faceţi ?
- Noroc, noroc! Iaca…am ieşit la aer, că nu mai pot suporta să îmi trăiesc singurătatea în casă.
- Arătaţi foarte bine ! Cum mai staţi cu sănătatea ?
- Sunt sănătos, nu mă plâng! Multumesc lui Dumnezeu că-s sănătos, că asta îmi mai trebuia, să fiu dependent de medicamente! Dar parcă nu-s în apele mele…
- Păi?
- Mi-e frică de bătrâneţe. Mi-e frică şi mă deprimă. Nici nu ştii cum e să iubeşti viaţa, chiar să ţi-o rişti pe front şi după aia să o preţuieşti de o mie de ori mai mult, dar, deodată, să îţi priveşti în oglindă chipul plin de riduri. Parcă văd altă persoană, mă simt expirat şi nu mai văd cu ce pot fi de folos. Habar n-ai cum este să te trezeşti în mirosul ăla de om stătut în pat pentru multă vreme. Părul să-ţi miroasă a bătrâneţe, faţa să se deformeze în aceeaşi oglindă în care, atunci când erai tânăr, ţi-aşezai părul şi te dădeai cu colonie pe faţă, grăbit să ieşi la o cafea cu prietena de la colţul străzii. Mă deprimă. E ca şi cum m-aş fi culcat tânăr şi m-am trezit bătrân, lipsit de putere.
În timpul acela, pe stradă tocmai trecea doamna Florica, o bătrână cochetă după care îi cam fugeau ochii lui nea Costică.
- Bună Florico!
- Aaaaa, nea Costică ! Ce bine-mi pare să te văd! Arăţi foarte bine! Nu te-am mai văzut de-un car de ani!
În acel moment, nea Costică a schiţat un zâmbet natural, timp în care i-a sărutat mâna Floricăi.
- Mulţumesc! Şi dumneata arătaţi exact aşa cum te-am lăsat ultima dată. Ce să fac? Nu prea am mai ieşit, dar azi mi-am făcut curaj. M-am întâlnit cu Dan şi mai schimbam o vorbă. Îl mai ţii minte ? Bătea mingea pe maidan şi tu ţipai mereu la el, că aia nu e oră de jucat, ci de dormit.
- Eu merg înspre parcul mare, nu vrei să mai schimbăm o vorbă , îl întreabă Florica pe nea Costică ?
- Ba da, că tot am drum încolo, înspre casă!
În acel moment, nea Costică s-a luminat la faţă şi şi-a luat rămas bun de la mine, promiţându-mi că ne vom mai vedea. Parcă era alt om. Cred că era impulsul de care avea nevoie. Lumea nu-l uitase şi părea că acesta era momentul pe care îl aştepta din clipa în care a decis să iasă pe uşa casei sale.
De atunci, aproape în fiecare seară, nea Costică iese la plimbare împreună cu doamna Florica, vorbesc foarte mult şi deseori poate fi văzut cum râde cu poftă. A rămas acelaşi om pe care îl ştiam de mic, însă cu altă înfăţişare. Vârsta nu ne iartă, însă sunt oameni a căror vârstă le albeşte părul, dar nu le zgârie inima care rămâne tânără şi bate mereu la fel de tare pentru lucrurile bune şi frumoase.
Oraşul scufundat
Filed under: Marasesti, Romania, Vrancea, amintiri, bani, fonduri europene, loc de dat cu capul, social, turism
Mărăşeştiul este un oraş încărcat de istorie. Mereu spun că acest oraş a avut norocul că a fost implicat activ în luptele care s-au dat în primul război mondial ( să nu uităm marea bătălie de la Mărăşeşti, înscrisă în istoria neamurilor drept Ziua de Foc ) şi ghinionul că, in zilele noastre, nu a reuşit să îşi ridice capul şi să ţină drept spatele încărcat de glorie.
Istoria nu ne lasă-n pace. Aceste locuri sunt încărcate de fapte înălţătoare, de eroism dar şi de demnitate umană, de dragoste faţă de această ţară greu încercată din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, cât şi faţă de valorile născute pe pământ românesc. Mărăşeştiul are o soartă cu totul specială. Acel sat necunoscut până în anul 1917 avea să treacă brusc în cele mai ilustre cronici. Avea să cunoască gloria şi să i se deschidă paginile de o valoare incontestabilă, însă fără de folos, fără să devină şi să îndeplinească rolul misionar de propăvăduitor al păcii. Rol pe care îl merita cu prisosinţă.
De ani buni, oraşul nu mai înseamnă altceva decât trecut istoric şi manifestări de faţadă. Mărăşeştiul are o etichetă pe care cu greu o poate dezlipi cineva : PE AICI NU SE TRECE ! . Sunt cuvinte spuse răspicat, cu multă cruditate şi nu mai au de mult timp acelaşi înţeles. Sunt celebrele cuvinte ale lui Eremia Grigorescu, care au devenit în timp o realitate şocantă, ca şi cum, inexplicabil, îngăduinţa unei expresii sfinte se transformă, pe nevăzute, într-o permanenţă cu destin nefericit şi alunecare în uitare şi anonimat.
Martiri şi eroi, născători de pilde ce-ar fi trebuit să rămână modele şi învăţături de credinţă şi înţelepciune, au însufleţit pentru eternitate cu sângele şi dragostea lor locul de casă, cu acel cântec înalt, încărcat de-atâta suflet şi rămas în trupul Osuarului care avea să primească numele suprem de Mausoleul Neamului.
Şi totuşi, cu atâţia ani în spate, Mărăşeştiul se zbate îngrozitor între viaţă şi moarte. Este precum un monstru ţinut sub somnifere, adormit şi amăgit ori de câte ori Cineva vine să-i cunoască istoria. Mărăşeştiul este istorie, e ca o carte din care citim cu toţii şi pe care o punem la loc de cinste, însă nu vrem să îi atingem cu adevărat sufletul. Oraşul-erou este precum un copil însingurat, hăituit, fără casă şi fără drum, care înfruntă viaţa-n pieptul plin de recunoştinţă, cerşind un alt trofeu care să îl readucă în prim-plan. Are mult orgoliu, însă nu este înconjurat de suflete care să-l poată ridica la adevărata sa valoare.
Copiii săi au ales să îl părăsească exact când suferea mai crunt, dar el speră că va găsi drumul spre glorie şi că-şi va putea rechema fiii acasă. Plecaţi să muncească în altă casă, la Focşani, unele persoane se întorc acasă la îngânarea zilei cu noaptea cenuşie şi rece. Odată ajunşi, coboară spre oraşul scufundat, uitat de mult şi de mulţi. Acele lăzi pline de comori şi aurul cât un munte nestemat, dar blestemat, învelite în umbra grea a nopţilor reci şi deprimante, sunt lăsate în uitare şi anonimat. Toţi ştiu că există, dar nimeni nu caută să-l aducă la suprafaţă.
Elogiile aduse de presă din cele mai vechi timpuri şi până acum, pelerinajul a milioane de frunţi plecate prin faţa Bisericii Neamului, decernarea “Crucii de război franceze”, precum şi marile sărbători anuale din zilele comemorative şi, mai mult decât atât, recunoaşterea Mărăşeştiului drept ORAŞ-EROU, ar fi trebuit să se înmulţească într-o mare de motive care să ridice oraşul la suprafaţă şi să-l trezească din somnul adânc în care a fost lăsat atâţia zeci de ani.
DA, PE AICI SE TRECE ! Se trece plin de recunoştinţă, de dragoste şi gânduri curate. Dar haideţi să le arătăm celor ce trec pragul istoriei că Mărăşeştiului i se poate scoate falsa etichetă de oraş sărac, plin de neajunsuri, scăpat în uitare ! Mărăşeştiul este unul dintre cele mai bogate locuri. Vorbim de istorie, de întâmplări, care au făcut ca Mărăşeştiul să fie recunoscut în lumea întreagă.
Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele ?
Filed under: Marasesti, amintiri, cultura, loc de dat cu capul
Oraşul ăsta obişnuia să fie primul pe judeţ la capitolul cultură. Aici excela, atât! Cultură şi istorie. Dacă istoria va rămâne de-a lungul timpului neatinsă de mâna jegoasă a inculţilor, cultura poate fi uitată sau ignorată foarte uşor.Cultura nu mai există decât cu numele. Cu fapta, poate doar revista Clio mai scoate capul în soare şi respiră aerul tare al culturii vrâncene. În rest, aproape tot ceea ce s-a numit eveniment cultural a murit.
Îmi aduc aminte cu mare plăcere de salonul literar care se organiza an de an şi care aduna foarte mulţi oameni de o cultură şi de o valoare extrem de rară, de primăvara poeţilor, unde tot ceea ce conta era grupul, nu omul, unde ascultai poezii de o calitate extraordinară, de expoziţiile Centrului de zi, unde o mână de copii atât de simpli dădeau naştere unor lucrări sensibile şi frumoase, încărcate de emoţie şi bucurie, îmi aduc aminte şi de colectivul acelui centru, un colectiv foarte unit şi plin de creativitate. Şi câte şi mai câte!
Toate manifestările culturale aveau un singur numitor comun : Constantin Ghiniţă, fie-i amintirea mereu vie !Tică, aşa cum îi spuneam noi, cei mai apropiaţi.
Era un om de o calitate pe care rar o mai întâlneşti printre atâtea suflete de slugă, un om care era în stare să îţi ofere toată lumea fără să îţi ceară nimic în schimb. Poate doar apreciere şi un mulţumesc din suflet. Puţini ştiu că Tică suferea, însă el nu lăsa să se vadă acest lucru. Îi plăcea să pozeze într-o persoană mereu veselă. Avea un simţ al umorului extrem de bine dezvoltat. Şi totuşi, a suferit. A suferit pentru cultură. A vrut mereu totul. Nu a aşteptat nimic înapoi. Poate doar apreciere şi un mulţumesc din suflet.
A visat întotdeauna că poate deveni cetăţean de onoare al acestui oraş. Un oraş căruia i-a oferit totul. Dar n-a fost să fie. A murit cu un vis neîmplinit. Şi visul continuă să viseze. Anul trecut, prin toamnă, la ultima întâlnire a scriitorilor şi poeţilor vrânceni, i s-a promis titlul de cetăţean de onoare, post-mortem. Nu l-a cerut nimeni. Poate doar eu şi câteva alte persoane din oraş şi mai ales lucrurile şi lucrările de calitatelăsate în urmă. Dar i s-a promis. Public. Nu a avut parte de el. Încă. Nici măcar de o manifestare culturală în amintirea sa, cu ocazia marii sărbători sfinte de astăzi, Sf. Împăraţi Constantin şi Elena.
Oare a oferit prea puţine lucruri în raport cu ce a primit, fiind directorul Casei de Cultură ? A fost Tică important doar pentru mine şi pentru cei apropiaţi lui şi, de fapt, nu merita mai mult decât i s-a oferit ( o funcţie de conducere ) ? Merita titlul de cetăţean de onoare pentru tot ceea ce a făcut el de-a lungul timpului în oraş ? Mai putem vorbi de cultură în oraşul ăsta ?
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici