Nu contează cât de lung ai părul
Filed under: Romania, amintiri, loc de dat cu capul, personal, social
Văd în jurul meu foarte multe persoane care reuşesc să se facă auziţi, înţeleşi sau, pur şi simplu, reuşesc în viaţă datorită tupeului şi curajului fără nimic în spatele lui. Adică fără a se pricepe la ceva anume. Îmi aduc aminte de profesorul de drept, un animal preistoric care nu făcea altceva decât să îşi bată joc de studenţi prin acordarea unor note sub 4, doar de dragul de a veni cu “ceva bun” pentru a lua examenul.
Niciodată nu mi-am permis să îl trag de sacou şi să îl iau la mişto, aşa cum făceau unii colegi care veneau la cursuri fără să ştie la ce au examen. Şi ăia luau examenul, eu nu. Pentru că eram fraier şi tăceam, pentru că nu eram tare-n clanţă şi nu puteam să trec peste orice fără să-mi pese. Asta până mi-am luat inima-n dinţi şi l-am făcut de râs, elegant, în faţa propriilor studenţi, iar la examen i-am spus că poate să facă pe dracu-n paişpe, că tot nu are cum să mă pice deoarece îl voi contesta aşa cum n-am făcut-o niciodată, de prost ce-am fost. Şi am luat examenul cu 9. Un examen pe care alţi “proşti” l-au picat.
Văd cum oameni cu o clasă sau două mai multe decât trenul reuşesc să ajungă pe funcţii, să aibă succes în afaceri, să se întoarcă “victorioşi” din străinătate, să se căsătorească cu persoane mult mai pregătite şi de succes, dar mai ales să le râdă în nas celor care îşi tocesc viaţa făcând facultăţi şi masterate şi care vor să reuşească pe merit, cum se zice. Şi mă oftic, normal, încep să cred că-s dobitoc şi că totul se face doar pe pile şi pe bani. Degeaba te duci tu la un interviu, degeaba dai examen pentru un post anume, dacă el e deja promis unuia cu ochi albaştri şi cu buzunarele pline de bani făcuţi pe de-a-ndoaselea.
La un moment dat, văzând toate acestea, mi-am propus să fiu şi eu mai îndrăzneţ tupeist, chiar nesimţit, să merg cu nişte idei fixe şi idioate până la sfârşit, doar ca să am câştig de cauză, să arunc unora pastile ca să văd cum reacţionează, să vorbesc la mişto, să nu pun suflet în ceea ce zic. Dar în interiorul meu se ducea un război cumplit. Nu puteam fi aşa. Nu m-am născut aşa. Astfel că am revenit la cel ce am fost dintodeauna, pentru că ăsta-s eu şi cred că mă simt bine în pielea mea chiar dacă văd foarte multă lume care reuşeşte să se impună fiind altfel decât mine.
La fel ca mine e şi nevastă-mea. Poate şi mai şi. Uneori îmi spuneam că aş vrea ca fiică-mea să nu-i semene nici nevesti-mii, nici mie, ci să fie tupeistă, mult mai ambiţioasă şi puternică. Să fie curvă deşteaptă, vorba unei amice. Cu siguranţă că greşeam când gândeam aşa ceva. Sunt mândru că am primit o educaţie aleasă din partea părinţilor mei şi aşa voi proceda şi eu cu Dana, fetiţa mea. Cine ştie, poate copiii noştri vor avea un viitor mai curat în gândire şi în comportament. Aşa că îmi voi da silinţa să rămân acelaşi om modest şi idealist. Voi reuşi să fac asta oare ?
Dragoste de bărbat
Se spune că cea mai minunata şi specială femeie din lume este cea pe care o iubeşti cu adevărat şi care îţi oferă acelaşi lucru, fără niciun fel de obligaţie. Restul sunt doar lucruri care nu prea contează.
Pe vremea liceului, umblam cu un prieten pe stradă şi dădeam note gagicilor.Eram, de fapt, doi puşti…frustraţi aş spune, care gândeau şi vorbeam cu atât mai urât cu cât eram mai inocenţi din punct de vedere sexual. Uite ce cur are aia, vai ce ţâţe are cealalta, frate!, ia uite cum pleacă cracul din fund! Femeile erau pentru noi nişte obiecte de lux, ca nişte bijuterii foarte scumpe pe care le vedeam în vitrina unor magazine de lux.Nu ne imaginam că vom avea şi noi una vreodată.
În faţa unui magazin de unde obişnuiam noi să ne luăm îngheţată am văzut o tipă care, după mintea noastră, era prototipul femeii perfecte. Doamne, ce picioare se vedeau prin acele dresuri fine, ce fund rotund, numai bun de făcut ispravă cu el, ce talie de viespe şi ce haine, ce parfum, de parcă îţi ia minţile şi ţi le duce în cele mai tari vise pe care le-ai avut vreodată! I-am cam dat târcoale, acoperiţi fiind de faptul că era cam mare coada la care şi ea aştepta. Vedeam la ea nişte ţâţe cum numai în revistele Hustler, aduse de cunoscuţi de prin ţări străine, puteai vedea. Read more
Schimbul de generaţii
În urmă cu douăzeci şi ceva de ani mă bucuram de jocurile copilăriei împreună cu verişorii mei şi cu alţi prieteni de bloc. De cele mai multe ori mă jucam în curtea bunicilor. Şi o făceam mai toată ziua. Fie că băteam mingea pe maidan, fie că aprindeam cârpe îmbibate în motorină, puse pe un ciomag, ca să mă dau drept nu ştiu ce cuceritor sau că mergeam la vânat vrăbiuţe cu praştia-n mână, dar mai ales pentru că făceam acelaşi lucru în fiecare zi, nu ne plictiseam chiar deloc.
O ţin minte şi acum pe bunica mea, fie-i ţărâna uşoară că azi se împlineşte un an de când a plecat dintre noi, cum urla după noi pe la ora prânzului ca să mergem să dormim. Pe vremea aia funcţiona Fabrica Chimică de la Mărăşeşti. Cum auzeam sirena de la ora 14:15, cum ne ascundeam prin tufişuri, pentru că ştiam că e semnalul pentru tras pe dreapta-n pat. Am încercat toate locurile posibile, dar degeaba, că tot ne-a găsit. Mersul la culcare era o pedeapsă pentru noi, dar , vai Doamne!, cât de bine era să te întinzi în pat în camera aia răcoroasă, în plină vară, după ce ţi-ai suprasolicitat toţi muşchii.
Uneori, noi, copiii, aveam şi discuţii mai inteligente, cum ar fi ” ce ne facem când vom fi mari?”. Ne tot întrebam cum vom arăta noi atunci când vom creşte, ce vom ajunge, dacă ne vom mai juca sau întâlni tot la fel de des, dacă vom fi părinţi la rândul nostru şi dacă ai noştri copii îşi vor trăi copilăria în aceeaşi curte. Iată că vremea a trecut suspect de repede, iar când ne uităm în oglindă vedem aceleaşi suflete vioaie, de copii neastîmpăraţi, dar cu chip de oameni mari.
În urmă cu un an de zile, chiar pe 9 martie, am rămas fără bunici. În acel moment mi-am dat seama că s-a făcut schimbul de generaţii. Părinţii mei le-au luat locul bunicilor, eu şi soţia am luat locul părinţilor noştri, iar copilul nostru ne-a luat locul nostru. Viaţa este atât de frumoasă, de interesantă, dar , Doamne iartă-mă!, trece atât de repede că nici nu ai timp să meditezi prea mult la aceste lucruri. Suntem în prezent. Eu am 28 de ani şi cu mai bine de douăzeci de ani făceam aceleaşi lucruri pe care, în scurt timp, le va face copilul meu. Eu, însă, voi lua locul părinţilor mei şi o voi bate la cap să facă ceea ce eu uram să fac la acea vreme.
Notă: acest articol este programat să fie publicat pe data de 9 martie, la ora 15:15, în memoria scumpei mele bunici, Mamaca! Dumnezeu să te ierte!
Te uită cum ninge-n februarie
Beau Jacobs 3 în 1 şi mă uit pe geam. Ninge cu fulgi mari. E iarnă. O iarnă aşa cum era în vremea copilăriei mele. Îmi încălzesc mâinile pe ceaşcă şi visez cu ochii deschişi. Chiar dacă ar fi 10 metri de zăpadă, tot m-aş bucura să văd fulgii mari şi deşi care se aştern pe pământul pregătit să accepte orice provocare.Mă bucur la intensitate maximă, aşa cum numai un copil o face, pentru orice lucru, cât de mic. Gustul cafelei se potriveşte cu starea mea. Sunt nostalgic, îmi amintesc multe lucruri petrecute în anii ce-au trecut atât de repede. Să fie oare semn de bătrâneţe?
Uitându-mă la zăpadă şi la copiii care merg bucuroşi către şcoală, târându-şi cizmuliţele prin zăpada pufoasă, îmi amintesc cu plăcere de pauzele dintre ore, atunci când toţi băieţii ieşeau afară, în zăpadă, şi vânau fetele pentru a le da botezul. Chestia asta nu mă încânta deloc. Nu îmi făcea plăcere să văd cum nişte tipi care profitau de faptul că au putere şi că au toate şansele ca nicio fată să nu le stea în cale, profitau de naivitatea colegelor de clasă, sau chiar de şcoală, şi le făceau una cu pământul. Cu zăpada, pardon.
Şi nu, nu vorbesc despre acei băieţi care dădeau cu puţină zăpadă pe faţa gingaşă şi sensibilă a fetelor, aşa, la mişto, că aşa-i iarna. Nu. Vorbesc despre demenţii care trânteau fetele-n zăpadă, le băgau zăpadă şi-n gură, şi-n nas, în bluză sau pe unde apucau, apoi dădeau toată zăpada cu picioarele, ca să se asigure că victima e acoperită toată. După ce-şi făceau numărul, nici măcar nu le ofereau o mână de ajutor, pentru a le ridica din zăpada rece. Nu. Râdeau de se prăpădeau şi plecau în căutarea următoarei victime. Nicio fată din clasă nu scăpa. Toate se întrebau care dintre ele va fi următoarea.
Atunci a fost momentul în care, dezgustat, am venit în ajutorul fetelor, salvându-le de la aşa-numitul frecuş cu zăpadă. Pe unele apucam să le salvez din mâinile încleştate şi foarte hotărâte ale colegilor, pe altele le ajutam să nu încaseze atât de mulţi bulgări de zăpadă. Le ofeream o mână, le ridicam şi le asiguram drumul către clasă. Au ieşit certuri mari, colegii se supărau foarte tare pe mine, uneori au ieşit chiar şi bătăi. Asta până când au observat că fetele pe care le ajutam îmi cădeau în braţe, iar atacatorii rămâneau doar cu bucuria unor glume proaste.
Nu mai am cafea, dar afară încă ninge. Şi ninge frumos. Asta e tot ceea ce contează!
Sala de așteptare
Motto : Dacă s-ar clădi o Casă a Fericirii, cea mai
mare încăpere ar fi sala de așteptare(Jules Renard)
Mergând pe stradă, am întâlnit doi bătrânei care se țineau strâns de mână.Își vorbeau frumos, cu o voce caldă și calmă care se asemăna leit cu mersul lor.Aveau peste 70 de ani și erau, încă, împreună.Spun încă, pentru că în ziua de astăzi tot mai multe cupluri nu duc la bun sfârșit ceea ce au început cu zâmbetul pe buze.Divorțează și aleg să lase în urmă toate trăirile memorabile.
Tot ce s-a scris ori se scrie despre trecutul și soarta unui cuplu sau a căsniciei, în general, nu depășește latura pur contemplativă și de multe ori frizează ( a friza-a fi pe punctul de a atinge pragul nebuniei-dex-) hazliul sau anecdota. Read more
Avantajele copilăriei
Nu ştiu dacă este chiar cel mai potrivit titlu. Cert este că nu voi vorbi despre lucrurile pe care obişnuiam să le fac atunci când eram mic. Nu pentru că nu ar merita rememorată acea perioadă, ci pentru că vreau să mă axez doar pe un singur lucru : plăcerea de a te juca, de a te simţi liber. Am avut o copilărie atât de fericită, încât povestea copilăriei mele va fi povestită, probabil, chiar şi de copiii copiilor mei. Sau cel puţin aşa mi-ar plăcea să cred. Dintre toate plăcerile, două îmi erau foarte dragi. Călătoriile şi bătutul mingii pe toate drumurile.
Ce mai conta că veneam acasă murdari din cap şi până în picioare sau că aveam genunchii juliţi de la zgură sau asfalt ? Ce mai conta că tricourile şi pantalonii scurţi erau plini de la iarba prin care mă aruncam ca să prind toate mingiile ? Mă simţeam în largul meu, eram foarte fericit că îmi ocup aproape tot timpul făcând ce îmi place. Mereu îmi spunea maică-mea să profit la maxim de momentele acelea şi nu înţelegeam de ce. Acum ştiu. Am crescut, am la rândul meu un copil şi sunt convins că îi voi da aceleaşi sfaturi.
În perioada copilăriei, pe lângă alte activităţi cultural-artistice, jucam foarte mult fotbal cu prietenii de la bloc. Am prins perioada împuşcatului, când la ora 12 fix trebuia să fie linişte deplină. Dar cine să o păstreze ? Băteam mingea de dimineaţa şi până seara târziu, cu pauză de masă şi somn. Îl ţin minte şi acum pe administratorul de bloc, unul băţos, cu o mustaţă apăsătoare, care ne fugărea de mama focului pentru că deranjăm liniştea publică. Nouă ne făcea plăcere să fim alergaţi. Vă daţi seama ce gălăgioşi eram. Iată că acele vremuri au trecut, iar viaţa şi-a urmat cursul ei. Mult timp de atunci nu am mai pus piciorul pe minge, nu m-am mai întâlnit cu aceiaşi prieteni şi n-am mai gustat din plăcerile copilăriei. Venise timpul să fac curte fetelor, să merg la liceu şi să mă pregătesc pentru viaţă.
Cu doi ani în urmă mi-am adus aminte de vremea copilăriei. Jucam fotbal pe teren sintetic în fiecare week-end, pe timp de noapte.Era extraordinar, dar, cum lucrurile frumoase durează foarte puţin, m-am ales cu o febră musculară de toată frumuseţea, ca mai apoi să ajung să nu mai pot juca fotbal deloc, din cauza unor dureri lombare . Dau semne de bătrâneţe, chiar dacă îmi e carcasa încă bine lustruită. N-am ce face acum, însă îmi pot aminti cu plăcere de avantajele copilăriei mele.
Îşi mai aduce aminte cineva ?
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici