Doamne, atâţi oameni bolnavi, unii fără de speranţă, alţii plini de încredere ! Tineri. Copii. Mult prea mici pentru a da piept cu greutatea. Dacă te concentrai puţin, mai că puteai auzi sute de gânduri şi suflete răzvrătite care căutau cu disperare şi cea mai mică rază de speranţă. Holuri reci, pustii. Pereţi încărcaţi de durere.

Medici mult prea puţini în comparaţie cu numărul de pacienţi. Medici foarte buni, extraordinari. Unii cam plictisiţi. Alţii mult prea preocupaţi de pacienţii, de ai impresia că ai călcat pragul unei clinici private. Îţi dai seama că nu-i aşa. N-au nici măcar un cabinet unde să te primească şi să-ţi spună rezultatul. Nu au intimitate. Nici ei, nici pacienţii. Sunt nevoiţi să vorbească pe holuri, în timp ce zeci, chiar sute de pacienţi îşi aşteaptă rândul. Unii mult prea îngrijoraţi, pentru că au tras cu urechea la rezultatele altora.

Asistente tinere, probabil la început de carieră. Grijulii, atente, optimiste, care îţi transmit un mesaj întotdeauna pozitiv. Chiar şi asistente ciufute, îmbâcsite în mizeria sistemului bugetar. Mereu nemulţumite, uneori NF. Nu sunt mulţumite de salariu, dar nici nu arată că merită mai mult.

În primă fază tinzi să pari mulţumit când vezi că se investeşte. Spitalul se modernizează. Se pune rigips, uşi şi geamuri din termopan, sistem de încălzire performant. Confort. Apoi, începi să devii din ce în ce mai stresat. Bormaşina, flexul şi rotopercutorul îţi testează nervii, mai ales dacă aştepţi de ore bune nişte hârtii “date la semnat”. Încerci să te linişteşti gândindu-te cât de greu le este pacienţilor de la terapie intensivă, care au nevoie de odihnă şi linişte, dar care, din păcate, nu o au. Cică să nu faci tensiune. Cică să dormi. Ce să dormi, că nici cu doză dublă de diazepam nu ţi se închid pleoapele.

Un sistem sanitar încă la pământ, în ciuda eforturilor multora dintre medici, care se chinuie să asigure un act medical la standarde europene. Mă tot întreb ce mai caută în ţară medicii foarte buni, orientaţi către rezultate deosebite şi care au o răbdare de fier ? De fapt, ce mai caută ei în sistemul bugetar ? Ar putea câştiga bani serioşi muncind în clinici private sau în afara ţării. Răspunsul e simplu, sincer şi, poate, dureros : cineva trebuie să o facă şi pe asta ! Efectiv o fac din plăcere. Cel puţin aceasta este impresia pe care o lasă.

Dar, de ce să ne minţim ? Şpaga a rămas la loc de cinste. Probabil Sigur este vina noastră. Noi i-am învăţat cu bani. Rămâi, totuşi, cu un gust amar când vezi că anestezistul sau medicul se dă deoparte pentru a număra banii din plicul pe care tocmai i l-ai băgat în buzunarul primitor, cusut cu aţă groasă. Dacă nu-i ok, nu le este ruşine să îţi bată apropouri. Dacă e de ajuns îţi dai seama imediat. Devii foarte important, ca pacient.

Singura mea bucurie este că nu chiar toţi sunt aşa. Încă mai e o şansă. Deşi, dacă gândim la nivel macro, putem spune liniştiţi că asistăm liniştiţi la deconectarea de la aparate a ceea ce a mai rămas din sistemul de sănătate. Nu contează că se fac descoperiri revoluţionare. Nu contează că cei care au descoperit aceste lucruri sunt academicieni cărora le-au scăzut salariile cu 25%.  Nimic nu mai contează.

Care a fost răsplata cercetătorilor de la Victor Babeş care au descoperit existenţa unor celule în corpul uman despre care nu se ştia încă nimic şi care au dus la un rezultat fantastic ce a făcut înconjurul lumii : celulele pot reface muşchiul inimii şi astfel pot fi tratate afecţiuni precum infarctul miocardic ?

Păi, răsplata statului român a fost una care nu a făcut doar înconjurul ţării noastre, ci a întregii lumi : proiectul nu este interesant ! Aşa că cercetarea nu va fi dezvoltată şi, cine ştie, un proiect care poate naşte o descoperire care poate revoluţiona medicina zace prin sertarele ministerului.

Până atunci, rămâne să ne plângem amarul prin spitalele clasice româneşti, cu medicamente cumpărate din buzunarul propriu, cu reţete pe care le iei la preţ întreg, cu şpagă şi cu umilinţă. Zău aşa, ce-i aia asigurare medicală ?

Aş începe prin a vă spune că am învăţat să câştig în două zile atâţia bani cât câştig la serviciu într-o lună. Asta după trei luni de zile. Bine, nu vă imaginaţi că în fiecare zi câştig câte 800-1000 de lei. Dar lunar, tot reuşesc să realizez suma asta, chiar dublul sumei. Şi pentru că am învăţat să fac asta, mă gândesc că ar fi bine să îmi fac un PFA şi să încep să câştig pentru mine, aşa cum trebuie, adică legal. Nu că nu ar fi fost aşa până acum, dar tot stăteam pe firma altuia.

Şi că tot veni vorba de ceea ce fac eu, vă invit la noul cabinet de sănătate din Focşani pentru a beneficia de o evaluare de sănătate şi analiză corporală în urma căreia veţi putea obţine şi recomandări şi soluţii la eventualele probleme pe care le aveţi în modul vostru de alimentaţie. De asemenea, tot în această perioadă, adică în luna decembrie, vă puteţi răsfăţa pielea cu  un tratament profesional pentru faţă. Oferta este valabilă doar pentru cei pe care îi interesează cu adevărat sănătatea iar rezervarea se face doar în urma unei programări, aşa că … profitaţi !

O singură dată am fost contactat. Este vorba despre cei de la Intrerbrands care m-au şi chemat la un interviu. Între noi fie vorba, era un interviu mult prea ciudat, după părerea mea. Era vorba de teste de logică matematică, niţică filosofie şi probleme de matematică pură. Erau şi câteva care se rezolvau lejer, prin regula de trei simplă. Dar la un interviu să dai astfel de teste fără să te intereseze şi experienţa anterioară ?

Un manager de vânzări venit de la Iveco, prezent la acel interviu împreună cu mine şi cu alţi trei tipi, se trăgea cu mâinile de păr imediat cum a privit testul. Omul avea experienţă în vânzări cât nu aveam eu în relaţia mea cu nevastă-mea , adică de peste 11 ani de zile.  Chestia haioasă a fost că eu am trecut testul, el nu. Am mers mai departe, la un al doilea interviu, dar m-am văzut nevoit să refuz jobul întrucât nu mi s-a părut că îmi oferă reale oportunităţi.

Restul de 300 şi ceva de mailuri au rămas fără răspuns. Ce credeţi că am făcut după ce mi-am băgat picioarele în tot ce înseamnă sistem de recrutare online ? Am vrut să văd cât de mult atrage un cv impresionant. Aşa că am inventat un personaj cu burse în străinătate, cu un istoric excelent în vânzări şi cu multă iniţiativă. Am trimis cv-urile la aceleaşi adrese. Câte companii credeţi că s-au arătat interesate ? Da, aţi ghicit, NICI MĂCAR UNA !

După ce m-am întrebat care e rostul acestui sistem de recrutare online dacă mai toţi îşi lansează ofertele de job doar ca să pară transparenţi, am încercat să pătrund în sistemul privat al unor mari companii producătoare de medicamente. Am observat că sunt cu adevărat profesionişti, oameni de cuvânt, însă şi ei cu un defect. Adicătelea merg pe recomandări, ca să nu le zicem pile.

În tot acest timp am încercat să mă pregătesc corespunzător pentru un set de interviuri. Am învăţat de la persoane cu mult mai multă experienţă decât cea a unui bugetar cu state destul de vechi că pregătirea unui interviu într-un mod cât se poate de serios, poate fi cheia succesului. Contează foarte mult aspectul fizic îngrijit, contează să fii calm şi sigur pe tine şi, de ce nu, restrictiv şi impunător. Reţineţi un singur lucru : voi sunteţi în căutarea unui angajator şi nu el în căutarea voastră. Aveţi dreptul să alegeţi cu cine vreţi să lucraţi.

Am învăţat zeci de chestii, de la replici uzuale şi până la răspunsuri tip, tehnici de negociere şi metode elegante de abordare. Până la urmă, tot ceea ce contează este momentul în care dai nas în nas cu cel care te intervievează. În faţa lui uiţi tot ce-ai pregătit acasă şi devii tu însuţi.

Părerea mea sinceră este că trebuie să fii pregătit pentru lucruri care nu pot fi prevăzute. Trebuie să fii capabil să faci faţă unor situaţii la care nu te aşteptai şi care pot intra în contradicţie cu tot ceea ce credeai tu că înseamnă un interviu. Iar pentru a face faţă uşor unor astfel de situaţii, vă voi propune un exerciţiu de imaginaţie.

Mergi la o conferinţă care are loc în incinta unui hotel. Într-o pauză, te decizi să ieşi afară pentru a lua o gură de aer. Te gândeşti la viitorul tău şi crezi că a venit vremea ca tu să ai un job nou. Eşti la penultimul etaj al hotelului şi trebuie să iei liftul.

Când uşile liftului se deschid, dai nas în nas cu o persoană extrem de influentă, impunătoare şi puternică în acelaşi timp. Nu ştiu, un Dinu Patriciu, Ţiriac sau, de ce nu, Donald Trump ? Persoana respectivă observă că sunteţi extrem de entuziasmat şi decide să vi se adreseze : ” Cobor până la etajul 2. Până atunci mă puteţi convinge de ce sunteţi în stare.Aşadar, ce aveţi de spus despre dumneavoastră ? “

Într-adevăr, este un scenariu de domeniul SF, însă nu-i aşa că este bine să fim pregătiţi pentru orice şi să avem întotdeauna replica la noi ? Un discurs de 30-40 de secunde, extrem de concentrat şi nuanţat în acelaşi timp, care să îl facă pe interlocutor să vrea să obţină mai multe informaţii de la noi, poate face mai multe minuni decât un mega-interviu pentru care ai tocit o vară întreagă.

În urmă cu mai bine de cinci ani cineva a încercat să-mi tragă o ţeapă. Cineva destul de apropiat. Nu am acceptat să intru în joc, dar câţiva amici au făcut-o, spre dezamăgirea mea. Le-am zis că nu e bine, că miroase de la o poştă a joc piramidal clasic şi ordinar şi că sună prea bine pentru a putea reuşi într-un timp atât de scurt şi de simplu. Puţini ştiau la vremea aia de mega-ţeapa Delphin. Eu auzeam pentru prima dată şi mă bucur nespus că am luat decizia potrivită.

După încă un an, naşa mea mi-a spus câte ceva despre o nouă oportunitate. Deşi eram convins că ultimii oameni care mi-ar da ţeapă ar fi chiar rudele sau familia mea, încă aveam proaspăt în mintea mea acel episod cu Delphinul. Aşa că nici nu am vrut să aud mai multe chestii legate de Herbalife. Nu m-a interesat nici dacă sunt ok, nici dacă nu-s.

După fix patru ani de zile, ceva m-a făcut să particip la un eveniment Herbalife. Probabil nevoia cruntă de bani. Salariul a scăzut cu 25%, ratele au crescut, nevoile la fel. Prima lună a fost foarte grea pentru mine. Informaţii peste informaţii, recomandări, traininguri etc. Dar şi plăcut. Mai ales la sfârşitul primei luni, când am observat că profitul meu era aproape cât salariul pe care îl câştigam lună de lună.

După trei luni de zile lucrurile par mult mai simple, frica aia că nu voi avea cum să conving lumea a dispărut, sunt cu adevărat disperat că nu-mi mai ajunge timpul, iar chestia asta se vede şi pe blog, profitul depăşeşte lejer salariul, iar trainingurile încep să devină din ce în ce mai interesante.

Dacă o ţin tot aşa, luna viitoare mă voi califica pentru trainingul internaţional de la Barcelona, care va avea loc anul viitor, în septembrie, acolo unde voi avea privilegiul să primesc lecţii direct de la doctori şi oameni de ştiinţă precum David Heber, laureat al Premiului Nobel pentru medicină.

Şi cum am înţeles că Herbalife înseamnă mai mult decât o afacere ( Herbalife înseamnă sănătate şi energie, în primul rând), aşa cum credeam la început, am început să îmi formez o echipă activă care să îşi fixeze cel puţin aceleaşi scopuri ca şi mine. Şi vă mai spun că cel ce va intra acum în echipa mea, va avea foarte mult de câştigat până în vara anului viitor, întrucât România este printre ţările în care Herbalife are o cotă de încredere şi creştere fantastică.

Iar eu aş fi printre ultimii oameni care ar încearca să dea cuiva ţeapă.

Cel puţin anul trecut am visat asta de vreo şase sau şapte ori. Mi-era frică să mă mai culc şi  când adormeam, o făceam cu portofelul în mână, dar aşa, palmat, să nu-l vază nevastă-mea.

În ultima vreme, de când am început să lucrez part-time, am început să visez mult mai frumos. Şi mai liniştit. Deh, acum nu mai strâng din buci când ţipă reminderul de pe telefon că am rata de plătit la bancă. Abia plăteam ratele şi utilităţile, dar nici că renunţam la iPhone şi la abonamentul  de internet nelimitat de la Orange de 10 euro. Aş murea dracului, vorba uneia!

Şi pentru că mi-s  mai masochist aşa de felul meu, am fost odată la Adjud, că mi-au îmbuibat unii capul că acoluşa-i un târg săptămânal unde găseşti toate kitschurile şi tot felul de haine aşa, mai pentru buzunarili noastri di moldoveni zgârciţi. SH, clar. Spiru Haret, pentru cei cu puţină carte.

E un târg de ţîgani. Uite-aşa îmi vine mie să le spun câteodată ţiganilor get-beget. Ţîgani, pentru că se comportă aşa cu toată fiinţa lor. Ţîganul e bun orator, negociator, vânzător şi, până la urmă, ciorditor, dacă vede că nu-i iese nimic. Ce-i al lor, e al lor !

Am mers acolo cu gândul de a face un joc de rol. Cel al unui sărman care abia îşi strânge un pumn de bani ca să bage ceva la ghiozdan şi să încalţe-un pantof Adidas trecut prin şapte perechi de labe. M-aşteptam să merg printre nişte mese şi să mă gândesc la ale mele, că oricum n-aveam de gând să cumpăr. De fapt, venisem cu altă treabă, dar dacă-i târg, hai să vedem! Nici n-am apucat să mă gândesc la ceea ce-mi propusesem că m-a şi luat o ţîgancă în primire :

Hai frumuşelule, şăfule, boierule ! Hai pune mâna pă haine, calitate D&G, să moară cine-o vrea să moară !

Nu vreau, eu mergeam pe-aici…nu mă interesează.

Aaaaş, păi aşa zâi morocănosule !

Morocănos ? Hmmm…. adevărul e că aveam o faţă neadaptată stilului de viaţă de prin târg.

Boarfe aruncate pe-un ciolofan, o grămadă de femei găini care scormoneau prin ele şi care se mai şi certau uneori – ” ia fă mâna de pe ea, eu am văzut-o prima!” … ” cu cât dai asta ?” … “11 lei, mâncaţi-aş, haină de-a lu Botezatu înainte să se-apuce de afaceri, zău!” …. ” scumpă ! 5 lei şi-o iau” … şi….jaaaaaaaaaap, cealaltă pune mâna pe ea şi dă 10 lei şi i-o fură.

Pfoaaaai, în gândul meu, apoi cam aşa îmi vine să fac şi eu după ce-mi achit datoriile. Negociere la sânge pentru o boarfă care nici nu-mi place, dar cică ţîne di cald. Băi, unde dracu am intrat eu ? Eu plec, îmi zic ! Ridic privirea şi văd nişte adidaşi super tari. Dacă te uitai de la 2 metri distanţă ziceai că-s noi. Marca Adidas, original blend. Erau aşezaţi la câţiva zeci de centimetri de grămada cealaltă de adidaşi obişnuiţi. Căcaturi gen Puma, Nike, Reebok.

- Cât e perechea  aia de adidaşi, întreb eu în timp ce arăt cu degetul către grămada mare ? ( să fac o probă, zic )

- O sută şefu ! Adică 10 beţe de-astea noi, că ne-am tâmpit cu banii ăştia!

- Şi ăia de acolo ( cei Adidas ) ?

- O sută douăzeci şăfule ! Originali ! Cristi Ronaldo scrie pe ei, i-am luat de la Bernabeu!

- Adică 12 beţe, da  ? ( în timp ce duceam mâna la buzunar )

- Nu boierule, un meleon două sute d-ăia vechi !

- Păi tu crezi că ţi-ai găsit prostul ?

- Haoleu baştane, păi ce, e scump ? La şcoala şi la banii tăi, nu merită Cristi Ronaldo neşte bani pentru bejuteriile astea?

- Cine-i bre Cristi Ronaldo ăsta ? ( eu, mare neştiutor , cică)

- Ete ăsta-i Cristinelu meu ! ( un puradel cu pantalonii rupţi în cur, dar cu adidaşi de firmă-n picioare ) L-am botezat aşa după fotbalistu ăla care joacă-n Spania. Astea-s ghete de fotbalist mare, îi dau ieftin !

- Sunt scumpi, nu mă interesează ! Plus că-mi vinzi poveşti care nu fac un ban.

- Gata şăfule, uite, ia-i acum cu o sută şi gata ! Ultimul preţ, că ş-aşa mă doare inima-n pept că ţî-i dau aşa eftini!

- Nu, gata. Nu îi vreau !

- Sărmanule ! Dacă m-ai văzut ţîgan ai zis că mă fraereşti, ăh ? E marfă de calitate, poetule ! Hai….şapte sute dă mii vechi, na !

- Nu ! Să fii sănătos ! În momentul în care am auzit cuvântul sărman, mi-am amintit brusc de coşmarul pe care îl tot aveam. Îmi venea să-l calc în picioare pe ţîganul ăla cu mustăţile cât coada de cal.

- Ptiu, că al dracu eşti la maţe !

Apoi îşi aruncă pălăria pe jos de nervi, după care şi-o scutură de pantalonii prăfuiţi. Probabil că au fost şi alţii înaintea mea care l-au refuzat.

După jumătate de oră petrecută în târgul ăla, n-ai cum să nu te distrezi ! Dacă ar fi să mai merg acolo, aş merge pentru distracţie. Cele mai faine replici acolo le găseşti. Uneori, chiar şi cele mai faine tricouri de firmă, noi şi ieftine. Ciordite, desigur. Iar dacă nu iei nimic, deşi negociezi cu ţigăncile până nu mai poţi, s-ar putea să vezi şi-o fofoloancă. Aşa a păţit unul care n-a vrut să cumpere şi i-a mai tras şi-un stuchit ăleia, că e borfaşă.

Ziua mi-am încheiat-o la un restaurant. Hei, staţi, nu aruncaţi cu pietre ! Am mers la Cantina Săracilor. Păi ce, credeaţi că am dat de bani, aşa, dintr-un foc ? Trebuie să recunosc că au o mâncare extrem de gustoasă şi, mai ales, ieftină. Totuşi, mă uitam cum o grămadă de lume bună ( chiar am văzut câţiva potenţi financiar ) vine să ia masa acolo şi cum ăştia mai subţiri la pungă se uită chiorâş la ei.

Am învăţat multe din ce-am văzut acolo, parcă-s puţin mai cumpătat la bani, ajutat fiind şi de coşmarurile care încă îmi sunt proaspete în minte.  Chiar aşa, ce coşmaruri v-au marcat pe voi de-a lungul timpului şi cum aţi scăpat de ele ? Sau oi fi eu singurul care are nevoie de consultanţă ?

Suntem bombardaţi cu informaţii, unele plăcute, altele mai puţin plăcute, intrăm cu tot trupul în problemele de care ne lovim în fiecare zi, căutând o soluţie cât mai rapidă care să ne mai lase timp şi speranţă şi pentru alte lucruri, suntem mulţumiţi atunci când trecem peste obstacole, deşi niciodată nu ne-am gândit cum ar fi fără ele.

Cu toţii întâmpinăm dificultăţi de-a lungul vieţii şi acelea pot fi zilele în care se decide ce se va întâmpla pe viitor. Dacă este ceva care nu merge în viaţa ta, schimbă acel lucru ! Dacă nu poţi schimba, atunci schimbă-ţi atitudinea! Este important să dăm multă atenţie atitudinii noastre, modului nostru de a privi problemele de zi cu zi, astfel încât să formăm un depozit de unde vom putea lua în zilele cu adevărat dificile. Cu toţii avem zile negre, zile care ne împing la limita răbdării, iar dacă nu ne-am educat să avem o atitudine pozitivă, în acele zile ne va fi cu adevărat greu să sperăm.

Totul funcţionează după o schemă extrem de simplă. Putem schimba totul urmând doar câţiva paşi, însă este foarte dificil să ne impunem acest lucru, întrucât noi, oamenii, ne focalizăm tot mai tare pe probleme, obstacole şi, mai ales, eşecuri. Aceste lucruri ne blochează şi ne oprim, pentru că nu suntem capabili să vedem dincolo de ele. Totuşi, dacă privim cu atenţie, putem vedea clar că nu există probleme care să nu poată fi rezolvate. Totul este ca un puzzle, iar la puzzle există soluţii. Dacă te loveşti de ceva şi nu eşti sigur că se va rezolva sau că poţi rezolva, nu înseamnă că acel lucru nu poate fi rezolvat. Trebuie doar să găseşti soluţia potrivită pentru acel puzzle, pentru acea problemă.

Facem totul pentru a găsi o cale de mijloc, iar atunci când totul revine la normal, suntem extrem de binedispuşi. Normalitatea ne bucură. Cum ar fi dincolo de ea ? Cum ar fi să avem parte în fiecare zi de căldura familiei şi de linişte financiară, cum ar fi să ne simţim în largul nostru ori de câte ori ieşim din casă, să ne iubim aproapele şi să fim atât de energici încât să oferim şi celorlalţi acelaşi sentiment, aceeaşi putere ? Cum ne-am simţi atunci când punem capul pe pernă zâmbind ? Uşuraţi ? Mulţumiţi ? Norocoşi ? Fericiţi ?

Tu cum ai defini fericirea ? Ce anume te-ar face fericit ? Banii, călătoriile, dragostea, recunoaşterea ? Ce faci pentru a fi fericit  şi ce ai fi dispus să faci ? Te-ai întrebat vreodată cât eşti de fericit ? Dacă da, care a fost răspunsul tău  şi cât de sincer ai fost ?

Da, este o ştire care merită atenţie. Însă ceea ce mi-a atras mie atenţia şi mai mult este că în acea echipă de cercetători francezi şi-au făcut loc şi doi medici români care, culmea, sunt şi coordonatorii acestei echipe. Doi medici români care, foarte probabil, ar fi câştigat un salariu de mizerie în ţară şi ar fi lucrat în acest sistem mizerabil de care ne lovim cu toţii.

Cum era de aşteptat, cercetarea respectivă a fost oprită temporar din lipsă de fonduri. Păi cine să dea bani pe prostii, nu ? Ca să nu mai zic că-n ţară există atâtea minţi luminate printre medici şi cercetători încât, dacă ar fi finanţaţi cum trebuie, s-ar face multe descoperiri revoluţionare.

Ca cea făcută de acei medici din Bucureşti care au descoperit absolut întâmplător un tratament revoluţionar pentru cei ce au probleme cu inima şi au suferit un infarct miocardic. Asta după ce statul le-a tăiat din leafă 25%.

Ne-am gândit la domeniul farmaceutic pentru că, ne-am gândit noi, farmaciile nu au dat niciodată faliment dacă au fost administrate corect. Sau aproape niciodată, că mai e şi cazul de forţă majoră. Nu vă spun cât a durat obţinerea autorizaţiei, cât au stat actele pe la minister şi câte şi mai câte cheltuieli neprevăzute au fost făcute ! Enorm. ENORM! În tot timpul ăsta am observat că sistemul birocratic începe să se perfecţioneze. Tinde spre absolut. Orice situaţie care ţi se cere în format electronic, trebuie dusă şi pe hârtie, că nu se poate renunţa la hârţogăraie. În fine.

Pentru că piaţa aşa funcţionează, trebuia să venim cu ceva nou şi interesat în vederea atragerii clienţilor şi a fidelizării lor. Am venit cu preţurile cele mai mici de pe piaţă. Să fim serioşi, ce-l interesează pe om, nu preţul ? Am făcut contract cu CAS, am început să dăm reţete gratuite şi compensate, totul era fain, afacerea începea să dea roade. Oricum, se resimţea efectul crizei. Puterea de cumpărare nu mai e atât de mare dacă salariile s-au micşorat. Teoria funcţionează foarte simplu. Practica ne omoară, pentru că această criză, inventată sau nu în ţara noastră, omoară încet, dar sigur, tot ce înseamnă sistem privat.

Aşa se face că, după ce abia ţi-ai făcut mâna şi ai dat câteva reţete, CAS îţi spune că s-a terminat plafonul şi că dai pe barba ta de-acum încolo. Decontarea se face după luni de zile de rugăciuni către cel de sus, timp în care te tot întrebi ce să faci să nu rămâi blocat financiar, pentru că furnizorii de la care ai cumpărat medicamentele te stresează cu telefoanele pentru a le achia facturile, tu dai din umeri spunând că nu ai cum zilele astea şi, într-un final, ei nu îţi mai dau marfă până ce nu le umezeşti buzele cu ţârâita. Şi uite aşa se formează un cerc vicios, în care actorul principal este nimeni altul decât statul român.

Până la urmă te descurci. Uneori mai greu, alteori mai uşor. Mai uşor pentru că te căleşti şi te gândeşti că, atunci când vom ieşi din criza asta ( dacă vom mai ieşi ), dacă vei mai rezista pe piaţă, înseamnă că vei face bani serioşi.

Problema extrem de enervantă şi de frustrantă, după umila mea părere, este că statul român, în naivitatea lui ( ca să nu zic prostie ), îi faultează şi pe cei care încearcă să aducă plus valoare bugetului consolidat, în speţă sistemul privat, dar şi pe proprii ei cetăţeni, care nu mai ştiu pe unde să mai scoată cămaşa în urma micşorărilor salariale sau a concedierilor masive. Cum ? Extrem de simplu. Nu anunţă scumpiri notabile ale medicamentelor ( gen 10%,20% and so on ), însă preţurilor lor vin săptămână de săptămână mai mari de la furnizor. Nu există factură cu medicamente care să aibă acelaşi preţ (fără tva şi adaos, implicit) cu cel venit în urmă cu doar câteva zile, maxim o săptămână.

Unde mai pui faptul că sunt o mulţime de medicamente cu preţ impus. Adică nu ai voie să pui un preţ mai mare decât preţul impus de casă, implicit de minister. Ce mai contează că te încarci aiurea în gestiune cu medicamente pe care tu nu câştigi, uneori, nici măcar 10% în plus. Ca să nu mai zic de medicamente precum Nexium care vin cu preţ mai mare din depozit decât preţul impus de casă. Adică mai pui bani din buzunar ca să ieşi pe zero.

Având în vedere aceste aspecte destul de simple, pentru că existe multe altele destul de complicate şi complexe pe care nu vi le-am spus acum, dar care sunt convins că se întâmplă în (aproape) orice domeniu din sistemul privat, mă întreb şi vă întreb destul de serios şi îngrijorat : ce mai merge-n ţara asta, oameni buni ? Ce să facem, să ne luăm catrafusele şi să ne mutăm afacerea în ţări precum Bulgaria ?

Acest lucru îmi aminteşte de-o zi oarecare, în urmă cu aproximativ trei ani, când am terminat şi ultimul leuţ din casă şi mai aveam de aşteptat o săptămână până să-mi intre salariul pe card. Dădusem banii pe ratele bancare, pe utilităţi şi pe mâncare. Nu mi-au mai rămas de distracţie. Ar fi fost suspect să-mi rămână.

Resemnat, mă întinsesem în pat lângă nevastă-mea şi am dat drumul la televizor. Nici un minut n-a trecut că a apărut o reclama la ciocolata Heidi, aia cu alune de-mi place mie de mor. Asta apropo de reclame. Mi s-au făcut ochii cât cepele şi ouăle cât baloanele umplute cu heliu. Eram lipit de televizor şi făceam 13-14 prin casă că n-aveam bani de-o ciocolată. Disperat, am început să caut în fiecare colţ al casei. Ciocolata costa la vremea aia cam 30 de mii, adicătelea 3 lei din ăştia noi. Am găsit doar vreo 17 mii prin casă, mărunţiş. M-am simţit precum ultimul om. Vă daţi seama, n-aveam nici măcar de-o ciocolată!?

Deodată, nu ştiu cum, m-am dus ţintă către şifonier. Am luat la puricat hainele, atât de disperat eram. Şi voi ştiţi că românul e periculos când vine vorba de crăpelniţă. Parcă Dumnezeu mi-a îndreptat paşii către şifonier. Am găsit acolo o bancnotă de 50 de mii, uitată cine ştie de când. 50 + 17 = 67. Adică două Heidi şi mi-a mai rămas şi rest.

De când mi s-a întâmplat chestia asta, încercam să îmi impun să mai las din când în când bani prin casă. Mărunţiş, cât să se strângă de-un cico. Mai târziu mi-am dat seama că şi ăla prindea picioare. Cum găsea ceva parale, nevastă-mea era lângă ei. Credea că îi las ciubuc. Pentru ce, nu ştiu.

De atunci nu mai ştiu să mă fi bucurat aşa de tare, tocmai pentru că nu mi s-a mai întâmplat să găsesc bani prin buzunare. Asta până azi, când nu-mi mai găseam geanta de la Herbalife. Era în portbagaj. O uitasem de săptămâna trecută. Am luat-o dis de dimineaţă după mine, la birou si am deschis-o ca să verific dacă e agenda mea cu planificările în ea. Era, iar în agendă, pe lângă planificări am mai găsit un pliculeţ mic şi alb. Mare mi-a fost surpriza şi bucuria atunci când în plicul respectiv am zărit bani. Şi nu mărunţiş, ci 350 de lei, o parte din profitul meu de pe luna septembrie, profit de care uitasem imediat ce l-am făcut.

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar pe mine aceste lucruri mă întântă foarte tare. Noroc că nu i-am uitat prin casă. Oare îi mai găseam ?

Anul viitor vreau să merg la mare. Peste 5 ani vreau să îmi cumpăr maşina pe care am tot visat-o. Peste 10 ani vreau să mă mut într-un oraş mai mare. Toate acestea pot fi nişte dorinţe pe care ţi le pui în momente cheie pentru tine. Dacă crezi în ele, vei vrea să le duci la bun sfârşit, dar ce faci tu pentru ca aceste lucruri să se întâmple ?

Se spune că cea mai bună metodă de a-ţi prezice viitorul este să-l inventezi. Totul depinde numai de tine. Totul ţine de încrederea pe care ţi-o acorzi şi de puterea de a crede în visul tău. Iar atunci când îţi vei indeplini visul, oricât de mic ar fi el, nu te opri! Mergi mai departe, stabileşte-ţi alte obiective!

Da, ne putem gândi la legea atracţiei în sensul că, în momentul în care gândim pozitiv, atragem lucruri pozitive. Ei bine, este o concepţie greşită în ceea ce priveşte legea atracţiei. Mulţi spun că aceasta funcţionează doar dacă gândeşti pozitiv. Ei bine, nu este aşa. Deşi gândirea pozitivă este mai benefică decât cea negativă, te poţi înşela crezând că, doar dacă te gândeşti la lucruri care te fac fericit, atragi lucruri pozitive. Greşit. Dacă nu eşti implicat emoţional, atunci nu poţi să creezi forţă de atracţie.

Am înţeles acest lucru foarte greu. Am crezut că o persoană optimistă, aşa cum eram de mult timp, poate ajunge departe fie şi numai prin optimism. Degeaba te gândeşti la maşină, casă şi mulţi bani dacă nu simţi nimic cu adevărat, care să fie legat de acel lucru. Nu e doar despre bani, e despre visuri. Greşeala mea a fost că nu mi-am setat obiective clare, bine delimitate în timp şi mai ales că nu am crezut cu adevărat în ele. Nu am avut eu acel “feeling” pozitiv care să mă facă să lupt până când îl voi atinge.

Odată cu trecerea timpului am devenit tot mai neîncrezător în forţele proprii. Acest lucru se întâmpla pentru că mă aşteptam să fac bani şi să mă mut într-un oraş mai mare, fără ca să îmi propun un plan pentru asta. Dar se întâmpla şi pentru că nu eram destul de motivat la serviciu. Degeaba vrei să faci tu lucruri care ţie ţi se par importante, dacă nu ai nici sprijin şi nici recunoaştere. Ca să nu mai vorbim de bani.

Pornisem la drum cu un scop, cel de a face nişte bani şi de a munci corespunzător pentru asta, dar pe drum mi-am pierdut încrederea. E ca într-o competiţie ca cele pe care le fac elevii la şcoală, la ora de sport.  Să ne imaginăm copiii aliniaţi pentru proba de rezistenţă fizică. Când se dă startul, toţi încep foarte bine, însă imediat ce unul sau doi copii prind viteză şi se distanţează, poţi vedea câţiva copii încetinind sau chiar oprindu-se.  Asta pentru că atunci când îi văd pe cei din faţă că prind viteză, încep să se îndoiască de faptul că îi vor putea ajunge din urmă şi primul semnal dat de creier este : ” care e scopul?”. Şi chiar încep să creadă asta în sufletul lor. Şi totul încetineşte sau se opreşte.

De aceea se spune că primul pas spre o realizare mare este să ai încredere în tine. Dacă nu crezi că poţi să o faci, înseamnă că ai renunţat chiar înainte de a începe.

În ceea ce mă priveşte, am început să văd toate aceste lucuri mai ales de când am intrat în familia Herbalife. Dacă la început eram un fel de “Gică Contra”, pentru că puneam tot felul de întrebări şi făceam o mie de scenarii, m-am convins singur că planul de marketing şi mai ales produsele Herbalife tind către perfecţiune.

Visul meu este să călătoresc mult, să câştig un venit suplimentar consistent şi constant care să mă facă să renunţ la jobul pe care îl am acum şi să am parte de recunoaştere pentru munca pe care o fac. Nu ştiu câţi dintre cei care lucrează undeva au parte de recunoaştere pentru ceea ce fac. Mie îmi lipseşte acel “bravo, te-ai descurcat foarte bine!”, iar în Herbalife am parte de acest lucru din plin, pentru că am reuşit în scurt timp să fac lucruri frumoase. Iar dacă voi continua să merg la fel de bine, anul viitor voi fi la Barcelona, unde voi aniversa 31 de ani de când există Herbalife, alături de câteva mii de persoane care au ales această oportunitate de afacere.

Acesta este visul meu pe termen scurt. Sunt convins că, odată cu îndeplinirea lor, obiectivele vor fi mult mai ambiţioase. Prea mult timp l-am piedut întrebându-mă de ce nu am noroc,însă norocul ţi-l faci cu mâna ta.

Care este visul vostru şi cam cât timp vă daţi pentru ca el să se îndeplinească ?

ps:  în luna octombrie îmi voi forma o echipă, aşa că, persoanele interesate vor trebui să participe la un business seminar şi la un interviu de selecţie. Dacă sunteţi interesaţi, vă rog să mă contactaţi la mail [at] danbrasov.ro sau scriind un comentariu.