De fapt, ce e Paştele ?
O să încerc să fiu scurt pentru că trebuie să plec la munte şi nu am bagajele făcute. Ieri, în timp ce mergeam prin Carrefour sau prin anumite magazine, am văzut multă lume care se chinuiau să găsească chestii care mai de care mai “haioase” pe care să le facă, probabil, cadou de Paşte familiei sau prietenilor. Mulţi oameni căutau iepuraşi, ba de ciocolată, ba de plastic sau lemn. Alţii mergeau pe clasicul ou, dar să fie cât mai mare.
Cadouri împachetate frumos cu iepuraşi şi ouă de Paşte, pui de găină şi pastori, flori artificiale ( pe care le urăsc, btw) şi câte şi mai câte. Era buluc, îngrămădeală mare că, na, erau la ofertă. Da, acestea sunt chestii venite odată cu nevoia de a mai sărbători câte ceva. Fie vorba între noi, tare mai merge un grătar şi o masă copioasă după ce îi întinzi caliceşte cadoul ăluia de te duci în vizită, de plăcere, cică.
Pe de altă parte, la biserică nu erau decât două-trei babe care păcătuiseră mai mult în ultima vreme şi,mno, tot sperau să le fie iertate greşelile cu sau fără de voie. În rest, nimic, zero absolut. Păi, nu demult, poate cu vreo 5 ani în urmă, bisericile erau pline ochi în săptămâna mare, în mare parte cu tineri sau familişti. Nu mai vedeai ţipenie de om acum. Toţi erau plecaţi la magazinele cu super oferte de Paşte. E de plâns, nu de râs.
Fraţilor, e o sărbătoare sfântă, lumea (cică) trebuie să fie mai bună, deşi nu înţeleg de ce trebuie să se întâmple asta doar o dată pe an, sufletele trebuie să fie curate. Paştele nu înseamnă goana după oferte prin magazine, umplerea coşului ăl’ mare de la hypermarket cu miel şi mici, ca să faci maţul ghioagă şi nici aprovizionarea cu băutură multă, cât mai multă, ca să te întrebi a doua zi ce ai sărbătorit cu o zi în urmă. Paştele nu înseamnă toate acestea pe care le-am enumerat eu mai sus. Paştele înseamnă altceva. Ştiţi voi ce. Unii poate au uitat cu timpul.
It’s all about this fellow :
Între Dumnezeu şi speranţă
Filed under: Romania, diverse, loc de dat cu capul, social
Poporul român a fost şi va rămâne în continuare un popor frumos şi mereu surprinzător. Printre altele, ne place să ne considerăm un popor de oameni credincioşi, cu sufletul curat. Cu toate acestea, ne întrebăm mai mereu cu ce am păcătuit atât de mult să ne naştem într-o ţară care nu ne oferă fericirea pe care o merităm din plin. Când e rost de sărbătoare creştină, românul, cu mic, cu mare, intră în casa lui Dumnezeu plin de speranţă. Cerem de la Dumnezeu, pe lângă sănătate, cam tot ceea ce ne lipseşte pentru a duce o viaţă normală. Şi mai cerem ceva:să moară capra vecinului!
Când vorbim de credinţă şi de Dumnezeu, afişăm o mină relaxată, chiar teatrală. Asistăm liniştiţi la slujbe şi ascultăm cuvântul şi învăţămintele preotului. Şi totuşi, ceva ne face să devenim cu totul şi cu totul altfel când auzim că “se dă ceva”. “Veniţi de luaţi lumină!”, se aude în miez de noapte, la sfintele sărbători pascale. Brusc, românii se calcă în picioare, în loc să se apropie liniştiţi de preotul care împarte lumină pentru toată lumea. La fel se întâmplă atunci când se împart ramuri de salcie, de Florii, sau când se împarte apă sfinţită de Bobotează, deşi, teoretic, e apă pentru toată lumea.
Am văzut de fiecare dată, la televizor, cum se îmbulzea lumea să pună mâinile pe moaştele Sf.Paraschiva. Se călcau în picioare, se îmbrânceau, înjurau de mama focului şi ţipau în gura mare, nervoşi fiind că durează prea mult până le vine rândul. Uitau, de fapt, că se aflau în curtea unei Biserici, unde, atunci când nu se dă nimic, sunt relaxaţi şi credincioşi până la Dumnezeu. Ajunşi în faţa faptului împlinit, încep să îşi întindă batistele şi hainele peste lucrurile sfinte. Unii chiar încearcă să îşi bage adânc unghiile în mâinile calde ale sfintei care se află acolo, mereu, pentru iertarea păcatelor omenirii. În timp ce fac aceste lucruri, românii se roagă pentru sănătate şi îndeplinirea tuturor dorinţelor.
De fiecare dată, românii pleacă de la Biserică plini de speranţă. Speră ca Dumnezeu să îşi îndrepte privirea spre ei. Speră să fie iertaţi de toate păcatele, deşi până şi în momentul în care se roagă fac păcate. Românii, cei despre care vorbesc eu acum, nu toţi, văd în Dumnezeu o ultimă speranţă. În rest, se ghidează după propriile principii, după propriile reguli.
ps: tocmai pentru a nu fi acuzat că generalizez, românii despre care vorbesc în articolul de mai sus sunt acei români pe care îi vedem mereu în jurul nostru şi care ne oferă exemple de proastă creştere.
În audienţă la Dumnezeu
Filed under: Romania, diverse, loc de dat cu capul, mizerii, personal
Am o dilemă care mă macină de câteva zile încoace:Trebuie să o spun pentru că mi-e frică să nu se transforme într-o trilemă. În zi de sfântă sărbătoare, de Sf.Maria mai exact, mai spre sfârşitul programului, m-am gândit că nu ar fi rău să merg la Biserică pentru a aprinde o lumânare pentru Sf. Maria, dar şi pentru restul familiei. În plus, mă gândeam că nu ar fi rău să mă reculeg pentru câteva minute în Biserică. Am păcătuit şi eu ca tot omul, na!
La sfârşitul programului de lucru, undeva în jurul orei 17, surpriză!, Biserica închisă.
Slujba a ţinut până la ora 12-13. Toată lumea ştie asta, numai matale nu ! Ce să-ţi fac dacă te trezeşti târziu, îmi spuse o băbuţă de-a locului, deranjată oarecum de atitudinea mea.
Să analizăm acest aspect, pe scurt, zic. Eşti la serviciu de dimineaţă şi până spre seară. Ai treabă, nu ai timp să pleci sau biserica este departe de serviciu. Când termini programul, vrei să te duci şi tu ca tot păcătosul să aprinzi nişte lumânări şi să-ţi faci o cruce, crezând că păcatele îţi vor fi iertate. Când colo, închis! Să înţeleg că ne putem ruga la Dumnezeu după un program stabilit ? Adică, după ora 12 nu ne mai rugăm ? Dumnezeu ţine audienţă sau doar preoţii ? Dumnezeu ştie asta ? Nu de alta, dar mi se pare aiurea!
Babele şi credinţa
Filed under: Fucktard, Marasesti, Romania, diverse, loc de dat cu capul, mizerii, personal, social
Motto : Cred ca Dumnezeu in creerea omului, cumva
si-a supraestimat abilitatile. ( Oscar Wilde )
Într-o zi de duminică, nu!, într-o sfântă zi de duminică, m-am dus la Biserică. Credincios de mic, că doar, na, am vrut să mă fac popă, am intrat în lăcaşul sfânt afişând mina unui om serios şi credincios, am salutat câteva babe pe care le ştiam de mic sau pe care le-am ajutat de-a lungul timpului cu câte-o pâine, m-am închinat discret la icoanele de la intrarea în Biserică şi m-am alăturat celorlalţi credincioşi care luau parte la sfânta slujbă de duminică.
Nu am înaintat, ci am rămas aproape de ieşirea din Biserică, fiindcă nu aveam să stau mult. Lângă mine, câteva băbuţe îşi îndoiau cu greu genunchii apăsaţi de vremuri grele. Făceau mătănii sau se rugau în genunchi la Dumnezeu. Cu siguranţă, cereau. Cereau iertarea păcatelor, dar erau atâţia la rând. Deodată, în Biserică intră o tipă care ţinea un copil în braţe.
- Auzi, fă Aurico, ia uită-te la cucoana aia ! Nu se mai satură de certat cu bărbatu-său şi vine la Biserică ! Nesimţita naibii, vine şi cere iertare cred.
- Da dragă, mai e şi cu fiică-sa în braţe. N-ar sta bărbatu-său cu copchilul nici să-l baţi. Sigur e la băut pe undeva. Sau la curve, că mereu zice că pleacă acolo când se ceartă cu nevastă-sa.
Deranjat fiind de şuşotelile babelor care şi-au găsit loc de bârfă chiar în spatele meu, chiar în Biserică!, m-am uitat spre ele deranjat şi le-am rugat să aibă bunul simţ să vorbească mai încet.
- Ei, ce să spun, ai venit tu, tânăr, să ne zici nouă ce să facem … dacă nu îţi convine, poţi să pleci liniştit !
Brusc, babele îşi întorc privirea către doctorul intrat să-şi facă şi el o cruce, ca tot credinciosul. Nu prea îl vezi pe la Biserică, dar dacă îl vezi, înseamnă că a cam greşit cu câte ceva. Sau poate că îl aşteaptă o operaţie grea.
- Ia uite-l fă pe dom’ doctor. A venit să îşi ceară iertare pentru toţi banii pe care îi cere de la oamenii care îi intră în cabinet.
- Taci fă din gură, că e doctor bun. Mie mi-a spus întotdeauna că nu am nimic, iar când am avut nevoie de câte ceva, mi-a vorbit frumos şi mi-a dat reţete. Nu ca toţi bădăranii din ziua de azi. Ce, mai sunt doctorii cum erau înainte ?
- Uite-l fă, a şi ieşit ! Nu prea-l ţine Dumnezeu în casa lui. E păcătos, vine de ochii lumii !
Deodată, copilul celei care a intrat în Biserică mai devreme începe să plângă. Şi plângea din ce în ce mai tare. Degeaba încerca maică-sa să îl liniştească, probabil îl speriase ceva. Imediat, babele s-au simţit jignite.
- Şşşşşşşt ! Ieşi afară doamnă ! Chiar aşa, nu putem şi noi să ascultăm slujba din cauza matale ?
- E doar un copil, încerc să îl liniştesc ! Ce tot vă aprindeţi atât ? Nu aveţi altă treabă ?
- Fă bine şi scoate-l afară până se linişteşte ! Ai respect pentru lumea asta şi pentru preot, eiiii, zău aşa !
Supărată, probabil, că lumea e atât de rea, tipa a ieşit din Biserică nu înainte de a-şi face cruce atât ei, cât şi copilului.
- Aşa, du-te afară ! Mai bine pleacă acasă, la bărbatul tău că poate te caută prin alte părţi!
A fost momentul în care nu am mai suportat şi m-am decis să plec. Nu înainte de a le spune că locul în care se află este un loc în care ar trebui să uite de toate răutăţile de zi cu zi, de griji şi de probleme. Mai că nu le-am făcut nesimţite. Păi cum este posibil ca într-o Biserică, unde preotul ne vorbeşte despre bunătate şi despre cele sfinte, să te comporţi în aşa hal ? Probabil că se plictiseau acasă, ori nu prea mai trecea lume prin faţa casei. Lume pe care să o bârfească. Le mai lipseau seminţele şi totul era perfect. De aceea m-am hotărât ca de acum înainte să merg, din când în când, la mânăstiri, iar la Biserică să merg doar în zi de sărbătoare. Credinţa trebuie să existe în suflet, în primul rând. Dacă nu ai sufletul curat şi dacă nu crezi în Dumnezeu, te duci degeaba la Biserică. Iar dacă te duci, cu siguranţă te vei simţi bine lângă băbuţele acelea.
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici