Ce-i în mână, nu-i minciună
Schimbul de generaţii
În urmă cu douăzeci şi ceva de ani mă bucuram de jocurile copilăriei împreună cu verişorii mei şi cu alţi prieteni de bloc. De cele mai multe ori mă jucam în curtea bunicilor. Şi o făceam mai toată ziua. Fie că băteam mingea pe maidan, fie că aprindeam cârpe îmbibate în motorină, puse pe un ciomag, ca să mă dau drept nu ştiu ce cuceritor sau că mergeam la vânat vrăbiuţe cu praştia-n mână, dar mai ales pentru că făceam acelaşi lucru în fiecare zi, nu ne plictiseam chiar deloc.
O ţin minte şi acum pe bunica mea, fie-i ţărâna uşoară că azi se împlineşte un an de când a plecat dintre noi, cum urla după noi pe la ora prânzului ca să mergem să dormim. Pe vremea aia funcţiona Fabrica Chimică de la Mărăşeşti. Cum auzeam sirena de la ora 14:15, cum ne ascundeam prin tufişuri, pentru că ştiam că e semnalul pentru tras pe dreapta-n pat. Am încercat toate locurile posibile, dar degeaba, că tot ne-a găsit. Mersul la culcare era o pedeapsă pentru noi, dar , vai Doamne!, cât de bine era să te întinzi în pat în camera aia răcoroasă, în plină vară, după ce ţi-ai suprasolicitat toţi muşchii.
Uneori, noi, copiii, aveam şi discuţii mai inteligente, cum ar fi ” ce ne facem când vom fi mari?”. Ne tot întrebam cum vom arăta noi atunci când vom creşte, ce vom ajunge, dacă ne vom mai juca sau întâlni tot la fel de des, dacă vom fi părinţi la rândul nostru şi dacă ai noştri copii îşi vor trăi copilăria în aceeaşi curte. Iată că vremea a trecut suspect de repede, iar când ne uităm în oglindă vedem aceleaşi suflete vioaie, de copii neastîmpăraţi, dar cu chip de oameni mari.
În urmă cu un an de zile, chiar pe 9 martie, am rămas fără bunici. În acel moment mi-am dat seama că s-a făcut schimbul de generaţii. Părinţii mei le-au luat locul bunicilor, eu şi soţia am luat locul părinţilor noştri, iar copilul nostru ne-a luat locul nostru. Viaţa este atât de frumoasă, de interesantă, dar , Doamne iartă-mă!, trece atât de repede că nici nu ai timp să meditezi prea mult la aceste lucruri. Suntem în prezent. Eu am 28 de ani şi cu mai bine de douăzeci de ani făceam aceleaşi lucruri pe care, în scurt timp, le va face copilul meu. Eu, însă, voi lua locul părinţilor mei şi o voi bate la cap să facă ceea ce eu uram să fac la acea vreme.
Notă: acest articol este programat să fie publicat pe data de 9 martie, la ora 15:15, în memoria scumpei mele bunici, Mamaca! Dumnezeu să te ierte!
Școala vieții începe pe maidan
Atunci când devin melancolic și privesc spre trecut, îmi aduc aminte ce copilărie frumoasă și fericită am avut. Nu numai pentru că am călătorit foarte mult alături de părinți, ci și pentru că am avut norocul să am ca parteneri de joacă foarte mulți copii. Nu prea mă prindea ziua stând în casă, iar când o făceam, eram trimis de urgență afară, la joacă, pe motiv că le făceam capul calendar alor mei.
Se vorbea în vremea aceea de maidan, locul pe care copiii își petreceau cea mai mare parte din timp, nesupravegheați, de capul lor, cum s-ar zice. Nu de puține ori, cuvântul căpăta un sens peiorativ : ” parcă ești crescut pe maidan!” . Asta deși nu era un loc unde se învățau, cel puțin la acea vreme, lucruri urâte.
Acolo, pe maidan, în libertatea infinită de care mă bucuram, se întâlneau copii din medii diferite, se legau prietenii solide, acolo se făureau personalitățile și se șlefuiau caracterele, pentru că în afara bătutului mingei sau a jocurilor de care ne bucuram din toată inima, dădeam frâu liber imaginației, ne transmiteam cunoștințele, inventam tot felul de construcții năstrușnice, trotinete, cărucioare etc.
Toate acestea însemnau lucruri mărunte pentru unii, dar mărețe pentru noi, copiii de pe maidan.Acolo am învățat să ne prețuim și să ne ajutăm la nevoie, ne-am exersat și testat inventivitatea și am învățat abecedarul comunicării, al prieteniei și al relațiilor dintre indivizi. Acolo a început cu adevărat școala vieții, acolo am avut ocazia să pun în practică cele învățate de-a lungul celor șapte ani de la părinții mei. Acolo am dat primul test.
Avantajele copilăriei
Nu ştiu dacă este chiar cel mai potrivit titlu. Cert este că nu voi vorbi despre lucrurile pe care obişnuiam să le fac atunci când eram mic. Nu pentru că nu ar merita rememorată acea perioadă, ci pentru că vreau să mă axez doar pe un singur lucru : plăcerea de a te juca, de a te simţi liber. Am avut o copilărie atât de fericită, încât povestea copilăriei mele va fi povestită, probabil, chiar şi de copiii copiilor mei. Sau cel puţin aşa mi-ar plăcea să cred. Dintre toate plăcerile, două îmi erau foarte dragi. Călătoriile şi bătutul mingii pe toate drumurile.
Ce mai conta că veneam acasă murdari din cap şi până în picioare sau că aveam genunchii juliţi de la zgură sau asfalt ? Ce mai conta că tricourile şi pantalonii scurţi erau plini de la iarba prin care mă aruncam ca să prind toate mingiile ? Mă simţeam în largul meu, eram foarte fericit că îmi ocup aproape tot timpul făcând ce îmi place. Mereu îmi spunea maică-mea să profit la maxim de momentele acelea şi nu înţelegeam de ce. Acum ştiu. Am crescut, am la rândul meu un copil şi sunt convins că îi voi da aceleaşi sfaturi.
În perioada copilăriei, pe lângă alte activităţi cultural-artistice, jucam foarte mult fotbal cu prietenii de la bloc. Am prins perioada împuşcatului, când la ora 12 fix trebuia să fie linişte deplină. Dar cine să o păstreze ? Băteam mingea de dimineaţa şi până seara târziu, cu pauză de masă şi somn. Îl ţin minte şi acum pe administratorul de bloc, unul băţos, cu o mustaţă apăsătoare, care ne fugărea de mama focului pentru că deranjăm liniştea publică. Nouă ne făcea plăcere să fim alergaţi. Vă daţi seama ce gălăgioşi eram. Iată că acele vremuri au trecut, iar viaţa şi-a urmat cursul ei. Mult timp de atunci nu am mai pus piciorul pe minge, nu m-am mai întâlnit cu aceiaşi prieteni şi n-am mai gustat din plăcerile copilăriei. Venise timpul să fac curte fetelor, să merg la liceu şi să mă pregătesc pentru viaţă.
Cu doi ani în urmă mi-am adus aminte de vremea copilăriei. Jucam fotbal pe teren sintetic în fiecare week-end, pe timp de noapte.Era extraordinar, dar, cum lucrurile frumoase durează foarte puţin, m-am ales cu o febră musculară de toată frumuseţea, ca mai apoi să ajung să nu mai pot juca fotbal deloc, din cauza unor dureri lombare . Dau semne de bătrâneţe, chiar dacă îmi e carcasa încă bine lustruită. N-am ce face acum, însă îmi pot aminti cu plăcere de avantajele copilăriei mele.
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici