Mărăşeştiul este un oraş încărcat de istorie. Mereu spun că acest oraş a avut norocul că a fost implicat activ în luptele care s-au dat în primul război mondial ( să nu uităm marea bătălie de la Mărăşeşti, înscrisă în istoria neamurilor drept Ziua de Foc ) şi ghinionul că, in zilele noastre, nu a reuşit să îşi ridice capul şi să ţină drept spatele încărcat de glorie.

De ani buni, oraşul nu mai înseamnă altceva decât trecut istoric şi manifestări de faţadă. Mărăşeştiul are o etichetă pe care cu greu o poate dezlipi cineva : PE AICI NU SE TRECE ! Chiar şi aşa, continui să fiu optimist, dar e nevoie de proiecte !

Recent, am descoperit pe blogul Simonei câteva fotografii foarte rare care îi aparţin lui Andrei Razu, probabil o rudă a celui ce a fost Generalul Aristide Razu, comandantul Regimentului 32 Mircea Voda, Divizia a V-a română.

Sunt poze care mi-au trezit un interes enorm şi care m-au făcut să îmi dau seama ce simt pentru acest oraş. Dacă e să mă gândesc strict la istoria lui şi la evenimentele petrecute în timpul războiului, simt că acest loc merită ceva mult mai bun decât mulţi dintre oamenii pe care îi găzduieşte şi care scuipă cu neruşinare peste însemnătatea oraşului.

Păi cum să nu mi se ridice părul pe mâini atunci când privesc pe geamul apartamentului în care locuiesc şi văd gara, care în timpul Primului Război Mondial arăta aşa :

Sunt foarte mulţi soldaţi care şi-au vărsat sângele pentru a apăra culorile drapelului românesc şi pentru a apăra “Gara Mărăşeşci”  de forţele inamice. Vă daţi seama că această gară este un monument istoric ? La fel ca şi multe alte construcţii ale oraşului, cum ar fi Biserica sau Castelul lui Negroponte.

Oraşul este unul istoric. Merită mult mai mult decât o manifestare anuală în cadrul căreia se depun câteva coroane de flori şi se rostesc cuvinte aruncate în grabă pe o foaie de hârtie. Daţi-vă seama ce-ar fi făcut nemţii cu o aşa comoară !

Oraşul ăsta obişnuia să fie primul pe judeţ la capitolul cultură. Aici excela, atât! Cultură şi istorie. Dacă istoria va rămâne de-a lungul timpului neatinsă de mâna jegoasă a inculţilor, cultura poate fi uitată sau ignorată foarte uşor.Cultura nu mai există decât cu numele. Cu fapta, poate doar revista Clio mai scoate capul în soare şi respiră aerul tare al culturii vrâncene.  În rest, aproape tot ceea ce s-a numit eveniment cultural a murit.

Îmi aduc aminte cu mare plăcere de salonul literar care se organiza an de an şi care aduna foarte mulţi oameni de o cultură şi de o valoare extrem de rară, de primăvara poeţilor, unde tot ceea ce conta era grupul, nu omul, unde ascultai poezii de o calitate extraordinară, de expoziţiile Centrului de zi, unde o mână de copii atât de simpli  dădeau naştere unor lucrări sensibile şi frumoase, încărcate de emoţie şi bucurie, îmi aduc aminte şi de colectivul acelui centru, un colectiv foarte unit şi plin de creativitate. Şi câte şi mai câte!

Toate manifestările culturale aveau un singur numitor comun : Constantin Ghiniţă, fie-i amintirea mereu vie !Tică, aşa cum îi spuneam noi, cei mai apropiaţi.

Era un om de o calitate pe care rar o mai întâlneşti printre atâtea suflete de slugă, un om care era în stare să îţi ofere toată lumea fără să îţi ceară nimic în schimb. Poate doar apreciere şi un mulţumesc din suflet. Puţini ştiu că Tică suferea, însă el nu lăsa să se vadă acest lucru. Îi plăcea să pozeze într-o persoană mereu veselă. Avea un simţ al umorului extrem de bine dezvoltat. Şi totuşi, a suferit. A suferit pentru cultură. A vrut mereu totul. Nu a aşteptat nimic înapoi. Poate doar apreciere şi un mulţumesc din suflet.

A visat întotdeauna că poate deveni cetăţean de onoare al acestui oraş. Un oraş căruia i-a oferit totul. Dar n-a fost să fie. A murit cu un vis neîmplinit. Şi visul continuă să viseze. Anul trecut, prin toamnă, la ultima întâlnire a scriitorilor şi poeţilor vrânceni, i s-a promis titlul de cetăţean de onoare, post-mortem. Nu l-a cerut nimeni. Poate doar eu şi câteva alte persoane din oraş şi mai ales lucrurile şi lucrările de calitatelăsate în urmă. Dar i s-a promis. Public. Nu a avut parte de el. Încă. Nici măcar de o manifestare culturală în amintirea sa, cu ocazia marii sărbători sfinte de astăzi, Sf. Împăraţi Constantin şi Elena.

Oare a oferit prea puţine lucruri în raport cu ce a primit, fiind directorul Casei de Cultură ? A fost Tică important doar pentru mine şi pentru cei apropiaţi lui şi, de fapt, nu merita mai mult decât i s-a oferit ( o funcţie de conducere ) ? Merita titlul de cetăţean de onoare pentru tot ceea ce a făcut el de-a lungul timpului în oraş ? Mai putem vorbi de cultură în oraşul ăsta ?

Astazi am participat la o manifestare organizata de primarie in cistea celui ce a fost marele poet al Marasestiului, omul de casa al lui Dumnezeu, suflet din sufletul lui, Constantin Ghinita. Este manifestarea pe care as fi vrut sa o organizez in nume personal, insa, in momentul in care am vrut sa ma ocup de organizarea evenimentului, am aflat ca autoritatile pregatesc acelasi lucru. Salut pe aceasta cale initiativa de bun simt. Pe de alta parte, nu pot sa nu vorbesc despre prezenta la aceasta manifestare a unor persoane care nu au avut vreodata tangenta cu tot ceea ce inseamna acte de cultura.

Astăzi, la Adjud, a avut loc una dintre cele mai importante acțiuni prilejuite de zilele municipiului Adjud, anume lansarea de carte a poetului Paul Spirescu. Paul Spirescu, prin cartea sa de poezie ”Eu, adică umbra mea” a obținut, în cadrul acestei lansări de carte, titlul pentru poetul anului, titlu oferit de către Corneliu Antoniu, președintele filialei Galați-Brăila a Uniunii Scriitorilor din România.

Poetul a ținut să mulțumească în primul rând celor care au lipsit de la această prezentare, referindu-se, bineînțeles, la poeții și scriitorii Vrancei, care, din păcate pentru noi, muritorii, au făcut pasul către lumea sfântă. Constantin Ghiniță, Dumitru Pricop, Florin Panait sau Florin Paraschiv sunt titanii care au părăsit această lume pentru o alta mai bună, unde, poate, vor fi apreciați la adevărata lor valoare.

Am mai spus și o spun și acum : poetul Paul Spirescu este un om adevărat, iubitor de oameni adevărați, omul de casă al lui Dumnezeu, poet născut, nu făcut. Este un poet complet, unul dintre puținii oameni de calitate cu care județul nostru se poate lăuda. Stilul său bacovian, versurile sale pline de patimă, trăirile sale pline de învățăminte cât și valoarea sa incontestabilă, fac ca poeziile sale să capete o însemnătate extraordinară și îl plasează între cei mai buni poeți la nivel național.

Din păcate, nu pot să nu remarc absența oamenilor preocupați, mai degrabă, de criza economică, politică și culturală prin care trece țara noastră. În afară de câțiva mari scriitori și poeți, atâți câți au mai rămas, au venit alături de marele poet elevi de la liceul Emil Botta din Adjud, dar câțiva prieteni apropiați. Nu tu reprezentanți ai presei, nu tu oameni interesați de cultură. Poate dacă și-ar fi lansat Guță un album nou…

Spirescu. Paul Spirescu.Vrâncean pur sânge, Om adevărat, iubitor de oameni adevărați, poet născut,nu făcut. Prietenul prietenilor mei, omul de casă al lui Dumnezeu, m-a fascinat cu poeziile sale pline de Dumnezeu, de esență și de pasiune. L-am apreciat de mic copil, deși nu știam ce e aia rimă.Muritorii îl știu drept profesorul de filosofie.

L-am ascultat cu plăcere de fiecare dată când a recitat așa cum numai el știe. Ultima dată când l-am auzit recitând o poezie am plâns. Da, am plâns cu lacrimi sincere, pline de durere. Eram la înmormântarea prematură a iubitului nostru prieten comun, ”Tică” Constantin Ghiniță. Recită cu atâta pasiune, pune atât suflet, iubește într-atât de mult poezia și oamenii adevărați, încât te miri că mai face cinste doar Vrancei.

Am ezitat în mai multe rânduri să scriu despre asta, în primul rând pentru că nu vreau să fiu catalogat drept unul care face orice pentru a nu promova valorile și tradițiile locale. Am crezut că e mai bine să tac și să gândesc că am fost singurul care a auzit manele date la volum maxim în Casa de Cultură din Mărășești. Nu a fost așa, din păcate.

Casa de Cultură din Mărășești este, poate, singura instituție de cult din Vrancea care obișnuiește să promoveze actele de cultură. A făcut-o până în decembrie, anul trecut, când Constantin Ghiniță a încetat să mai respire aerul puternic de Mărășești și sper să o facă și de acum încolo, chiar dacă la conducerea instituției nu se află un om de cultură.

Nu vreau să creez o legătură între manelele care se aud în Casa de Cultură și directorul instituției. Vreau doar să atrag atenția asupra faptului că este strigător la cer ca dintr-o instituție de cult să se audă aceeași muzică pe care o auzim când trecem pe lângă o cârciumă plină de oameni care au dat mai mulți bani pe băutură decât pe cărți. Este inacceptabil. Iar asta se întoarce ca un bumerang asupra directorului instituției, chiar dacă el nu se face vinovat direct de acest lucru.

Explicația pentru toate acestea este una pe cât de simplă, pe atât de supărătoare. Biroul directorului se află în reparații, iar cel care zugrăvește acolo este un mare admirator de muzică de paranghelie. Așa se face că dimineața la prima oră, înainte de a începe treaba, tipul își montează casetofonul, dă drumul la muzică și își face treaba pe care o știe cel mai bine. Lumea care trece prin fața Casei de Cultură se uită mirată și nu își explică faptul că într-o Casă de Cultură se pot asculta manele. Și dau vina pe director, pe care îl acuză că nu ia măsuri.

M-au întrebat mai multe persoane dacă se pregătește vreun spectacol cu maneliști. Alții m-au întrebat dacă nu cumva instituția se numește Casa de inCultură. Am auzit voci, iar eu, care îmi doresc ca orașul în care locuiesc să fie unul civilizat, trag un semnal de alarmă asupra acestui fapt. Sper să se audă și să se înțeleagă corect. Până una, alta, Casa de Cultură din Mărășești găzduiește, ca în fiecare an, seminarul organizat cu ocazia sărbătoririi Zilei Pământului.

Tică, aşa cum îţi spuneam toţi cei care îţi eram apropiaţi, de ce ai plecat fără să spui o vorbă ? De ce ? De ce aşa devreme ? Tocmai acum, la ceas de sărbătoare ? Unde pleci, Constantin Ghiniţă ? Tică ! Unde pleci ? Nu am apucat nici măcar să-ţi mulţumesc pentru ceea ce ai fost şi mai ales pentru că mi-ai fost ca un tată. Nici măcar nu ai apucat să asculţi (ne)mulţumirile mărăşeştenilor. Ai făcut multe pentru noi. Ai făcut aici, la Mărăşeşti, un focar al culturii. Cultură, înţelegi ? Şi nici măcar nu ai apucat să fii lăudat pentru asta.

Mulţumesc, Constantin Ghiniţă ! Tică, mulţumesc bătrâne ! Am trăit prin tine atât eu, cât şi restul oamenilor care îţi apreciau munca titanică şi voluntară. DUMNEZEU SĂ TE IERTE !

 

        DRUMUL

 

 

               Pace ţie, constantin ghiniţă,

Apa stelei pururea rodeşte

Drumul între Crâşmă şi Troiţă

Obosit de moarte se târăşte

 

Dragostea-i un lanţ de sărbătoare

Clinchetind pe fragedul tău trup

Şi nu ştie nimeni cât te doare

Hibernatul în acelaşi stup

 

Ceaţa se ridică la Răscruce,

Umblă-n suflet paznicii de casă

Şi înjură sfânt şi strâmb fac cruce

Şi nu văd cum tu te sui pe masă …