Ieri, în sfârşit, a luat fiinţă la Mărăşeşti, fix în casa de creaţie a poetului Constantin Ghiniţă, prima ediţie a Festivalului Naţional de Creaţie Literară "Constantin Ghiniţă", continuat de cea de-a XI-a ediţie a Salonului Literelor Vrancene.

”Ideea unui festival care să perpetueze numele poetului Ghiniţă a fost a scriitorului Adrian Botez, idee susţinută de poetul Paul Spirescu şi profesorul Cătălin Mocanu. Am preluat acestă idee şi, cu sprijinul autorităţilor locale, în acest an debutează la Mărăşeşti Festivalul de Creaţie Literară «Constantin Ghiniţă»”, ne-a spus prof. Virgil Răileanu conform unui interviu acordat Ziarului de Vrancea.

M-am simţit exact ca la o şezătoare literară, având aproape de sufletul meu îngeri ai poeziei şi prozei, strânşi laolaltă întru slava celui ce a fost "Evanghelistul Mărăşeştiului", Constantin Ghiniţă. A fost o atmosferă caldă, deşi sala nu era tocmai primitoare din punct de vedere termic. Am ascultat un Adrian Botez magnific, un om extraordinar din toate punctele de vedere, mi-am lăsat sufletul în vorbele de duh ale marelui poet Paul Spirescu, am fredonat două melodii de suflet, pline de emoţie ale Otiliei Gogu, una dintre cele mai bune voci ale Vrancei si am fost plăcut surprins de toate povestirile celor care îl evocau pe Tică.

Tică merita acest lucru. Merita cu vârf şi îndesat şi nu trebuia sa fie nicidecum o obligaţie acest festival. Ne bucură normalitatea, vorba poetului Paul Spirescu. Totuşi, vreau şi eu să salut iniţiativa şi gestul înfiinţării festivalului. Nu vreau să par acid. Nici nu sunt, însă sunt convins că de această dată promisiunile acordării titlului de cetăţean de onoare post-mortem poetului Constantin Ghiniţă vor fi respectate. Sper doar să nu fie din cauza apropierii anului electoral, ci a convingerii că Tică merită acest titlu de onoare întrucât şi-a dat sufletul pentru cultură şi a dus Mărăşeştiul pe cele mai înalte culmi din punct de vedere cultural.

Mulţumesc tuturor celor care au făcut posibil acest eveniment unde m-am simţit din nou ca în familie !

Adrian Botez deschide Festivalul National de Creatie Literara "Constantin Ghinita"

Animatorul cultural, Constantin Ghinita

Cine are părinţi încă are trecut. Cine n-are părinţi…. ce mai e de făcut ?

In memoria maestrului Adrian Păunescu . Dumnezeu să-l ierte !

Este un articol ce-mi merge la sufletu-mi deja secătuit de atâta sete de recunoaştere a celor ce au readus numele oraşului nostru istoric pe prima scenă. Este trist faptul că valorile sunt date uitării şi că în umbra lor îşi fac loc persoane care nu pot ţine ritmul, care nu se pot ridica la aceeaşi valoare.

Bravo, domnule Spirescu ! Plecăciuni, domnule Ion Catană ! Este exact evenimentul pe care îl pregătisem şi eu în mintea-mi încărcată de gânduri dintre cele mai alese, dar care nu-şi găsise suport material. Felicitările mele !

Citiţi, vă rog!

De câţiva ani, dar mai ales de când propria noastră prostie şi laşitate ne-a blagoslovit cu încă un mandat de preşedinte – jucător al lui Traian Băsescu, am început să mă tem de orice iniţiativă care vine dinspre organismele politico-statale, ştiind bine că nu ni se mai pregăteşte nimic benefic, ci chiar dimpotrivă.

Aproape că nu mai trece zi lăsată de Dumnezeu, să nu fim bombardaţi cu iniţiative aiuritoare, de un cinism care întrece orice imaginaţie şi care, acum sunt sigur, nu urmăresc nimic altceva decât un singur scop: exterminarea în masă a poporului român.

Pesemne că tartorul cotrocenist nu poate ierta şi nici măcar nu poate uita umilinţa la care a fost supus atunci când cu suspendarea sa din funcţie, astfel încât… ce şi-o fi şoptit el atunci în barbă: „lăsaţi că am să v-o coc eu, fir-ar mama voastră a dracului”! Iar astăzi el nu face nimic altceva decât să-şi respecte promisiunea făcută.

Astfel încât, cel puţin eu personal nu mai am absolut nici un motiv să mă aştept la ceva bun din partea aceea de lume şi, cum numai ei leagă şi dezleagă tot ce mai există prin ţară, de câte ori mi se întâmplă să primesc vreo veste din direcţia respectivă, sunt aproape sigur că ea nu-mi poate aduce chiar nimic bun.

Numai că, în ultima perioadă, două întâmplări cu totul şi cu totul speciale au reuşit să-mi mai descreţească fruntea şi să-mi mai aducă măcar un licăr de speranţă… O să încep cu ultimul, în ordine cronologică.

Acum doar câteva zile m-a oprit pe stradă directorul Casei de Cultură a municipiului Adjud, profesorul Ion Catană, care mi-a făcut o propunere cu adevărat surprinzătoare :  ce-ar fi dacă, începând cu anul viitor, am lansa un festival anual în memoria şi care să poarte numele poetului mărăşeştean Constantin Ghiniţă?

Este cazul să fac deja câteva precizări: minunatul poet şi marele meu prieten Constantin Ghiniţă, dispărut deja dintre noi, şi-a consumat cea mai mare parte din viaţă în funcţia de director al Casei de Cultură din oraşul Mărăşeşti. În această calitate, el a reuşit să-şi transforme localitatea într-un autentic oraş cultural, astfel încât oameni de cultură din toată ţara, atunci când aud numele de Mărăşeşti, se gândesc automat la numai două lucruri: la primul război mondial şi la poetul Constantin Ghiniţă.

Pot spune, fără teama de a greşi, că numele lui şi, mai ales munca lui au adunat în Mărăşeşti cam tot atâţia oameni de cultură, veniţi de prin toate colţurile ţării, câţi soldaţi în timpul celebrei bătălii.

Din păcate şi spre ruşinea celor în cauză, s-a întâmplat însă ca, imediat după moartea sa, autorităţile locale să-l uite aproape cu desăvârşire… doar câteva promisiuni şterse, care s-au pierdut şi ele în negura uitării… Chiar şi primarul actual, pe care poetul şi-l credea un  prieten de suflet…!

Dar iată că vine un gest extraordinar din partea unui coleg de breaslă dintr-un oraş vecin: un om care nici măcar nu i-a fost prieten apropiat şi cu care, cât a fost în viaţă, a întreţinut numai şi numai relaţii instituţionale.

Uite că se mai poate – mi-am zis atunci! Uite că, poate că tocmai în răspărul acestei devălmăşii de-a dreptul ticăloase şi acestei politici deşănţate de învrăjbire umană, pornite chiar de la Cotroceni, mai există şi oameni care au puterea de a se gândi la alţi oameni, sau măcar la memoria lor!

Restul aproape că nici nu mai are importanţă: dacă domnul Ion Catană va găsi resursele financiare necesare (deşi sunt aproape sigur că da, atâta vreme cât şi primarul municipiului Adjud, spre deosebire de cel mărăşeştean, aşa cum a dovedit în repetate rânduri, ştie să se alăture acestei minunate paradigme a respectului pentru valorile culturale autentice!), ori dacă toţi cei chemaţi să înfăptuiască acest proiect, printre care mă număr şi eu, vor reuşi să se ridice la înălţimea lui. Important este gestul! Chiar dacă, în mod natural, el ar trebui să vină din partea puterii şi nu a opoziţiei.

Numai că puterea are probleme mult mai importante de rezolvat: împărţitul favorurilor, numărătoarea banilor negri, nunţi, botezuri, avorturi, manele…

Desigur, nu toţi, şi iată că vine acum rândul celei de-a doua raze de lumină: tot de curând am avut o discuţie cu profesorul Florin Micu Iliescu, azi director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural al judeţului Vrancea.

Am rămas plăcut impresionat de proiectele serioase pe care şi le-a propus spre înfăptuire, parcă şi el tot în răspărul liniei generale propagate chiar de partidul al cărui membru este. Şi mai trebuie să recunosc, tot cu sinceritate, că, alături de el, ar mai putea fi adăugaţi câţiva chiar din acelaşi partid. Păcat că sunt aşa de puţini, încât îi poţi număra pe degetele de la o mână, şi că…întunericul este de fapt majoritar!

Mă rog la bunul Dumnezeu să-i dea sănătate şi puterea de a îndeplini tot ce şi-a propus, cu toate că…

Atenţie, domnule profesor, că nu vă văd prea bine! Visurile şi idealurile se plătesc scump pe lumea aceasta portocalie!

Paul Spirescu

Articol preluat din Jurnalul de Vrancea – 20 septembrie 2010

De ani buni, oraşul nu mai înseamnă altceva decât trecut istoric şi manifestări de faţadă. Mărăşeştiul are o etichetă pe care cu greu o poate dezlipi cineva : PE AICI NU SE TRECE ! Chiar şi aşa, continui să fiu optimist, dar e nevoie de proiecte !

Recent, am descoperit pe blogul Simonei câteva fotografii foarte rare care îi aparţin lui Andrei Razu, probabil o rudă a celui ce a fost Generalul Aristide Razu, comandantul Regimentului 32 Mircea Voda, Divizia a V-a română.

Sunt poze care mi-au trezit un interes enorm şi care m-au făcut să îmi dau seama ce simt pentru acest oraş. Dacă e să mă gândesc strict la istoria lui şi la evenimentele petrecute în timpul războiului, simt că acest loc merită ceva mult mai bun decât mulţi dintre oamenii pe care îi găzduieşte şi care scuipă cu neruşinare peste însemnătatea oraşului.

Păi cum să nu mi se ridice părul pe mâini atunci când privesc pe geamul apartamentului în care locuiesc şi văd gara, care în timpul Primului Război Mondial arăta aşa :

Sunt foarte mulţi soldaţi care şi-au vărsat sângele pentru a apăra culorile drapelului românesc şi pentru a apăra “Gara Mărăşeşci”  de forţele inamice. Vă daţi seama că această gară este un monument istoric ? La fel ca şi multe alte construcţii ale oraşului, cum ar fi Biserica sau Castelul lui Negroponte.

Oraşul este unul istoric. Merită mult mai mult decât o manifestare anuală în cadrul căreia se depun câteva coroane de flori şi se rostesc cuvinte aruncate în grabă pe o foaie de hârtie. Daţi-vă seama ce-ar fi făcut nemţii cu o aşa comoară !

Îmi aduc aminte cu mare plăcere de salonul literar care se organiza an de an şi care aduna foarte mulţi oameni de o cultură şi de o valoare extrem de rară, de primăvara poeţilor, unde tot ceea ce conta era grupul, nu omul, unde ascultai poezii de o calitate extraordinară, de expoziţiile Centrului de zi, unde o mână de copii atât de simpli  dădeau naştere unor lucrări sensibile şi frumoase, încărcate de emoţie şi bucurie, îmi aduc aminte şi de colectivul acelui centru, un colectiv foarte unit şi plin de creativitate. Şi câte şi mai câte!

Toate manifestările culturale aveau un singur numitor comun : Constantin Ghiniţă, fie-i amintirea mereu vie !Tică, aşa cum îi spuneam noi, cei mai apropiaţi.

Era un om de o calitate pe care rar o mai întâlneşti printre atâtea suflete de slugă, un om care era în stare să îţi ofere toată lumea fără să îţi ceară nimic în schimb. Poate doar apreciere şi un mulţumesc din suflet. Puţini ştiu că Tică suferea, însă el nu lăsa să se vadă acest lucru. Îi plăcea să pozeze într-o persoană mereu veselă. Avea un simţ al umorului extrem de bine dezvoltat. Şi totuşi, a suferit. A suferit pentru cultură. A vrut mereu totul. Nu a aşteptat nimic înapoi. Poate doar apreciere şi un mulţumesc din suflet.

A visat întotdeauna că poate deveni cetăţean de onoare al acestui oraş. Un oraş căruia i-a oferit totul. Dar n-a fost să fie. A murit cu un vis neîmplinit. Şi visul continuă să viseze. Anul trecut, prin toamnă, la ultima întâlnire a scriitorilor şi poeţilor vrânceni, i s-a promis titlul de cetăţean de onoare, post-mortem. Nu l-a cerut nimeni. Poate doar eu şi câteva alte persoane din oraş şi mai ales lucrurile şi lucrările de calitatelăsate în urmă. Dar i s-a promis. Public. Nu a avut parte de el. Încă. Nici măcar de o manifestare culturală în amintirea sa, cu ocazia marii sărbători sfinte de astăzi, Sf. Împăraţi Constantin şi Elena.

Oare a oferit prea puţine lucruri în raport cu ce a primit, fiind directorul Casei de Cultură ? A fost Tică important doar pentru mine şi pentru cei apropiaţi lui şi, de fapt, nu merita mai mult decât i s-a oferit ( o funcţie de conducere ) ? Merita titlul de cetăţean de onoare pentru tot ceea ce a făcut el de-a lungul timpului în oraş ? Mai putem vorbi de cultură în oraşul ăsta ?

Am venit pregatit sa tin o scurta cuvantare, in semn de respect pentru omul, prietenul si poetul Constantin Ghinita, Tica, asa cum ii spuneau prietenii. Din pacate m-am vazut nevoit sa renunt la ceea ce vroiam sa spun, deoarece alti oameni de bine  spusesera inaintea mea ceea ce as fi vrut eu sa spun. Am venit pregatit sa propun acordarea titlului de cetatean de onoare,postmortem, pentru toata activitatea depusa in slujba culturii si a orasului pe care si Tica l-a facut mare. Nu am mai tinut nicio cuvantare, dar am tinut sa ii inmanez domnului primar expunerea de motive pentru acordarea titlului de cetatean de onoare. Sper ca va lua act de cererea mea, a noastra.

Am fost copilul de suflet al lui Tica. Imi este greu cand trec prin fata Casei de Cultura si nu il vad facandu-mi cu mana. Imi este greu cand vad ca orice manifestare culturala trece ca si cum n-ar fi existat. Atunci cand era printre noi, obisnuia sa ma sune si sa punem la cale programul manifestarilor cu tot ceea ce cuprinde el ( diplome, program, invitatii etc.).

De-a lungul timpului, Tica a reusit sa faca auzit numele orasului Marasesti in afara Vrancei, nu ca oras sarac, ci ca unul bogat, unul care gazduieste cele mai importante manifestari culturale. A castigat multe premii, a fost recunoscut ca unul dintre cei mai importanti oameni pe care i-a avut Marasestiul vreodata, a devenit singurul marasestean care a fost membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, insa nu i s-a oferit sansa de a se bucura de premiul pe care l-a asteptat si pe care l-ar fi meritat, titlul de cetatean de onoare al orasului Marasesti.

Desi ma deranjeaza faptul ca se incearca acordarea acestui titlu acum, in prag de alegeri, sau  chiar pentru imagine, m-ar bucura ca sa-i dam Cezarului ce e al Cezarului. Mi-ar placea sa merg pe o strada intitulata Constantin Ghinita sau chiar sa merg la un spectacol la Casa de Cultura “Constantin Ghinita”. Un Constantin Ghinita se naste odata la 1000 de ani in orasul acesta.

Am fost impresionat sa vad atati prieteni, poeti sau scriitori de calibru ai judetului Vrancea, care au venit sa il omagieze pe Tica, cel care le-a fost aproape atatia ani. Din pacate, Tica, impreuna cu alti mari poeti sau scriitori pe care i-a avut Vrancea, a trecut granita. Singurii oameni de cultura, oameni adevarati, de calitate, care ne-au ramas sunt cei care se aflau astazi in acea sala, cat si cei care, din pacate, nu au putut veni la aceasta manfiestare. Pe ei trebuie sa ii cinstim!

ps1 : salut prezenta la manifestarea organizata astazi a dlui. Braha Mihai, zis si chimistul vesel, care sper sa ne incante din nou cu articolele sale cu si despre cultura.

ps2 : nu inteleg cum de o manifestare de acest fel nu a strans, pe langa oameni de cultura de calitate, reprezentanti ai mass-media ? Sa fi fost astazi vreo conferinta de presa sau vreo lansare a vreunui candidat la prezidentiale ?

Poetul a ținut să mulțumească în primul rând celor care au lipsit de la această prezentare, referindu-se, bineînțeles, la poeții și scriitorii Vrancei, care, din păcate pentru noi, muritorii, au făcut pasul către lumea sfântă. Constantin Ghiniță, Dumitru Pricop, Florin Panait sau Florin Paraschiv sunt titanii care au părăsit această lume pentru o alta mai bună, unde, poate, vor fi apreciați la adevărata lor valoare.

Am mai spus și o spun și acum : poetul Paul Spirescu este un om adevărat, iubitor de oameni adevărați, omul de casă al lui Dumnezeu, poet născut, nu făcut. Este un poet complet, unul dintre puținii oameni de calitate cu care județul nostru se poate lăuda. Stilul său bacovian, versurile sale pline de patimă, trăirile sale pline de învățăminte cât și valoarea sa incontestabilă, fac ca poeziile sale să capete o însemnătate extraordinară și îl plasează între cei mai buni poeți la nivel național.

Din păcate, nu pot să nu remarc absența oamenilor preocupați, mai degrabă, de criza economică, politică și culturală prin care trece țara noastră. În afară de câțiva mari scriitori și poeți, atâți câți au mai rămas, au venit alături de marele poet elevi de la liceul Emil Botta din Adjud, dar câțiva prieteni apropiați. Nu tu reprezentanți ai presei, nu tu oameni interesați de cultură. Poate dacă și-ar fi lansat Guță un album nou…

L-am ascultat cu plăcere de fiecare dată când a recitat așa cum numai el știe. Ultima dată când l-am auzit recitând o poezie am plâns. Da, am plâns cu lacrimi sincere, pline de durere. Eram la înmormântarea prematură a iubitului nostru prieten comun, ”Tică” Constantin Ghiniță. Recită cu atâta pasiune, pune atât suflet, iubește într-atât de mult poezia și oamenii adevărați, încât te miri că mai face cinste doar Vrancei.

Am primit în dar, cu multă umilință, noua carte a lui Paul Spirescu, Eu, adică umbra mea, închinată umbrei din Cer a poetului Constantin Ghiniță. O carte care merită fiecare leuț, mai ales cu autograful autorului lăsat în semn de prețuire. Paul Spirescu va face parte integrantă dintr-un proiect cultural artistic pe care vreau să îl inițiez, așa cum am promis în urmă cu două săptămâni, dacă și numai dacă voi putea strânge niște bănuți pentru inițierea lui.

Am ales două poezii din această minunată carte de poezii dumnezeiești pe care vă invit să le citiți alături de mine.

Apelul de noapte

-Soldatul Pricop Dumitru, fiu al Muntelui și al Patimii,

locuitor în Oedip, în stelele din adâncuri

și în lacrima Arlechinului,

zis Dumitru al Peșterii !

-Prezent, Doamne !

- Soldatul Ghiniță Constantin, logodnicul orei patru dimineața,

locatar pe Scara de serviciu, mereu uitat

și pradă morilor de vânt !

-Prezent, Doamne !

-Soldatul Spirescu Paul, de profesie bețiv răzvrătit,

hoț de cai și iubitor de oameni adevărați !

Lipsește, Doamne !

- Să mi-l aduceți degrabă !

Ultimul vis al lui Socrate

Nu mi-e teamă că mor :

mă sperie doar

presimțirea unei dureri crâncene

a despărțirii sufletului

de trup.

Atât !

Casa de Cultură din Mărășești este, poate, singura instituție de cult din Vrancea care obișnuiește să promoveze actele de cultură. A făcut-o până în decembrie, anul trecut, când Constantin Ghiniță a încetat să mai respire aerul puternic de Mărășești și sper să o facă și de acum încolo, chiar dacă la conducerea instituției nu se află un om de cultură.

Nu vreau să creez o legătură între manelele care se aud în Casa de Cultură și directorul instituției. Vreau doar să atrag atenția asupra faptului că este strigător la cer ca dintr-o instituție de cult să se audă aceeași muzică pe care o auzim când trecem pe lângă o cârciumă plină de oameni care au dat mai mulți bani pe băutură decât pe cărți. Este inacceptabil. Iar asta se întoarce ca un bumerang asupra directorului instituției, chiar dacă el nu se face vinovat direct de acest lucru.

Explicația pentru toate acestea este una pe cât de simplă, pe atât de supărătoare. Biroul directorului se află în reparații, iar cel care zugrăvește acolo este un mare admirator de muzică de paranghelie. Așa se face că dimineața la prima oră, înainte de a începe treaba, tipul își montează casetofonul, dă drumul la muzică și își face treaba pe care o știe cel mai bine. Lumea care trece prin fața Casei de Cultură se uită mirată și nu își explică faptul că într-o Casă de Cultură se pot asculta manele. Și dau vina pe director, pe care îl acuză că nu ia măsuri.

M-au întrebat mai multe persoane dacă se pregătește vreun spectacol cu maneliști. Alții m-au întrebat dacă nu cumva instituția se numește Casa de inCultură. Am auzit voci, iar eu, care îmi doresc ca orașul în care locuiesc să fie unul civilizat, trag un semnal de alarmă asupra acestui fapt. Sper să se audă și să se înțeleagă corect. Până una, alta, Casa de Cultură din Mărășești găzduiește, ca în fiecare an, seminarul organizat cu ocazia sărbătoririi Zilei Pământului.

Mulţumesc, Constantin Ghiniţă ! Tică, mulţumesc bătrâne ! Am trăit prin tine atât eu, cât şi restul oamenilor care îţi apreciau munca titanică şi voluntară. DUMNEZEU SĂ TE IERTE !

 

        DRUMUL

 

 

               Pace ţie, constantin ghiniţă,

Apa stelei pururea rodeşte

Drumul între Crâşmă şi Troiţă

Obosit de moarte se târăşte

 

Dragostea-i un lanţ de sărbătoare

Clinchetind pe fragedul tău trup

Şi nu ştie nimeni cât te doare

Hibernatul în acelaşi stup

 

Ceaţa se ridică la Răscruce,

Umblă-n suflet paznicii de casă

Şi înjură sfânt şi strâmb fac cruce

Şi nu văd cum tu te sui pe masă …