2 ani
Au trecut doi ani de zile de când viaţa mea şi a soţiei mele s-a schimbat radical, de la bine la foarte bine. Fetiţa noastră, Dana Ioana, împlineşte astăzi doi anişori. Este cea mai mare realizare a noastră, sunt sigur de asta. Şi mă bucur că am crescut o copilă minunată, cuminte şi receptivă, extrem de isteaţă şi prietenoasă.
Vorbeşte cursiv, spune poezii destul de lungi, cântă şi dansează, dar cel mai mult au început să mă distreze perlele pe care le scoate pe guriţă. Este momentul pe care îl aşteptam de multă vreme.
Îi dorim multă sănătate şi îi urăm un călduros “la mulţi ani!” !
Portrete (II)
Cred că, la cât de nebun sunt după fiică-mea, ar trebui să îi fac un blog numai al ei, în care să postez amintiri de-a lungul timpului. Poate că aş fi făcut-o până acum, dar mulţi amici mi-au spus că sunt fotografiile cu Dana sunt binevenite pe blogul meu. M-ar bucura să fie aşa.La cât de mândru sunt de ea, v-aş recomanda tuturor să vă căsătoriţi şi să faceţi copii. Şi, credeţi-mă, nu aş fi spus aşa ceva în urmă cu vreo 5-6 ani nici în ruptul capului, pentru că şi eu eram ca mulţi dintre voi, aşa, mai independent şi rebel.
Când vezi un copil care nici măcar nu a împlinit doi ani de când a venit pe lume că spune poezii, vorbeşte fără nicio problemă la telefon, renunţă brusc la pamperşi şi merge singură la oală, cântă, dansează, are ambiţia de a se îmbraca şi de a se încalţa singură, chiar dacă e nevoie şi de ajutorul nostru, şamd…. nu ai cum să nu fii absolut îndrăgostit de el. Iar eu, ca om, m-am schimbat extraordinar de mult. Ador copiii şi îmi vine să sar la gâtul celor care îşi bat sau care îşi părăsesc copiii.
Vă propun o nouă serie de portrete făcute în week-end, că tot a fost vreme numai bună de bălăcit.
Portrete
Aţi auzit de Moş Şuşun ?
Astăzi de dimineaţă mi-am propus să mă uit la câteva filmuleţe făcute de-a lungul timpului şi am dat peste filmuleţele cu fiică-mea. Are o mulţime, multe din ele foarte interesante, dar m-am oprit asupra unuia la care am râs cu lacrimi. Adică, nu ştiu, era o combinaţie între râs şi dragoste. Era momentul ăla în care îmi venea să o pup până o tocesc.
Înregistrarea s-a făcut în urmă cu aproximativ trei-patru luni de zile, atunci când Dana, care în acel moment avea aproape 1 an şi jumătate, descoperea plăcerea vorbitului, mai ales al celui la comandă, pentru că avea nevoie să înveţe pronunţia corectă a cuvintelor. Punctul culminant a fost atunci când am întrebat-o cine i-a adus cadouri de Crăciun. Iată ce-a ieşit !
Vedeţi cât de convingătoare a fost ? 
Bogat
Imediat cum ajung acasă de la serviciu, o figură luminată şi plină de trăiri intense mă întâmpină în uşă. ” Tataaaaaaaaa! Brac. Un pup. Besc.Hahaha!” ( tata, dezbraca-te, da-mi un pup, te iubesc ). De cum o vezi îţi e greu să nu uiţi de toate provocările şi problemele din ziua respectivă. Uiţi de tot şi îţi creezi o lume în care se regăseşte doar ea.
Zâmbetul copiilor nu ţine cont de micşorarea indemnizaţiei sau a alocaţiei, de probleme de ordin material sau de orice alte probleme de zi cu zi care îţi cam mănâncă ficaţii. Nici nu trebuie. Trebuie doar ca tu, ca părinte, să te asiguri că acest zâmbet nu va dispărea niciodată de pe chipul copilului tău. Prin orice mijloace. Este tot ceea ce contează.
Suflet de copil
De mai bine de un an sunt tată. Mai exact, de un an şi şapte luni de zile. Înainte de a o avea pe Dana, copiii mi se păreau foarte scumpi şi chiar aveam lipici la ei, dar totul se termina atunci când începeau să urle. Simţeam cu mi se revoltă nervii-n mine şi făceam orice numai să nu mai stau în preajma lor. În momentele alea simţeam că nu sunt pregătit absolut deloc pentru a fi părinte şi pentru a încerca să îi dau copilului meu o educaţie aşa cum se cuvine. Nu de alta, dar la primul urlet probabil că i-aş fi tras şi prima palmă la fund.
Vedeam copii care se tăvăleau pe jos când părinţii lor nu le îndeplineau dorinţele, copii care trânteau tot ce prindeau în mână, alţii care îşi băteau părinţii, iar părinţii reacţionau spunând că se fac de ruşine dacă mai plâng şi dacă mai ţipă. Greşit, total greşit. Copiii nu-s de mine! Aşa-mi ziceam. Iată că mi-a venit mintea la loc, pentru că ceea ce gândeam eu erau copilării. Fugeam de responsabilitate, simţeam că trebuie să fiu independent. Odată cu naşterea fetiţei toate lucrurile s-au schimbat la 360 de grade. Nu simt decât dragoste şi bucurie. Şi nici nu mă enervez total atunci când plânge. Bine, asta poate şi că am unul dintre cei mai cuminţi şi de bun simţ copii care există pe lumea asta.
Nici nu-ţi trebuie mult să vezi că tot ceea ce face un copil este să trăiască clipa cu tot sufletul, la valoare maximă. Când râde, râde din tot sufletul, când plânge, plânge cât poate el de tare, când se bucură, o face cu toată fiinţa, când doarme, doarme atât de liniştit că îţi vine să dai timpul înapoi să te vezi din nou copil. Ăştia-s ei şi trebuie să îi judeci după vârstă. Îmi place că, pe zi ce trece, parcă, descoperă câte ceva nou. Şi eu o fac împreună cu ea, alături de ea. Şi mă bucur, simt că îmi trăiesc din nou copilăria. A crescut şi se vede. Fiţi atenţi, dacă nu mă credeţi !
Ia uitaţi-vă aici !Ce impresii pe capul fetitei mele, acum sta pe oala picior peste picior in timp ce citeste !
Cum a fost la munte
Filed under: Romania, Vrancea, foto, fun, personal, turism
În week-end-ul ce tocmai s-a terminat am preferat să merg la munte, la Soveja. Cine nu ar fi făcut asta dacă ar fi avut de ales între a merge prin băltoace şi a se plimba prin zăpadă de peste jumătate de metru ? A fost un week-end excepţional ! M-am distrat, am stat la taclale, am făcut drumeţii, ne-am bătut cu zăpadă, am admirat cum ninge, am stat la căldurică, am făcut poze. Partea nasoală a fost că am fost nevoit să mă întorc acasă, deşi aş fi vrut să mai rămân acolo o săptămână. Din păcate era cam dificil din punct de vedere financiar să fac naveta casă-munte, zi de zi. Iată câteva fotografii făcute în week-end-ul trecut la Soveja, acolo unde vă recomand să mergeţi cât mai repede posibil, pentru a vă bucura de zăpadă, ski, săniuş sau, pur şi simplu, de un week-end liniştit.
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici