Între Dumnezeu şi speranţă
Filed under: Romania, diverse, loc de dat cu capul, social
Poporul român a fost şi va rămâne în continuare un popor frumos şi mereu surprinzător. Printre altele, ne place să ne considerăm un popor de oameni credincioşi, cu sufletul curat. Cu toate acestea, ne întrebăm mai mereu cu ce am păcătuit atât de mult să ne naştem într-o ţară care nu ne oferă fericirea pe care o merităm din plin. Când e rost de sărbătoare creştină, românul, cu mic, cu mare, intră în casa lui Dumnezeu plin de speranţă. Cerem de la Dumnezeu, pe lângă sănătate, cam tot ceea ce ne lipseşte pentru a duce o viaţă normală. Şi mai cerem ceva:să moară capra vecinului!
Când vorbim de credinţă şi de Dumnezeu, afişăm o mină relaxată, chiar teatrală. Asistăm liniştiţi la slujbe şi ascultăm cuvântul şi învăţămintele preotului. Şi totuşi, ceva ne face să devenim cu totul şi cu totul altfel când auzim că “se dă ceva”. “Veniţi de luaţi lumină!”, se aude în miez de noapte, la sfintele sărbători pascale. Brusc, românii se calcă în picioare, în loc să se apropie liniştiţi de preotul care împarte lumină pentru toată lumea. La fel se întâmplă atunci când se împart ramuri de salcie, de Florii, sau când se împarte apă sfinţită de Bobotează, deşi, teoretic, e apă pentru toată lumea.
Am văzut de fiecare dată, la televizor, cum se îmbulzea lumea să pună mâinile pe moaştele Sf.Paraschiva. Se călcau în picioare, se îmbrânceau, înjurau de mama focului şi ţipau în gura mare, nervoşi fiind că durează prea mult până le vine rândul. Uitau, de fapt, că se aflau în curtea unei Biserici, unde, atunci când nu se dă nimic, sunt relaxaţi şi credincioşi până la Dumnezeu. Ajunşi în faţa faptului împlinit, încep să îşi întindă batistele şi hainele peste lucrurile sfinte. Unii chiar încearcă să îşi bage adânc unghiile în mâinile calde ale sfintei care se află acolo, mereu, pentru iertarea păcatelor omenirii. În timp ce fac aceste lucruri, românii se roagă pentru sănătate şi îndeplinirea tuturor dorinţelor.
De fiecare dată, românii pleacă de la Biserică plini de speranţă. Speră ca Dumnezeu să îşi îndrepte privirea spre ei. Speră să fie iertaţi de toate păcatele, deşi până şi în momentul în care se roagă fac păcate. Românii, cei despre care vorbesc eu acum, nu toţi, văd în Dumnezeu o ultimă speranţă. În rest, se ghidează după propriile principii, după propriile reguli.
ps: tocmai pentru a nu fi acuzat că generalizez, românii despre care vorbesc în articolul de mai sus sunt acei români pe care îi vedem mereu în jurul nostru şi care ne oferă exemple de proastă creştere.
Apelul de noapte
Spirescu. Paul Spirescu.Vrâncean pur sânge, Om adevărat, iubitor de oameni adevărați, poet născut,nu făcut. Prietenul prietenilor mei, omul de casă al lui Dumnezeu, m-a fascinat cu poeziile sale pline de Dumnezeu, de esență și de pasiune. L-am apreciat de mic copil, deși nu știam ce e aia rimă.Muritorii îl știu drept profesorul de filosofie.
L-am ascultat cu plăcere de fiecare dată când a recitat așa cum numai el știe. Ultima dată când l-am auzit recitând o poezie am plâns. Da, am plâns cu lacrimi sincere, pline de durere. Eram la înmormântarea prematură a iubitului nostru prieten comun, ”Tică” Constantin Ghiniță. Recită cu atâta pasiune, pune atât suflet, iubește într-atât de mult poezia și oamenii adevărați, încât te miri că mai face cinste doar Vrancei. Read more
În audienţă la Dumnezeu
Filed under: Romania, diverse, loc de dat cu capul, mizerii, personal
Am o dilemă care mă macină de câteva zile încoace:Trebuie să o spun pentru că mi-e frică să nu se transforme într-o trilemă. În zi de sfântă sărbătoare, de Sf.Maria mai exact, mai spre sfârşitul programului, m-am gândit că nu ar fi rău să merg la Biserică pentru a aprinde o lumânare pentru Sf. Maria, dar şi pentru restul familiei. În plus, mă gândeam că nu ar fi rău să mă reculeg pentru câteva minute în Biserică. Am păcătuit şi eu ca tot omul, na!
La sfârşitul programului de lucru, undeva în jurul orei 17, surpriză!, Biserica închisă.
Slujba a ţinut până la ora 12-13. Toată lumea ştie asta, numai matale nu ! Ce să-ţi fac dacă te trezeşti târziu, îmi spuse o băbuţă de-a locului, deranjată oarecum de atitudinea mea.
Să analizăm acest aspect, pe scurt, zic. Eşti la serviciu de dimineaţă şi până spre seară. Ai treabă, nu ai timp să pleci sau biserica este departe de serviciu. Când termini programul, vrei să te duci şi tu ca tot păcătosul să aprinzi nişte lumânări şi să-ţi faci o cruce, crezând că păcatele îţi vor fi iertate. Când colo, închis! Să înţeleg că ne putem ruga la Dumnezeu după un program stabilit ? Adică, după ora 12 nu ne mai rugăm ? Dumnezeu ţine audienţă sau doar preoţii ? Dumnezeu ştie asta ? Nu de alta, dar mi se pare aiurea!
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici