Voi scrie un articol mai amplu cu privire la scurta mea vacanţă, însă până atunci vreau să vedeţi cum arată o zi obişnuită din viaţa mea.

De fapt, cum au luat naştere superstiţiile ? Probabil tot din cauza unor oameni care nu au apucat ca ştiinţa şi tehnologia să le demonstreze că unele circumstanţe misterioase sau evenimente ciudate, în opinia lor, sunt de fapt lucruri absolut normale şi logice. În acele vremuri în care bunica străbunicii mele era fată mare, oamenii considerau că reflexiile apărute în oglindă odată cu ei sau umbra care mergea alături de ei atunci când bătea soarele erau, de fapt, sufletele lor. Drept urmare, minţile strălucite din acele timpuri considerau că oglinda este un obiect sacru, astfel că cel care spărgea o oglindă însemna că va avea ghinion timp de mulţi ani.

Bineînţeles că urmaşilor lor le-a mai venit sufletul la loc când au auzit că imaginea din oglindă,  cât şi umbra de pe stradă e chiar a lor, nu e sufletul lor rătăcit. Totuşi, se încăpăţânează să creadă că a sparge o oglindă înseamnă un mare ghinion. Cred că nu-s convinşi de descoperirile ştiinţifice, că altfel nu-mi explic!

Dar, na, uite că mă ia gura pe dinainte şi uitam ce am vrut să spun. Ziceam de babe. Exemplul perfect. Îmi aduc aminte că mâncam liniştit în curtea bunicii mele. Cum bunică-mea era cu mai multe coţofene venite la sfat, m-am aşezat şi eu pe unde aveam loc, adică în colţul mesei.

- Au, mamă, nu sta acolo că nu o să te mai însori! Sari fă la el şi fă-i loc lângă tine, ptiu, că-i păcat de el, frumuşelul!

Din trei mişcări am ajuns în capul mesei. Fericite, coţofenele s-au întors la ale lor. La fel şi eu, care am răsuflat uşurat că pot mânca în linişte. Sau…mă rog!

Apoi a venit vremea când chiar m-am însurat. Eheeee, noroc de coţofenele alea, altfel nu mă mai însuram eu! La slujba religioasă, când eu şi cu Cecilia, nevastă-mea, eram atât de emoţionaţi că nici acul nu intra în anumite zone ale corpului, zbang!, un cot tras pe şestache de cineva care ne tot şoptea apăsat unuia sau altuia : ” calcă-l pe picior!” , ” calc-o bă, nu fi prost! Ăăăhăăăă!” . Ţin minte că am călcat-o pe nevastă-mea, dar din greşeală, că altfel nu îmi explic de ce ea e şefa-n casă

Şi tot aşa, de-a lungul timpului, trebuie să fie câte cineva care să mă facă să cred că superstiţiile trebuiesc luate în seamă, că-s nişte semne de care trebuie să ţii cont. Dacă ţi-a tăiat o pisică neagră calea, atunci o să ai ghinion. Ca să scapi de el trebuie să faci trei paşi înapoi. Numărul 13 e ghinion, ca şi marţi sau vineri 13. Dacă verşi sarea te vei certa, dacă te joci cu foarfecul la fel, tot aşa şi dacă te mănâncă nasul. Dacă te mănâncă palma dreaptă iei bani, dacă te mănâncă stânga îi dai. Nu care cumva să nu ai bani şi ceva roşu în buzunar în noaptea dintre ani, că te-ai ras la ficaţi! Toată lumea se va uita încruntat şi dezamăgitor la tine. Şi aşa mai departe….şi tot mai departe, încât oricât ai merge tot mai ai ceva până să ajungi acolo.

Adevărul este că m-am luat şi eu după ăştia de-mi tot bagă-n cap idei ciudate, astfel că de câte ori uit ceva şi trebuie să mă întorc, îmi frig trei pumni în spate, nu plec la drum pe data de 12 ( nu 13 ) şi nu dau bani de luni.

Tu cum stai la capitolul ăsta ?

Ia să vedem cam ce-aş face eu dacă aş avea puterea absolută timp de o lună, maxim trei :

1. Infrastructură

România suferă crunt la capitolul infrastructură. Au trecut mai bine de 20 de ani şi nu ne putem mândri cu autostrăzi, ca să nu mai vorbim de drumuri de calitate. Ne mirăm de ce nu vin investitorii.

Dacă minerilor care au rămas fără locuri de muncă în urma închiderii minelor nu li se dădeau acele salarii compensatorii şi erau reîncadraţi/reprofilaţi, acum puteam avea forţă de muncă puternică pentru a construi drumuri. La fel şi cu alte categorii de muncitori. Aş propune legi care să vină în sprijinul investitorilor şi aş merge pe proiecte mari de dezvoltare urbană.

2. Turism

Până acum, toţi cei care s-au perindat pe la putere au tras cât au putut de resursele pe care le oferă România. Turismul a produs întotdeauna mult, dar nu pentru ţară. Avem ce oferi, însă nu e pentru toţi. În România, toţi au căutat să scoată profit imediat, optând pentru preţuri mari şi servicii proaste.

Dacă aş conduce România, aş garanta atât instituţiilor de stat, cât şi investitorilor, cofinanţarea unor proiecte mari, sau, după caz, unele facilităţi fiscale pentru a asigura oferirea unor servicii de calitate şi a unui mediu curat şi plăcut.

3. Restructurare

Este nevoie ca administraţia  să fie restructurată. De fapt, când spun administraţie, mă refer la toată categoria de bugetari. Niciodată nu am optat pentru concedierea oamenilor, dar întotdeauna am visat la o administraţie eficientă.

Aş propune nişte legi prin care să se impună standarde de cost şi de performanţă, cu rezultate măsurabile. Cine este eficient şi bine pregătit ar trebui ţinut în administraţie şi plătit corespunzător. Pentru a identifica aceste persoane, aş propune externalizarea serviciilor de resurse umane pentru a nu lăsa selectarea personalului la mâna ordonatorilor de credite.

4. Achiziţii

Ştim bine că aici e marele jaf. Firme de apartament câştigă licitaţii foarte mari. Altele se înfiinţează după câştigarea licitaţiei. E o debandadă totală şi nimeni nu are voinţa şi puterea de a interveni.

Aş propune legi prin care  sistemul de achiziţii publice să fie informatizat complet. Totul să fie la vedere, controlabil. În acelaşi timp, aş simplifica procedura de achiziţii.

Dacă aş reuşi să implementez aceste măsuri şi încă aş mai trăi, probabil aş privatiza România şi mi-aş lua apoi un concediu prelungit

Sunt curios ce ar face Iulia, PatrickDAN şi Căpcă1 dacă ar conduce România !

Ah, încă ceva ! Ţineţi minte trei cuvinte : Dan Braşov – Preşedinte !

Notă : adevărul este că aş face cu totul altceva dacă aş conduce România, dar nu vă spun pentru că nu vreau să-mi fure ăştia ideile. Ne vedem la alegeri!

Tipul îmi spunea că, imediat cum se trezeşte, se duce buimac la aragaz, dă drumul la foc, îşi pune de-o cafea şi fuge într-un suflet la budăs să se spele pe mâini, pe ochi şi pe dinţi. Ciudat, are timp să facă toate astea şi să se întoarcă la bucătărie înainte de a da cafeaua în foc. Îşi pune cafeaua în cana preferată, ia o revistă şi merge la budă. Ăla e locul unde îşi poate bea el cafeaua liniştit.

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu n-aş putea să-mi beau cafeaua pe wc, în timp ce-mi exprim sentimentele neconsumate de-a lungul nopţii. Refuz!

Nici măcar la cafenea nu mă duc. Aşa fac unii. Îi vezi cum abia stau pe picioare şi aşteaptă să deschidă cafeneaua, că altfel n-au putere să ajungă la serviciu. Unii preferă să înlocuiască nelipsita cafeluţă de dimineaţă cu nelipsita tărie, cea de toate zilele.

De fapt, ce s-o mai scald aiurea ? Eu nici măcar nu beau cafea! Şi nici nu fumez. Zice lumea că-s pocăit, sălbatic, antisocial. Ăştia beau cafele pe rupte şi acasă, şi la serviciu, uneori şi pe la amante. Eu beau doar ocazional, iar când beau prefer să mi-o facă altcineva. Care se pricepe la asta, bineînţeles.

Că tot sunt curios, voi aveţi reguli din astea după care vă ghidaţi când vă beţi cafeaua de dimineaţă ? Aş fi încântat să citesc cele mai ciudate metode de a-ţi bea prima cafea din zi !

Cu mult timp în urmă am fost la înmormântarea tatălui unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei. Am fost şocat de când am aflat vestea neplăcută şi până când am mers acolo. Era un om extraordinar şi merita tot respectul.

Niciodată nu mi-au plăcut înmormântările. Cui îi plac, de fapt? E nasol, nu ştii ce să spui familiei îndurerate, simţi că orice ai spune nu poate exprima ceea ce simţi.

Stând acolo, la priveghi, şi încercând să îl îmbărbătez spunându-i că asta-i viaţa şi că trebuie să fie puternic, vine cineva care se învârtea în jurul mortului. După vreo două ture pe care le-a dat sicriului, toţi cei prezenţi acolo se uitau miraţi, neştiind ce se întâmplă.

La un moment dat, tipul s-a oprit. Era fericit. Zărise punga cu mărunţis adunat de la cei care trecuseră pe acolo. Şi-a pus bancnota de 10 lei ( 100 de mii cum era atunci) în pungă şi a luat două de 5 lei. Una a lăsat-o pe icoană, s-a închinat şi a plecat. M-a bufnit râsul instantaneu. Si odată cu mine, alţi patru inşi nu se puteau abţine. Mi-a crăpat obrazul de ruşine atunci când prietenul meu m-a observat cum râdeam cu lacrimi, dar atunci când i-am explicat despre ce e vorba, a zâmbit şi el. Ca să nu ne simţim noi prost.

Altă fază dură a fost la înmormântarea bunicii mele. Am suferit cumplit când a murit. Era ultimul bunic pe care îl mai aveam. Era cea care m-a crescut de mic (cât timp erau ai mei la serviciu)  şi cu care am împărţit cele mai frumoase clipe. Nimeni şi nimic nu îmi putea distrage atenţia şi nu mă putea face să zâmbesc. Eram terminat.

Asta până în momentul în care enoriaşii prezenţi  la slujbă pupau de zor icoanele. Mătuşa mea, vrând să pupe şi ea icoana şi să zică dezamăgită “Dumnezeu să o ierte!”, s-a proptit cu capul acoperit de o căciulă de blană direct în lumânarea unei femei. Toată lumea era pe jos. Râdeau în hohote, iar mătuşă-mea se uita nedumerită de jur împrejur. Habar n-avea că deasupra capului era ditamai flama. Am râs cu lacrimi timp de 15 minute, timp în care mă învinovăţeam pentru ceea ce făceam. Râdea până şi preotul. Îmi venea să îi omor pe ăia de râdeau în Biserică, dar eu râdeam şi mai tare. Era lucrătura bunicii mele, cu siguranţă. Întotdeauna s-a legat de căciula ăleia, iar acum i-a venit de hac.

Toate ca toate, dar cea mai dură fază s-a petrecut în urmă cu mulţi ani, atunci când a murit soţul mătuşii de care vă povesteam mai devreme. Îl chema Mircea. Era un om extraordinar, dar parcă prea serios. Cel puţin aşa mi s-a părut mie. Am aflat mai apoi că nu era chiar aşa cum îl percepusem eu de mic copil.

Era din Piatra Neamţ, aşa că aveam de mers ceva drum până acolo. Am plecat mai mulţi pe drum, printre care şi fratele său, puţin mai în vârstă decât el. Ajunşi acolo, ne-am îndreptat încet către capelă, sfâşiaţi de vestea ce ne-a fost dată. Murise la o vârstă destul de fragedă. Cancer.

Am intrat cu toţii în capelă. Era o capelă frumoasă şi spaţioasă care putea “găzdui” mai mulţi morţi. Erau doar doi acolo. Fratele lui Mircea, Iordache, era de-a dreptul dărâmat de durere. Numai în locul lui să nu fi fost, vă daţi seama! S-a dus ţintă către sicriu şi a început să îl plângă. Nu îl mai văzuse de luni bune.

- “Mirciulică, frate, cum te-ai dus tu ! ” Si a izbucnit într-un plâns isteric pe pieptul său, moment în care fiica lui s-a dus într-un suflet la el.

- ” Tată, Mircea e dincolo! Tu plângi pe altcineva! ”

- ” ….umm….mmmmmmm…. si doar mi s-a părut mie că ăsta are nasul cam mare ! ” , exclamă debusolat tatăl ei.

Toată lumea a izbucnit în râs. Da, e aiurea. Da, nu se face aşa ceva. Dar cum să te abţii văzând aşa ceva ? Vouă vi s-a întâmplat să râdeţi la anumite înmormântări ?

Imaginaţi-vă că v-aţi putea întâlni părinţii, care acum sunt nişte adolescenţi puşi pe fapte mari, bunicii, pe care, unii dintre noi, nu îi mai avem prin preajmă, v-aţi putea duce la spectacolele lui Toma Caragiu sau că aţi putea admira mari, pe viu, actori precum Dem Rădulescu, Puiu Călinescu, Gheorghe Dinică, Colea Răutu sau Florian Pitiş.

Ştiind că v-aţi întors cu mai bine de 30 de ani în urmă şi că în ziua de azi sunt lucruri de care, în anii 70-80, nici măcar nu se auzise, ce noutăţi le-aţi împărtăşi oamenilor ? Dacă v-aţi întoarce în timp aţi alege să porniţi o afacere care, în prezent, este profitabilă ?

Pe de o parte, aplicaţia e faină, aşa, pentru o joacă de câteva minute. Pe de altă parte, toţi retarzii vor prefera aplicaţii de acest gen în loc să vadă cum e să ai un copil, pe bune. Diferenţa este ca de la cer la pământ. Copiii nu se fac şi nici nu se cresc cu ajutorul telefonului. În plus, nici măcar nu am găsit chestia asta pe AppStore.