La târgul de ţîgani
Filed under: amintiri, bani, fun, loc de dat cu capul, personal
Am mai zis-o, nu ştiu dacă şi vouă, dar cel mai mare coşmar al meu (prostii de le visezi noaptea, în loc să te imaginezi într-un loc superb în care oricum nu vei ajunge ), care se tot repetă în ultima vreme, este acela de a ajunge sărmanul sărmanilor. Dar din ăla vai de mama lui, că oricât l-ai ajuta să se ridice din gaura imensă în care a căzut, parcă tot nu reuşeşte să atingă podeaua.
Cel puţin anul trecut am visat asta de vreo şase sau şapte ori. Mi-era frică să mă mai culc şi când adormeam, o făceam cu portofelul în mână, dar aşa, palmat, să nu-l vază nevastă-mea.
În ultima vreme, de când am început să lucrez part-time, am început să visez mult mai frumos. Şi mai liniştit. Deh, acum nu mai strâng din buci când ţipă reminderul de pe telefon că am rata de plătit la bancă. Abia plăteam ratele şi utilităţile, dar nici că renunţam la iPhone şi la abonamentul de internet nelimitat de la Orange de 10 euro. Aş murea dracului, vorba uneia!
Şi pentru că mi-s mai masochist aşa de felul meu, am fost odată la Adjud, că mi-au îmbuibat unii capul că acoluşa-i un târg săptămânal unde găseşti toate kitschurile şi tot felul de haine aşa, mai pentru buzunarili noastri di moldoveni zgârciţi. SH, clar. Spiru Haret, pentru cei cu puţină carte.
E un târg de ţîgani. Uite-aşa îmi vine mie să le spun câteodată ţiganilor get-beget. Ţîgani, pentru că se comportă aşa cu toată fiinţa lor. Ţîganul e bun orator, negociator, vânzător şi, până la urmă, ciorditor, dacă vede că nu-i iese nimic. Ce-i al lor, e al lor !
Am mers acolo cu gândul de a face un joc de rol. Cel al unui sărman care abia îşi strânge un pumn de bani ca să bage ceva la ghiozdan şi să încalţe-un pantof Adidas trecut prin şapte perechi de labe. M-aşteptam să merg printre nişte mese şi să mă gândesc la ale mele, că oricum n-aveam de gând să cumpăr. De fapt, venisem cu altă treabă, dar dacă-i târg, hai să vedem! Nici n-am apucat să mă gândesc la ceea ce-mi propusesem că m-a şi luat o ţîgancă în primire :
Hai frumuşelule, şăfule, boierule ! Hai pune mâna pă haine, calitate D&G, să moară cine-o vrea să moară !
Nu vreau, eu mergeam pe-aici…nu mă interesează.
Aaaaş, păi aşa zâi morocănosule !
Morocănos ? Hmmm…. adevărul e că aveam o faţă neadaptată stilului de viaţă de prin târg.
Boarfe aruncate pe-un ciolofan, o grămadă de femei găini care scormoneau prin ele şi care se mai şi certau uneori – ” ia fă mâna de pe ea, eu am văzut-o prima!” … ” cu cât dai asta ?” … “11 lei, mâncaţi-aş, haină de-a lu Botezatu înainte să se-apuce de afaceri, zău!” …. ” scumpă ! 5 lei şi-o iau” … şi….jaaaaaaaaaap, cealaltă pune mâna pe ea şi dă 10 lei şi i-o fură.
Pfoaaaai, în gândul meu, apoi cam aşa îmi vine să fac şi eu după ce-mi achit datoriile. Negociere la sânge pentru o boarfă care nici nu-mi place, dar cică ţîne di cald. Băi, unde dracu am intrat eu ? Eu plec, îmi zic ! Ridic privirea şi văd nişte adidaşi super tari. Dacă te uitai de la 2 metri distanţă ziceai că-s noi. Marca Adidas, original blend. Erau aşezaţi la câţiva zeci de centimetri de grămada cealaltă de adidaşi obişnuiţi. Căcaturi gen Puma, Nike, Reebok.
- Cât e perechea aia de adidaşi, întreb eu în timp ce arăt cu degetul către grămada mare ? ( să fac o probă, zic )
- O sută şefu ! Adică 10 beţe de-astea noi, că ne-am tâmpit cu banii ăştia! - Şi ăia de acolo ( cei Adidas ) ? - O sută douăzeci şăfule ! Originali ! Cristi Ronaldo scrie pe ei, i-am luat de la Bernabeu! - Adică 12 beţe, da ? ( în timp ce duceam mâna la buzunar ) - Nu boierule, un meleon două sute d-ăia vechi ! - Păi tu crezi că ţi-ai găsit prostul ? - Haoleu baştane, păi ce, e scump ? La şcoala şi la banii tăi, nu merită Cristi Ronaldo neşte bani pentru bejuteriile astea? - Cine-i bre Cristi Ronaldo ăsta ? ( eu, mare neştiutor , cică) - Ete ăsta-i Cristinelu meu ! ( un puradel cu pantalonii rupţi în cur, dar cu adidaşi de firmă-n picioare ) L-am botezat aşa după fotbalistu ăla care joacă-n Spania. Astea-s ghete de fotbalist mare, îi dau ieftin ! - Sunt scumpi, nu mă interesează ! Plus că-mi vinzi poveşti care nu fac un ban.
- Gata şăfule, uite, ia-i acum cu o sută şi gata ! Ultimul preţ, că ş-aşa mă doare inima-n pept că ţî-i dau aşa eftini! - Nu, gata. Nu îi vreau ! - Sărmanule ! Dacă m-ai văzut ţîgan ai zis că mă fraereşti, ăh ? E marfă de calitate, poetule ! Hai….şapte sute dă mii vechi, na ! - Nu ! Să fii sănătos ! În momentul în care am auzit cuvântul sărman, mi-am amintit brusc de coşmarul pe care îl tot aveam. Îmi venea să-l calc în picioare pe ţîganul ăla cu mustăţile cât coada de cal.
- Ptiu, că al dracu eşti la maţe !
Apoi îşi aruncă pălăria pe jos de nervi, după care şi-o scutură de pantalonii prăfuiţi. Probabil că au fost şi alţii înaintea mea care l-au refuzat.
După jumătate de oră petrecută în târgul ăla, n-ai cum să nu te distrezi ! Dacă ar fi să mai merg acolo, aş merge pentru distracţie. Cele mai faine replici acolo le găseşti. Uneori, chiar şi cele mai faine tricouri de firmă, noi şi ieftine. Ciordite, desigur. Iar dacă nu iei nimic, deşi negociezi cu ţigăncile până nu mai poţi, s-ar putea să vezi şi-o fofoloancă. Aşa a păţit unul care n-a vrut să cumpere şi i-a mai tras şi-un stuchit ăleia, că e borfaşă.
Ziua mi-am încheiat-o la un restaurant. Hei, staţi, nu aruncaţi cu pietre ! Am mers la Cantina Săracilor. Păi ce, credeaţi că am dat de bani, aşa, dintr-un foc ? Trebuie să recunosc că au o mâncare extrem de gustoasă şi, mai ales, ieftină. Totuşi, mă uitam cum o grămadă de lume bună ( chiar am văzut câţiva potenţi financiar ) vine să ia masa acolo şi cum ăştia mai subţiri la pungă se uită chiorâş la ei.
Am învăţat multe din ce-am văzut acolo, parcă-s puţin mai cumpătat la bani, ajutat fiind şi de coşmarurile care încă îmi sunt proaspete în minte. Chiar aşa, ce coşmaruri v-au marcat pe voi de-a lungul timpului şi cum aţi scăpat de ele ? Sau oi fi eu singurul care are nevoie de consultanţă ?
I-auziţi cum cântă cucu, nu ne facem un seppuku ?
Pentru ca tot vorbeam la blogmeet de poantele vechi ale celor de la Divertis si Vacanta Mare…
În locul ursuleţilor de pluş
Ştiţi că era moda aia a ursuleţilor de pluş oferiţi în dar persoanei pe care o curtai într-o veselie, sperând că vei obţine pe el măcar un sărut, dacă nu mai mult ? Ei bine, lucrul acesta nu este neapărat demodat, cu specificaţia că băieţii nu prea mai curtează fetele.
Mai nou, ursuleţii se dau doar dacă e Sf. Valentin sau în urma unei nopţi reuşite de amor franţuzesc. Fetelor, cu voi vorbesc, dacă primiţi aşa ceva, să ştiţi că în sufletul băiatului se dau bătălii extraordinare. Acum bărbatul se vrea dur, lipsit de sentimente şi plin de dorinţe. Uneori se dă de gol.
Cum ursuleţii de pluş nu prea mai au mare căutare, băieţii veseli au inventat păsăricile din pluş. Păsăricile înfuriate. Nu râdeţi! Este o nouă modă mai ales de când au apărut telefoanele cu touch screen, gen iPhone şi replicile sale. Dacă aveţi un telefon ca acesta, aşa cum am şi eu, este imposibil să nu fi auzit de jocul Angry Birds. Este un joc de tip puzzle, în care trebuie să omori nişte porci cu ajutorul unor păsări. E pe cât de simplu şi penibil, pe atât de distractiv.
Aşa că, dragi îndrăgostiţi, dacă nu aveţi vreo piţipoancă la uşă care nu dă doi bani pe o urătanie din pluş şi trebuie neapărat să îi luaţi iPhone, acum aveţi ocazia să găsiţi prin diverse magazine păsărica din pluş.
Iată despre ce este vorba în joc, ca să nu aud comentarii gen ” îmi spui tu de Angry Birds, dar eu mă uit precum broasca la barieră, că nu ştiu despre ce vorbeşti tu acolo!”.
În urmă cu 5 ani
Unde în altă parte decât la nunta mea şi a Ceciliei, soţia mea, atunci când ai mei ne-au făcut surpriza serii : Mihai Mărgineanu, atunci ( ca şi acum, de altfel ) în mare formă şi la mare căutare. Filmările sunt făcute pe la şase dimineaţa, când lumea plecase spre casă şi noi tot continuam a ne distra.
Born to dance
Ce-am găsit al meu să fie !
Sunt convins că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat măcar o data să găsească nişte bănuţi uitaţi prin buzunarele unor haine. Cred că este unul dintre cele mai plăcute sentimente, mai ales atunci când duci lipsă cruntă de ei.
Acest lucru îmi aminteşte de-o zi oarecare, în urmă cu aproximativ trei ani, când am terminat şi ultimul leuţ din casă şi mai aveam de aşteptat o săptămână până să-mi intre salariul pe card. Dădusem banii pe ratele bancare, pe utilităţi şi pe mâncare. Nu mi-au mai rămas de distracţie. Ar fi fost suspect să-mi rămână.
Resemnat, mă întinsesem în pat lângă nevastă-mea şi am dat drumul la televizor. Nici un minut n-a trecut că a apărut o reclama la ciocolata Heidi, aia cu alune de-mi place mie de mor. Asta apropo de reclame. Mi s-au făcut ochii cât cepele şi ouăle cât baloanele umplute cu heliu. Eram lipit de televizor şi făceam 13-14 prin casă că n-aveam bani de-o ciocolată. Disperat, am început să caut în fiecare colţ al casei. Ciocolata costa la vremea aia cam 30 de mii, adicătelea 3 lei din ăştia noi. Am găsit doar vreo 17 mii prin casă, mărunţiş. M-am simţit precum ultimul om. Vă daţi seama, n-aveam nici măcar de-o ciocolată!?
Deodată, nu ştiu cum, m-am dus ţintă către şifonier. Am luat la puricat hainele, atât de disperat eram. Şi voi ştiţi că românul e periculos când vine vorba de crăpelniţă. Parcă Dumnezeu mi-a îndreptat paşii către şifonier. Am găsit acolo o bancnotă de 50 de mii, uitată cine ştie de când. 50 + 17 = 67. Adică două Heidi şi mi-a mai rămas şi rest.
De când mi s-a întâmplat chestia asta, încercam să îmi impun să mai las din când în când bani prin casă. Mărunţiş, cât să se strângă de-un cico. Mai târziu mi-am dat seama că şi ăla prindea picioare. Cum găsea ceva parale, nevastă-mea era lângă ei. Credea că îi las ciubuc. Pentru ce, nu ştiu.
De atunci nu mai ştiu să mă fi bucurat aşa de tare, tocmai pentru că nu mi s-a mai întâmplat să găsesc bani prin buzunare. Asta până azi, când nu-mi mai găseam geanta de la Herbalife. Era în portbagaj. O uitasem de săptămâna trecută. Am luat-o dis de dimineaţă după mine, la birou si am deschis-o ca să verific dacă e agenda mea cu planificările în ea. Era, iar în agendă, pe lângă planificări am mai găsit un pliculeţ mic şi alb. Mare mi-a fost surpriza şi bucuria atunci când în plicul respectiv am zărit bani. Şi nu mărunţiş, ci 350 de lei, o parte din profitul meu de pe luna septembrie, profit de care uitasem imediat ce l-am făcut.
Nu ştiu cum sunteţi voi, dar pe mine aceste lucruri mă întântă foarte tare. Noroc că nu i-am uitat prin casă. Oare îi mai găseam ? 
Reclama, sufletul comerţului
Pentru că tot suntem loviţi de febra calificării la Campionatul European din 2012 la fotbal ( cel puţin noi, bărbaţii ), mi-au captat atenţia nişte reclame pe care le tot văd la televizor ( atunci când mai dau drumul, adică din ce în ce mai rar ) de ceva timp. Mă refer la reclamele alea la bere. Bere care merge mână-n mână cu fotbalul. Chiar nu ştiu de ce.
Şi vezi acolo, într-un bar, cu fum de nu te vezi om cu persoană, nişte băieţi care fac ca toate animelele, sperând că echipa lor ( şi a nostră, fără să fim de acord ) va câştiga. Printre ei, nimeni altul decât căpitanul României, Cristi Chivu, care stă cu o bere-n mână la bar şi zice liniştit şi ameţit : sper să câştigăm! Aoleu, muicăăăăăă! Ce caută Chivu la bar ? Nu trebuie să fie pe terenul de fotbal ca să dea şi sufletul din el şi astfel să câştige ? Nu, el e la bar şi speră să câştige România.
După ce zice chestiile astea şi încă vreo două,trei alte chestiuţe mai mici, apare un mesaj extraordinar de inteligent : Bergenbier susţine fotbalul românesc! ( sper să nu mă înşel, dar parcă aşa era ). Adică berea susţine fotbalul românesc. Îmi şi imaginez nişte băieţi stând la masă, aşteptând meciul de calificare al României cu Franţa de sâmbăta viitoare. Masa plină de bere şi de alune, ţigări cât cuprinde şi mult entuziasm.
Şi mă întreb de ce au apărut porcăriile alea precum “mento sana incorpore sano” dacă noi nu am găsit un alt produs mai bun care să susţină sportul din România? Păi faci cumva pătrăţele de la bere ? Sau stai cumva la masă cu o bere în mână şi-l vezi pe unul ridicându-se de la masă spunând c-ar merge un fotbal de minune după berea aia ? Îţi dă berea o energie extraordinară ? Nu, e doar bere şi te ajută foarte mult în remodelarea corpului. Adică îţi creşte burta, un monument sacru pentru bărbaţi. Un monument ridicat, de cele mai multe ori, în amintirea eroului pierdut.
La fel, tot la tv, am văzut reclame de-a dreptul mincinoase. Cum să spui despre nişte mezeluri sau despre caşcaval şi alte lactate că sunt gustul naturii sau că sunt naturale ? Este adevărat, acest gen de reclame îmi sar în ochi mult mai tare decât înainte, când nu aveam tangenţă cu nutriţia. Dar nici să minţi poporul cu televizorul nu prea e fair.
Eu mă întreb câţi dintre cei care citesc aceste rânduri sunt mari băutori de bere şi câţi dintre aceştia au chef de a juca un fotbal după ce beau o bere ? Sau de ce joacă fotbal dacă mai târziu îşi înclocuiesc cantitatea de calorii pierdute cu cele pe care le oferă băuturile alcoolice precum berea? Nu mă înjuraţi! Ştiu că berea merge de minune la un meci de fotbal şi la un grătar, dar parcă prea este promovată la televizor. De altfel, ce afaceri merg cel mai bine în România ? Cele cu băuturi alcoolice, mai ales.
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici