Am scris două sau trei articole în mare grabă dar şi cu mare atenţie şi am preferat să mă concentrez pe carieră. Aici vine şi regretul meu. Regretul că nu m-am putut bucura zilnic de cei cu care obişnuiam să îmi încep dimineaţa şi să-mi termin ziua.

Îmi lipsesc articolele complete, informative şi pline de iniţiativă ale lui GrimCris, povestirile extraordinare ale lui Nea Costache, intamplarile si povestirile hazlii ale lui Cătălin, caruia i s-a pus pata pe toţi şi a hotărât să ia o pauză prelungită, articolele pline de substanţă ale Iuliei, care nu prea mai semnează condica de ceva vreme.

Cum aş putea să nu amintesc despre trăirile Anderei sau despre recentele întâmplări pe care le-a trăit pe proprie piele Vali, în prag de sărbători ? Vali, ţi-am zis mă că-i popă ? Tu nimic, Baaaatman, Baaatman !

Mi-e dor de articolele scrise cu sufletul de buna mea prietenă, Ramona, alias Lady Allia, cât şi de tânăra noastră speranţă, Valentina. Este o plăcere să te relaxezi citind ceea ce scriu aceste două minunate fete. Iar când mă gândesc la Ramona, imediat îmi amintesc că ea a lansat o carte pe care eu nu o am în bibliotecă. Gata, mi-am făcut semn cu pixul. La fel cum mi-am făcut semn în agendă să intru mai des pe blogul tizului meu, PATRICKdan, care observ că se implică foarte mult pe pagina de Facebook a blogosferei vrâncene.

Şi cum să nu regreţi că nu ţi-ai făcut timp să faci zi de zi ceea ce deja îţi intrase în sânge ? Cum să nu regreţi că nu prea mai stai pe net, când la polul opus se află o persoană care mai toată ziua asta face ? Da, vorbesc de Tudor, “bloggerul mic” care s-a luat la trântă cu monştrii sacri ( sau acri ) ai blogosferei româneşti !

No, bine că vin sărbătorile de iarnă, moment în care mă voi aşeza şi eu bucată cu bucată la locul meu şi voi avea timp să îmi mai plimb ochii pe site-urile de care am amintit mai sus. Nu de alta, dar ştiţi şi voi bine că ochii care nu se văd se uită, ori eu nu vreau să pierd contactul cu oameni pe care îi îndrăgesc şi cu care m-am întâlnit în mai multe rânduri de-a lungul anului. Încă mai am un cuvânt de spus în blogosfera aceasta frumoasă, am planuri şi proiecte pe care le voi demara din primăvară şi tare mi-ar prinde bine să nu pierd contactul cu cei pe care îi am în blogroll.

Dragilor, eu vă urez sărbători fericite, multe bucurii şi împliniri pe toate planurile şi, ce e mai important, multă sănătate, energie şi putere de concentrare ! Şi nu uitaţi, sunt cu ochii pe voi!

Este un articol ce-mi merge la sufletu-mi deja secătuit de atâta sete de recunoaştere a celor ce au readus numele oraşului nostru istoric pe prima scenă. Este trist faptul că valorile sunt date uitării şi că în umbra lor îşi fac loc persoane care nu pot ţine ritmul, care nu se pot ridica la aceeaşi valoare.

Bravo, domnule Spirescu ! Plecăciuni, domnule Ion Catană ! Este exact evenimentul pe care îl pregătisem şi eu în mintea-mi încărcată de gânduri dintre cele mai alese, dar care nu-şi găsise suport material. Felicitările mele !

Citiţi, vă rog!

De câţiva ani, dar mai ales de când propria noastră prostie şi laşitate ne-a blagoslovit cu încă un mandat de preşedinte – jucător al lui Traian Băsescu, am început să mă tem de orice iniţiativă care vine dinspre organismele politico-statale, ştiind bine că nu ni se mai pregăteşte nimic benefic, ci chiar dimpotrivă.

Aproape că nu mai trece zi lăsată de Dumnezeu, să nu fim bombardaţi cu iniţiative aiuritoare, de un cinism care întrece orice imaginaţie şi care, acum sunt sigur, nu urmăresc nimic altceva decât un singur scop: exterminarea în masă a poporului român.

Pesemne că tartorul cotrocenist nu poate ierta şi nici măcar nu poate uita umilinţa la care a fost supus atunci când cu suspendarea sa din funcţie, astfel încât… ce şi-o fi şoptit el atunci în barbă: „lăsaţi că am să v-o coc eu, fir-ar mama voastră a dracului”! Iar astăzi el nu face nimic altceva decât să-şi respecte promisiunea făcută.

Astfel încât, cel puţin eu personal nu mai am absolut nici un motiv să mă aştept la ceva bun din partea aceea de lume şi, cum numai ei leagă şi dezleagă tot ce mai există prin ţară, de câte ori mi se întâmplă să primesc vreo veste din direcţia respectivă, sunt aproape sigur că ea nu-mi poate aduce chiar nimic bun.

Numai că, în ultima perioadă, două întâmplări cu totul şi cu totul speciale au reuşit să-mi mai descreţească fruntea şi să-mi mai aducă măcar un licăr de speranţă… O să încep cu ultimul, în ordine cronologică.

Acum doar câteva zile m-a oprit pe stradă directorul Casei de Cultură a municipiului Adjud, profesorul Ion Catană, care mi-a făcut o propunere cu adevărat surprinzătoare :  ce-ar fi dacă, începând cu anul viitor, am lansa un festival anual în memoria şi care să poarte numele poetului mărăşeştean Constantin Ghiniţă?

Este cazul să fac deja câteva precizări: minunatul poet şi marele meu prieten Constantin Ghiniţă, dispărut deja dintre noi, şi-a consumat cea mai mare parte din viaţă în funcţia de director al Casei de Cultură din oraşul Mărăşeşti. În această calitate, el a reuşit să-şi transforme localitatea într-un autentic oraş cultural, astfel încât oameni de cultură din toată ţara, atunci când aud numele de Mărăşeşti, se gândesc automat la numai două lucruri: la primul război mondial şi la poetul Constantin Ghiniţă.

Pot spune, fără teama de a greşi, că numele lui şi, mai ales munca lui au adunat în Mărăşeşti cam tot atâţia oameni de cultură, veniţi de prin toate colţurile ţării, câţi soldaţi în timpul celebrei bătălii.

Din păcate şi spre ruşinea celor în cauză, s-a întâmplat însă ca, imediat după moartea sa, autorităţile locale să-l uite aproape cu desăvârşire… doar câteva promisiuni şterse, care s-au pierdut şi ele în negura uitării… Chiar şi primarul actual, pe care poetul şi-l credea un  prieten de suflet…!

Dar iată că vine un gest extraordinar din partea unui coleg de breaslă dintr-un oraş vecin: un om care nici măcar nu i-a fost prieten apropiat şi cu care, cât a fost în viaţă, a întreţinut numai şi numai relaţii instituţionale.

Uite că se mai poate – mi-am zis atunci! Uite că, poate că tocmai în răspărul acestei devălmăşii de-a dreptul ticăloase şi acestei politici deşănţate de învrăjbire umană, pornite chiar de la Cotroceni, mai există şi oameni care au puterea de a se gândi la alţi oameni, sau măcar la memoria lor!

Restul aproape că nici nu mai are importanţă: dacă domnul Ion Catană va găsi resursele financiare necesare (deşi sunt aproape sigur că da, atâta vreme cât şi primarul municipiului Adjud, spre deosebire de cel mărăşeştean, aşa cum a dovedit în repetate rânduri, ştie să se alăture acestei minunate paradigme a respectului pentru valorile culturale autentice!), ori dacă toţi cei chemaţi să înfăptuiască acest proiect, printre care mă număr şi eu, vor reuşi să se ridice la înălţimea lui. Important este gestul! Chiar dacă, în mod natural, el ar trebui să vină din partea puterii şi nu a opoziţiei.

Numai că puterea are probleme mult mai importante de rezolvat: împărţitul favorurilor, numărătoarea banilor negri, nunţi, botezuri, avorturi, manele…

Desigur, nu toţi, şi iată că vine acum rândul celei de-a doua raze de lumină: tot de curând am avut o discuţie cu profesorul Florin Micu Iliescu, azi director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural al judeţului Vrancea.

Am rămas plăcut impresionat de proiectele serioase pe care şi le-a propus spre înfăptuire, parcă şi el tot în răspărul liniei generale propagate chiar de partidul al cărui membru este. Şi mai trebuie să recunosc, tot cu sinceritate, că, alături de el, ar mai putea fi adăugaţi câţiva chiar din acelaşi partid. Păcat că sunt aşa de puţini, încât îi poţi număra pe degetele de la o mână, şi că…întunericul este de fapt majoritar!

Mă rog la bunul Dumnezeu să-i dea sănătate şi puterea de a îndeplini tot ce şi-a propus, cu toate că…

Atenţie, domnule profesor, că nu vă văd prea bine! Visurile şi idealurile se plătesc scump pe lumea aceasta portocalie!

Paul Spirescu

Articol preluat din Jurnalul de Vrancea – 20 septembrie 2010

Hei, buna ! Ce faci ? Vrei sa fii prietenul meu ?

Eu, ca un băiat conştiincios ce sunt, mi-am zis “fuck, yes!” şi am dat confirmare la cererea de prietenie. De ce nu ? Mie îmi place să am cât mai mulţi prieteni, chiar dacă în online găseşti foarte mulţi din ăştia care nu dau doi bani pe vorbele sau trăirile tale. Lasă-i să se adune! Mai socializezi, mai afli câte ceva noi, mai dai “like” la o poză în care mai apare câte un cunoscut and so on.

Acum, ca să fiu un băiat de treabă, mi-am zis că e frumos din partea mea să îi transmit un mesaj, ca răspuns la cererea de prietenie. Şi, ca Bulă ( ca să nu zic altfel ), am salutat-o şi am întrebat-o de unde e şi dacă mă cunoaşte. Răspunsul a fost scurt şi la obiect .

Ce treabă ai tu cu mine ? Cine eşti tu de te bagi în seamă cu mine ? Ă ?

Eu nu mai înţeleg nimic din jocul ăsta nostim şi cu o mie de feţe, numit Feisbuc (feisbuci, pentru adolescenţi).

Adică… acum vii şi îmi ceri prietenia, îmi dai şi mesaj personal,  şi după aia mă întrebi de ce mă bag în seamă cu tine ? Mă, ce mama naibii aţi înţeles voi din internetul ăsta ?

Refuză pentru că i se pare mai interesant să navigheze pe internet sau pentru că vrea să reuşească trecerea la un nivel imediat superior la jocul ăla cu împuşcături. E mai fain să socializeze pe platforme gen hi5 sau yahoo messenger decât să o facă faţă în faţă cu puştii din faţa blocului sau de pe uliţă. Ce fac părinţii în timpul ăsta? Îşi văd de treabă şi se bucură că plodul lor este cuminte şi că nu se împrieteneşte cu toţi retarzii.

De aceea vedem pe stradă copii foarte timizi, mai degrabă sălbatici, care nu ştiu să lege trei cuvinte, deşi pe net se dau zmei, copii care abia aşteaptă să se retragă în mediul lor, acolo unde îşi găsesc liniştea şi unde îşi trăiesc adevărata copilărie. Sunt copii care văd în alţi copii mai obraznici nişte monştri care trebuiesc îndepărtaţi. Şi acţionează! Încep să urle, să mimeze anumiţi luptători, să se comporte ca într-un joc.

Dar cea mai mare problemă vine din afara locuinţei în care îşi trăiesc inconştienţi copilăria. Este vorba despre conexiunea la internet, pe care părinţii o consideră indispensabilă. Mulţi părinţi consideră că internetul înseamnă doar informaţie şi jocuri şi nu îşi controlează copiii. Nu ştiu câţi dintre părinţi au auzit de programe de control parental, programe care monitorizează activitatea copilului la calculator şi interzic accesul la unele site-uri, precum cele cu un grad ridicat de violenţă sau porno. Interzic chiar şi folosirea unor cuvinte care pot fi considerate vulgare.

Internetul poate  împiedica dezvoltarea corectă a copilului. Degeaba îi oferi o educaţie aleasă dacă îl laşi să acceseze orice pagină de internet. Copilul trebuie protejat şi supravegheat. Este adevărat, controlul excesiv poate dăuna, dar este indicat să se stabilească câteva reguli înainte de a vă lăsa copilul liniştit în faţa calculatorului.

Zilele trecute s-a lansat TwitMe, primul director de conturi de Twitter ale companiilor din România. Cu ajutorul acestuia, clienţii pot găsi mai uşor o cale de comunicare şi de acces la acestea. Spre exemplu, mă confrunt de mai mult timp cu o problemă la routerul wireless cu ajutorul căruia se ofera internet gratuit în zona parcului din apropierea primăriei. Este vorba despre un proiect al MCTI şi Romtelecom a câştigat licitaţia, devenit provider. Am sunat la ei şi le-am spus că e o problemă cu accesul la internet. M-au trimis la Minister. Ministerul m-a trimis înapoi la Romtelecom, pentru că ei trebuie să se ocupe de problemele tehnice.Aşa ziceam şi eu.

Astăzi am intrat pe TwitMe , am luat contul de twitter al celor de la Romtelecom şi i-am contactat. Ce frumos sună : ” bună ziua, vă sunăm în legătură cu mesajul de pe twitter ! ” Felicitări celor de la Romtelecom! Au dat exemplu de promptitudine şi receptivitate. Urmează să vedem dacă problema va fi rezolvată sau, dimpotrivă, o să rămânem doar la stadiul de comunicare. Ca şi client sunt mulţumit de reacţie. Este un exemplu banal, dar pot afirma că twitter prinde aripi. Până la urmă, companiile merg pe ideea că ” tu eşti contractul tău şi contractul tău eşti tu”, şi doar comunicând fără să dai dovadă de profesionalism nu prea poţi face mare lucru, cel puţin pe twitter, pentru că acolo vei fi taxat imediat.

La început de an am fost martorii dispariţiei de pe piaţă a unor publicaţii cu nume. Enumerăm aici Business Standard, Gardianul, Cotidianul şi Ziua. Pe plan local, în ţară, au mai dispărut o serie de cotidiene. Şi vor mai dispărea, din anumite motive, politice sau strict financiare. Ce se întâmplă cu jurnaliştii concediaţi ? Ar trebui să  meargă către alte publicaţii, locale sau centrale, dacă ar avea această posibilitate. Dar nu prea cred în această şansă, în actualul context economic.

Ce se întâmplă cu adevăraţii jurnalişti ?

Probabil vor fi câţiva, cei mai buni dintre cei buni, care vor fi atraşi către publicaţiile rămase şi care nu se confruntă cu probleme financiare. Dar restul ? Nu poţi da cu piciorul unor jurnalişti care şi-au făcut treaba exemplar, care au bătut drumurile pentru a scrie lucruri interesante, nu ? Sunt jurnalişti care au lucrat ani de-a rândul la un ziar. Şi-au făcut un renume, lumea îi ştie. Vorbim despre cei care merită tot respectul, atât al cititorilor, cât şi al celorlalţi jurnalişti.

Mediul online, o soluţie !?

Ideea este una foarte simplă, nu eu am inventat-o, dar consider că are şanse să fie una de succes : mediul online ! Sigur că da, este greu să o iei de la zero, să îţi faci un brand, să devii credibil şi să nu fii considerat ca a fi “un ziar în plus”. Când vorbim de jurnalism în online, ştim că este o pâine de mâncat. Încă suntem la început, este loc de mai bine. Mai ales dacă mergem pe lucruri bine stabilite de la început. Există nişe, iar dacă ştii pe ce să te axezi ai numai de câştigat. Cu foarte multă muncă, e adevărat. Altfel, dacă îţi faci o publicaţie online unde totul arată ca o varză, cu ştiri care nu sunt împărţite pe categorii, fără o ţintă anume, fără un public căruia să i te adresezi, ai toate şansele să fii “concediat” şi de acolo !

Dacă e să facem o comparaţie între o ediţie tipărită a unui ziar şi un ziar online, cu toţii am putea fi de acord, cred eu, că principalul avantaj al ziarului online este că poţi face anumite lucruri în plus faţă de cea tipărită. Ai o ştire de ultimă oră, intri în panoul de administrator şi o publici. Vrei să faci update la ştirea dată mai devreme ? Nimic mai simplu, o faci la foc automat. Ai greşit si trebuie să modifici ? O faci foarte simplu. Ei, lucrurile astea nu se pot aplica pe ediţia tipărită a ziarului.

Dacă e online, nu înseamnă că e bătaie de joc. Deci, mai cu talent !

Ducem lipsă de conţinut de calitate în mediul online. Ori, jurnaliştii au ocazia de a lucra într-un mediu cunoscut, dacă vorbim despre meseria pe care o practică, relaţiile şi conexiunile deja există şi pe parcurs pot veni şi sponsorii. Din păcate, factorii interesaţi, cititorii în speţă, duc lipsă de interviuri, de analize şi investigaţii făcute ca la carte, de informaţii scurte şi la obiect.  Un alt avantaj al mediului online constă chiar în faptul că poţi scrie un articol fără a sta cu teama că trebuie să te limitezi la macheta impusă. Mediul online îţi dă dreptul la creativitate. Desigur, pentru că nu vrei să îţi pierzi cititorul pe drum, vei fi limitat în aprecieri.

Mediul online, o sperietoare pentru jurnaliştii clasici ?

Pentru jurnaliştii tradiţionali, acest salt de la print la online nu va fi unul simplu. Nu atât tehnic, cât practic. Sunt riscuri pe care trebuie să şi le asume şi o serie de preconcepţii legate de mediul online peste care să treacă.  În primul rând, trebuie să se comporte în online cel puţin la fel de atent ca şi în ediţia tipărită. Pentru simplul fapt că poţi edita textul în cazul unor greşeli, poţi ajunge la o delăsare cruntă care conduce, la rândul ei, la erori repetate, erori informaţionale  şi la lipsa credibilităţii.Apoi, faptul că nu ţi se pune sula-n coaste ca să predai materialul până la o anumită oră, te face să o laşi pe mai târziu şi să pierzi oarecum controlul.

Astfel, mediul online poate deveni o sperietoare pentru jurnaliştii clasici, cei care au învăţat că un reportaj bun este produsul unei munci asidue, care implică mersul pe teren şi interviul face to face. Jurnalistul din online se bazează pe comunicatele care vin pe mail, munca de teren cam iese din discuţie, ştie că ştirile scurte sunt cele care contează în online şi este obsedat de ideea de a publica primul ştirea. Astfel, vor apărea greşeli inevitabile, ştiri incomplete,  cât şi lipsa concentrării în exprimare. Jurnaliştii trebuie să îşi bage bine în cap ideea de a-şi preciza sursele. E regulă de bază.

Sunt curios, oare câte proiecte de acest fel vor fi puse în aplicare în următorii, să zicem, cinci ani ? E un subiect interesat de urmărit, e multă muncă de făcut, loc este, nişe sunt. Trebuie ca fenomenul să îşi găsească jurnalişti care să ştie să ofere calitate şi nu cantitate.

se poate face tratament in baile felix daca esti cazat la pensiune – ok, logic vorbind, cât de plictisit trebuie sa fie neuronul ăla ca să întrebi aşa ceva ? Poți face tratament și dacă dormi în mașină.

prietenul meu e un magar – te așteptai să găsești confirmarea aici ? Eu am tot spus că toți bărbații sunt măgari până la proba contrarie. Imi pare rău că al tău s-a dovedit a fi altfel.

blog de vrancea – mă mir cum cei care au dat search  au ajuns pe blogul meu şi nu pe cel al lui Gabi. Oare sunt mai bine indexat în google?

poze cu fete care isi baga acadeaua in cur – asta e mult prea tare pentru a mai zice ceva

program care arata adrese de meil – caută pe gogăl ! Goagăl, mă scuzi !

scoici si numele lor – poți fi mai explicit ?

curva satului - nu aș recomanda-o nici la dușmani ! E plină de șancăr bubonic

un futai sincer – poate fi în aceeași zi în care zici ”da” în fața ofițerului stării civile

matrimoniale curve cu nr de tel si poze - să înțeleg că ai terminat de tencuit baia ?

sex magari - pentru animalul din tine!

sex femei si magari - sună a orgie curată . Ești bolnav, coane !

mui pastile – ce naiba frate, ăsta se face numai oral