De mai bine de o lună de zile depun cv-uri în speranţa că voi găsi un job conform pregătirii şi pretenţiilor mele. Sunt în perioada în care eu îmi aleg angajatorul şi nu el pe mine. Numai că nu prea am avut cu cine să vorbesc, căci aproape toate cv-urile mele nu au avut norocul de a fi vizualizate de către cei la care am aplicat.

M-am lămurit eu cum e cu eJobs, bestjobs….blowjobs, îmi zic ! Joburile alea sunt puse acolo de dragul de a fi publicate, dar funcţia e ocupată de mult timp de către unii care apelează la PCR ( pile, cunoştinţe şi relaţii ). Închid laptopul şi îmi fac de treabă, simţindu-mă precum răţuşca cea urâtă. Din când în când, mai dau o raită pe lângă laptop. Poate, poate apare ceva. Al naibii ispită !

Ca să vezi : cv-ul dumneavoastră a fost vizualizat ! Hopa, două mesaje! Era vorba despre două joburi faine, unul de reprezentant medical, unde trebuia să promovezi şi să vinzi nişte produse/medicamente, altul de project manager la o companie din UK. Îmi frecam mâinile a pagubă. Eram convins că nu se va mai întâmpla nimic de-acum încolo, în sensul de a apela cineva la serviciile mele. Vorba aia, am stat în sistemul bugetar 10 ani de zile, timp în care unii ar crede că m-am plafonat. Ca să fiu sincer, poate ca m-am plafonat, dar foarte puţin. Îmi place să cred că am aceeaşi mentalitate pe care o aveam în urmă cu 10 ani, când m-am angajat.

Au trecut două zile de când cv-ul meu a fost vizualizat de către cele două companii, dar nu am primit niciun feedback. E clar, mi-am spus, nu am nicio şansă. A mai trecut o zi, după care am primit un mail prin care eram informat că sunt selectat pentru a participa la un interviu online. După încă două zile am fost informat că eu şi încă trei persoane am trecut de această probă şi că urmează să facem un training. Sunt angajatul companiei pe postul de project manager în UK !!!

Nici nu ştiam cum să mă bucur, tremuram de bucurie dar nu schiţam niciun gest, parcă. Păi ce să mai zici atunci când te gândeşti că, în urmă cu o săptămână, totul era de un gri cenuşiu, iar de săptămâna viitoare te vei muta definitiv în UK, unde vei câştiga lunar suma de 8400 de euro şi vei avea şi o primă de instalare de vreo 10.000 de euro ?

Azi de dimineaţă am trimis mailul de confirmare pentru participarea la training şi pentru intrarea în posesie a biletelor de avion, după care m-a trezit ceasul . Era timpul să merg la serviciu.  Prea tare visul, prea mare dezamăgirea. Azi nu se poate discuta cu mine, da?

Se apropie sfârşitul anului, iar acest lucru înseamnă, din punctul meu de vedere, un moment în care trag linie şi îmi fac o strategie pe termen mediu. Pentru că intrăm în anul de graţie 2010, îmi propun o strategie pe următorii cinci ani de zile. Ştiu, suntem în plină criză financiară, în politică nu prea sunt liniştite apele, în administraţie se simte un aer înţepător, iar în mediul privat sunt fluctuaţii mari.

Nu puţini au fost cei care mi-au spus anul trecut, dar şi în cursul acestui an, să nu mă gândesc să renunţ la jobul pe care il am. Toţi mi-au spus să mai aştept, să nu fac paşi greşiţi, mai ales în această perioadă delicată. Avantajul meu este că întotdeauna am ştiut să gândesc corect, fără să mă avânt aiurea. Am primit câteva oferte de job interesante, dar le-am refuzat pe toate. Unele nu îmi ofereau siguranţa locului de muncă (pentru cel puţin 1 an de zile), altele nu îmi ofereau posibilitatea de a mă afirma în vreun fel. Nu vedeam oportunităţi de dezvoltare şi mai ales, nu mi-ar fi plăcut să fac ceea ce mi se propusese. Pe de altă parte, salariul ar fi fost unul destul de promiţător. Dar am refuzat şi bine am făcut.

Anul acesta am riscat. Aşa am simţit că este bine.Am speculat şi bine am făcut. În plină criză, am făcut un împrumut bancar destul de mare.Alături de părinţii mei. Ne-am deschis propria afacere, iar peste câţiva ani de zile voi alerga doar pentru mine şi pentru familia mea.  Treburile au început deja să se mişte, iar eu voi deveni din ce în ce mai detaşat, că prea am fost stresat în ultimul timp. Totuşi, parcă aş vrea să mai fac şi altceva înainte de a mă ocupa strict de această afacere de familie. Probabil că voi face acest lucru începând din primul trimestru al anului 2010. Să vedem cum se mişcă treburile.

Aşadar, peste cinci ani am câteva aşteptări pe care sper să le fructific :

- vreau să fiu un tată şi mai fericit, aşa că voi mai face un copil ;

- vreau un job mai bun, mai interesant, mai liber nu ca timp, ci ca exprimare ( creativitate, răspundere,iniţiativă)

- vreau ca afacerea pe care am pornit-o acum să crească şi chiar să devină lider de piaţă pe plan local;

- vreau să îmi iau o nouă maşină

- vreau să mă pregătesc sufleteşte şi material pentru a ridica o casă;

- vreau să îmi demonstrez că pot mai mult decât atât

Peste cinci, hai, şapte ani, mă văd cam aşa : ( nu la fizic, ci la bună dispoziţie )

Că tot suntem în plină criză, că tot vin concediile fără plată peste noi, că tot se vorbeşte despre disponibilizări în masă, dar după alegerile din toamnă, că aşa-i la români, haideţi să vorbim puţin despre jobul perfect. Oare să fie ăsta (via) ?

Treptat, se pare că măreţul proiect socialist care are ca obiectiv darea puterii către popor, se realizează pe zi ce trece, numai că el nu este înfăptuit de către discipolii comunismului, ci de către propovăduitorii  liberei iniţiative. Într-o astfel de lume, trebuie să ne stabilim unele standarde şi obiective. Trebuie să ştim cine suntem şi ce vrem, unde vrem să mergem şi cu cine dorim să stabilim parteneriate de afaceri. La o adică, dacă tot suntem condamnaţi la libertate, măcar să preluăm controlul asupra propriilor vieţi. Nu ne mai putem baza pe instituţiile statului sau pe o altă instituţie menită să dea sens vieţilor noastre. Viaţa ta eşti tu !

Astfel, trebuie să facem ca totul să depindă de noi şi să nu mai dăm vina pe cineva pentru greşelile noastre. Trăim într-o lume modernă, aflată într-o continuă schimbare şi într-un continuu progres, astfel încât trebuie să spunem că a venit timpul să devenim capii capetelor noastre. Trebuie să ne determinăm destinele. De câte ori vi s-a întâmplat să vedeţi oameni de succes, cu faimă şi bani cât pentru zeci de generaţii ? Nu e aşa că v-aţi pus întrebarea cum de au ajuns acei oameni atât de bine văzuţi ? În ziua de astăzi, oamenii de succes au succes pentru că sunt ceea ce fac şi fac ceea ce sunt. Vorbim despre oameni şi valori, nu despre “oameni” şi nonvalori.

Presupun că totul trebuie să pornească de la renunţa să ni se impună anumite roluri din exterior. Totul pleacă de la propria personalitate, astfel încât să ajungi să te întrebi cine eşti si ce vrei să faci cu adevărat ? Din păcate, mulţi îşi pun întrebarea asta din anumite poziţii sau funcţii. Pentru a reuşi cu adevărat, trebuie să te dezbraci de orice funcţie. Nu eşti nici angajat şi nici angajator, nici român şi nici ţigan, nici negru şi nici alb. Rămâne doar să te întrebi ce vrei de la viaţă ştiind că puterea e în propriile-ţi mâini. Este adevărat, în propria locuinţă ne gândim la toate acestea, dar suntem conştienţi că afară ne aşteaptă o lume hipercompetitivă. Uneori suntem tentaţi să ne speriem şi să renunţăm la tot. Cum ar fi dacă ne-am face o strategie personală, o strategie a noastră care să ne apere de tot ceea ce ne aşteaptă afară ? Este nevoie de o gândire pe cât de complexă, pe atât de simplă.  Trebuie să fim conştienţi de faptul că vremurile bune nu ne aşteaptă la primul colţ de stradă, dacă nu căutăm şi prin fundături.

Orice ai vrea să faci, trebuie să o faci ştiind că eşti unic. Asta dacă vrei să ai succes. Trebuie să te străduieşti să instituieşti monopoluri şi să găseşti nişe. O nişă poate însemna un succes enorm, dacă ştii cum să o manevrezi. Dacă ne-am putea imagina o societate complet transparentă, nu ne mai putem preface că muncim şi nici nu mai putem poza într-o altă persoană. Până acolo mai e mult de muncă şi în acelaşi timp ne vine în minte o întrebare, legitimă de altfel : cum să fim unici şi să ajungem oameni de succes dacă nu avem bani suficienţi ca să pornim o afacere ? Istoria ne arată că nici oamenii care au avut succes de-a lungul timpului nu au dus-o tocmai bine înainte de a deveni cunoscuţi. O să vă fac cunoscute două cazuri. Să o facem interactiv.

Este anul 1984. Ai  aproximativ 1000 de dolari şi urmează să împlineşti în curând 19 ani. Ce faci cu banii ?

a) dai o petrecere mare

b) îţi cumperi o maşină second-hand

c) vinzi calculatoare din camera ta de cămin, unde eşti student.

Michael Dell a ales varianta c, ajungând unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de afaceri din mediul IT.

Suntem în anul 1977 şi ai 2000 de dolari în cont. Urmează să împlineşti 33 de ani şi te întrebi ce să faci cu banii . Ce ai alege ?

a) să dai o petrecere mare la care să îi inviţi pe toţi prietenii tăi

b) să călătoreşti în lume timp de câteva săptămâni

c) să pui bazele unei companii care să se ocupe de baze de date

Larry Ellison, fondatorul şi directorul executiv al companiei Oracle, a ales varianta c.

Iată că o afacere profitabilă se poate naşte plecând de la o idee în care crezi că poate da roade. Dacă crezi că există o piaţă pentru o idee abstractă, urmează-ţi visul ! Chiar şi cea mai nebună idee bună poate avea succes. Nu vizitatorii galeriilor de artă i-au spus lui Picasso să inventeze cubismul .

” Dacă oamenii n-ar face niciodată lucruri prosteşti, nu s-ar mai întâmpla nimic inteligent în veci ” – Ludwig Wittgenstein .

Vorbeam astăzi cu un amic, manager la o companie, despre motivaţia la locul de muncă în termeni generali. Printre altele, se plângea că o parte din lucrători nu se mai simt motivaţi să muncească. Asemeni altor manageri sau conducători de instituţii publice, consideră că a investit destul de mult în formarea lor profesională, iar în schimb ei îşi pierd motivaţia şi pleacă. Generalizând, am considerat că vina este a managerilor respectivi şi mai ales a practicilor din cadrul companiilor sau a instituţiilor publice. Punându-mă în pielea angajaţilor, consider că atunci când acestora le lipseşte motivaţia, problema constă în unul din următoarele aspecte : obiectivele propuse de conducere sunt ambigue, nu există un sistem corespunzător de evaluare a activităţii, s-a practicat o selecţie defectuoasă sau poate că este de vină sistemul de recompensare sau incapacitatea managerului de a influenţa modul în care un angajat percepe acest sistem.

Sunt situaţii în care sistemul de evaluare al activităţii companiei / instituţiei respective este menit să acorde atenţie unor factori care nu ţin neapărat de performanţă, cum ar fi iniţiativa, fidelitatea sau curajul. Dacă acest lucru nu este însuşit de angajaţi în momentul selecţiei personalului, există riscul ca angajaţii să se simtă neîndreptăţiţi. De ce? Pentru că ei vor depune un efort deosebit pentru a obţine performanţe notabile, insă un efort mai mare nu va duce automat către o evaluare favorabilă. E posibil ca ei să aibă deficienţe la capitolul îndemânare,ceea ce înseamnă că, oricât ar încerca, sunt şanse mici ca ei să obţină performanţe deosebite.

Apoi, mai există posibilitatea ca angajatul să considere că şeful nu îl place, aşa cum se practică din ce în ce mai des în România. Mai ales în sistemul public, acolo unde funcţionarii sunt bine protejaţi de lege, se practică intimidarea şi şantajul. Drept rezultat, angajatul se va aştepta la o evaluare nefavorabilă indiferent de efortul pe care îl depune. Pe de altă parte, angajaţii care beneficiază de o evaluare bună, se aşteaptă ca ea să vină însoţită şi de o recompensă. Ştim foarte bine că cei mai mulţi dintre cei angajaţi consideră că relaţia dintre muncă şi răsplată este slabă. Au mare dreptate, mai ales că şefii lor răsplătesc multe ” lucruri “, numai munca nu. Astfel, când primele sau sporurile se acordă pe baza linguşirii şefului, sunt mai şanse ca restul angajaţilor să considere că relaţia muncă-răsplată este descurajantă.

Mai sunt cazuri în care un angajat îşi pierde motivaţia tocmai datorită recompenselor. La prima vedere pare ciudat, însă acest lucru reprezintă un factor destul de important.  Să vă dau câteva exemple! Un angajat poate că şi-ar dori o muncă mai solicitantă, întrucât crede despre el că poate mai mult, însă nu primeşte în schimb decât cuvinte de laudă. Altul poate munci pe brânci în speranţa că va obţine o promovare, dar în schimb nu primeşte decât o mărire de salariu. Nu totul ţine de bani, cât ţine de necesitatea asigurării unei compatibilităţi între recompense şi nevoile fiecărui angajat.

Mai nou, odată cu trecerea la sistemul bugetar, putem observa cum se fac abuzuri de putere. E pe sistemul ” eu sunt şef aici iar tu eşti un umil angajat ! fă aia, aia şi aia ! ai x minute !  “. În acel moment, angajatul care reuşeşte să facă tot ceea ce îi este solicitat, într-un mod nu tocmai de lăudat, se aşteaptă ca efortul depus să nu fie luat în seamă la evaluarea de sfârşit de an. Ba mai mult, se poate aştepta la tot ce e mai rău, astfel pierzându-şi orice fel de motivaţie. Pierderea motivaţiei înseamnă afectarea calităţii muncii şi  deteriorarea produsului final. Cunosc angajaţi care s-ar mulţumi şi cu un simplu “mulţumesc” atunci când duc la bun sfârşit o sarcină.

Concluzia pe care am tras-o împreună cu amicul meu, care sper să nu se fi supărat pentru că am fost atât de direct, este că mulţi angajaţi nu se simt motivaţi la locul de muncă pentru că percep existenţa unor relaţii negative între efort şi rezultat, între munca depusă şi recompensele oferite şi între recompensele primite şi cele aşteptate. Un grad mai mare de implicare  a managerului în rândul nevoilor angajaţilor, mai ales a celor care merită atenţia urmare a rezultatelor deosebite, sau o mai bună colaborare între manager şi departamentul de resurse umane, ar duce cu siguranţă la reducerea numărului celor care nu se mai simt motivaţi la locul de muncă.

Poate că cei mai mulţi dintre noi acceptă ideea că experienţa reprezintă o componentă preţioasă, chiar indispensabilă în cazul unei funcţii de conducere. Spre exemplu, am înţeles de-a lungul anilor că alegătorii, în marea lor majoritate, înclină să creadă că un mandat de consilier sau director, la nivel local, sau un mandat de senator,deputat sau ministru, la nivel central, i-ar pregăti pe oamenii respectivi să fie buni conducători ( primari, preşedinţi de stat, etc. ). În acelaşi timp, structurile acceptă ideea respectivă atunci când îşi desemnează candidaţii pentru funcţiile de conducere, pe baza experienţei lor.

Hai să vedem, câţi dintre voi aţi depus cv-uri la diferite companii pentru a aplica pentru un job şi v-aţi lovit de cerinţa numărul 1, respectiv experienţa anterioară în domeniul la care aveaţi să aplicaţi ? Sunt convins că toţi ar răspunde pozitiv. Mai mult, experienţa este, poate, cel mai important factor luat în calcul atât la angajare, cât şi la promovare. Ceea ce este cu adevărat surprinzător, este că dovezile adunate de-a lungul timpului nu susţin ideea că experienţa în sine influenţează pozitiv eficacitatea muncii, mai ales cea de conducere.

Dacă ne-am uita peste istoria americanilor, am observa că unii dintre liderii lipsiţi de experienţă au obţinut succese remarcabile, spre deosebire de alţi conducători experimentaţi care au produs o dezamăgire cruntă în dauna aşteptărilor. Poate că cel mai bun exemplu ar fi cel al foştilor preşedinţi SUA Abraham Lincoln şi Harry Truman, care au fost extrem de bine văzuţi şi care au practicat un management de calitate, dar care nu aveau experienţă anterioară în a conduce, în timp ce Herbert Hoover sau Franklin Pierce, deşi foarte experimentaţi, au fost printre cei mai slabi preşedinţi ai SUA din toate timpurile.

Ajungi să te întrebi cum de e posibil ca experienţa acumulată în timp să nu îi facă pe conducători să devină mai eficienţi ? Probabil că experienţa oferă unele posibilităţi de învăţare  care se transformă în aptitudini din ce în ce mai bune de conducător. Un lucru este sigur : calitatea experienţei nu este neapărat sinonimă cu  vechimea în munca respectivă. Un mare neajuns al raţionamentului de genul ” experienţa contează ” îl constituie impoteza conform căreia timpul petrecut într-o funcţie este o măsură a experienţei. De fapt, acest lucru nu spune absolut nimic despre calitatea experienţei. O persoană care are 20 de ani de experienţă nu înseamnă că are de zece ori mai multe experienţe semificative faţă de unul care a acumulat doar 2 ani de experienţă. Concluzia care s-ar putea trage de aici ar putea fi că 20 de ani de experienţă nu înseamnă altceva decât un an de experienţă repetat de 20 de ori.

Personal, cred că procesul real de învăţare încetează după aproximativ doi ani de muncă, întrucât până în acel moment se consideră că ai trecut prin aproape toate situaţiile noi, deosebite. După această perioadă intervine obişnuinţa. Munceşti din obişnuinţă şi cunoşti tot despre jobul pe care îl practici, iar asta nu înseamnă neapărat experienţă. Astfel, problema pe care o ridică încercarea de a lega experienţa de eficacitatea muncii, fie ea de conducere, este desconsiderarea calităţii şi a diversităţii experienţei. Este obligatoriu ca să acordăm atenţie relevanţei experienţei din trecut pentru o situaţie nouă. În acel moment de loveşti de necesitatea unei astfel de experienţe anterioare.

În general, culturile organizaţiilor diferă, la fel ca muncile, resursele auxiliare sau caracteristicile angajaţilor. Unul dintre motivele pentru care experienţa nu este strâns legată de rezultatele muncii îl reprezintă caracterul variabil al situaţiilor în faţa cărora eşti pus. Acest lucru ne facem să tragem o concluzie, sper eu nu prea pripită, şi anume că experienţa nu este un indicator real al eficacităţii. Într-o situaţie nouă, experienţa în muncă nu constituie o garanţie a aplicării ei, indiferent că ai 5, 10 sau 20 de ani de experienţă în muncă. Tot ceea ce contează este calitatea experienţei şi aplicabilitatea ei la o eventuală situaţie nouă pe care o vei avea de înfruntat.

Voi ce credeţi, contează experienţa ? Este experienţa un factor determinant în aplicarea la un job ? Atunci când vă duceţi să vă alegeţi conducătorul puneţi preţ pe experienţă ? Dar atunci când aplicaţi pentru un job şi vi se cere experienţă, mizaţi pe ea ? Putem avea succes fără o experienţă bogată în câmpul muncii ?

 Astăzi dimineaţă în jurul orei 8 am plecat ca tot omul la serviciu. Din întâmplare, am urmărit vremea cu o seară în urmă. Ăştia de prezentau spuneau că va fi o dimineaţă răcoroasă cu o minimă de 2 grade în termometre. Frig, mi-am zis, aşa că mi-am călcat un pulover nu foarte subţire dar nici gros. Dimineaţă când m-am trezit am văzut o urmă de brumă care acoperea iarba rămasă încă verde. M-am spălat, mi-am tras blugii pe mine, mi-am tras puloverul pe gat, am luat geaca şi am plecat la serviciu.

Când am ieşit din scară am zis că încremenesc . Era un ger pătrunzător ca ăla din februarie. Am fugit efectiv până la maşină curios să aflu câte grade sunt afară. Rezultatul îl aveţi în poza de mai jos. Cu această ocazie îmi manifest ura faţă de “specialiştii” lu’ peşte prăjit care estimează ei timpul probabil care este el timp , vorba lui nea Gigi Berbecali.

M-am uitat astăzi pe site-ul administraţiei naţionale de meteorologie . Am observat că sâmbătă se anunţă lapoviţă şi ninsoare. Este clar, vine căldura !