Cu poliţia şi televiziunea la picioare
Filed under: Romania, amintiri, bani, fun, loc de dat cu capul, mizerii, politica, social
(continuare)
[...]
Vremea trece, tu îţi faci un viitor în Germania, îţi lansezi propria afacere şi te bucuri de viaţă alături de soţia ta.E nasol că nu poate face copii. Suferiţi amândoi din cauza acestui lucru, dar mai mult ea, parcă. Tu îţi îneci amarul mergând la curve şi, uneori, închizând barurile.
[...]
Ce mai contează că ai băut una mică (sau mai mare) înainte de a te urca la volan ? O faci, fie ce-o fi! Bagi cheia, dai contact şi pleci. Băi, futu-i ! Deci, să stabilim de la-nceput : în stânga-i ambreiajul, la mijloc frâna, în dreapta acceleraţia. Nu ştiu de ce dracului dreptul îl ajută cel mai tare şi stângul îi cam tremură. O fi de la băutură. Bagă a patra şi profită de drumul liber din centrul Bucureştiului. Băi, parcă se apropie ceva de mine ! Frânăăăă! Bum! În ce dracului am intrat ?
Scoate cheia din contact, că n-avea ce să mai oprească la maşina aia. Se dă jos speriat şi se uită de jur împrejur. Intrase în refugiul de la tramvai. Noroc că era noapte şi nu mai circulau tramvaiele. Cum vinul vorbea în numele său, le-a cerut poliţiştilor veniţi la faţa locului să vorbească cu proiectantul refugiilor. Păi cine mama naibii l-a pus să construiască rahatul ăla în mijlocul drumului ? Văzând că n-are scăpare şi că fiola îl dădea de gol, deşi el zicea cu totul altceva, scoate din buzunar nişte verzişori şi îi pune pe poliţiştii prezenţi la faţa locului să îl ducă acasă cu maşina poliţiei.
Deşi atunci când bei totul e posibil, nici el nu credea că poliţiştii vor pune botul la vrăjeala lui. Dacă s-a întâmplat cu unul, sigur aşa va fi şi în cazul celorlalţi. Cum îl oprea câte unul pe marginea şoselei, ăsta îi arăta carnetul de conducere made in Germany, iar ăluia îi mirosea a valută şi încerca să-l determine să contribuie cu mai mult, că altfel e groasă. Aşa era pe vremuri, de ce să nu recunoaştem ?
În Urziceni l-a oprit unul, la Buzău altul. Sătul de cheltuit banii pe prostii, a tras în parcarea unui restaurant unde a mâncat ceva şi s-a relaxat în compania unui pahar cu vin roşu. A urmat şi al doilea, inevitabil. Şi parcă a mai fost ceva, dar nu mai contează. Apoi a plecat liniştit către Focşani, cu destinaţia Mărăşeşti, pentru că a doua zi avea nişte treabă de rezolvat în judeţul Galaţi.
Ghinionul a făcut ca la sensul giratoriu de la Tişiţa, acolo unde pe vremuri era borcanul ăla în care îşi făceau veacul poliţiştii, să fie un filtru mare de poliţie. Control la sânge, o mulţime de maşini oprite şi mulţi reprezentanţi ai mass-media.
Vede o baghetă reflectorizantă ce îi taie privirea la orizont.
-Bună seara! Sunt agent Popescu Ion de la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Vrancea. Actele la control, vă rog!
- Nu am decât buletinul şi certificatul de înmatriculare, spusese el, crezând că va scăpa uşor cu o amendă.
- Haideţi cu mine, vă rog!
“Am pus-o!”, şi-a spus îngândurat, mergând spre borcanul plin de şoferi, poliţişti şi presă, împreună cu poliţistul ce-l trăsese pe dreapta.
- Aţi băut, întreabă poliţistul ce-i ţinea ferm actele de identitate în mână ?
Cam avea ochii înţeţoşaţi, dar nu avea cum să fie beat de la două pahare de vin roşu. În clipa aia, toate microfoanele, reportofoanele şi o cameră de filmat a celor de la Antena 1 erau ţintite asupra lui. Omul nostru se uită la microfon, se uită la poliţişti, iar la microfon şi spune sigur pe el :
- Da domnilor, am băut ! Mi-era sete ! Ce era să fac ?
- Ce-aţi băut şi în ce cantitate ?
- Apă. Multă apă. Am…
- Domnule, faceţi mişto de noi ? Păi mirosiţi a băutură şi faceţi mişto de noi că aţi băut apă ?
- Păi dacă nu mă lăsaţi să termin ! Am vrut să spun că am combinat-o cu nişte vin, dar cât să se coloreze niţel paharul.
Iritaţi, poliţiştii îl roagă să sufle în fiolă pentru a vedea care este concentraţia de alcool în sânge. Cum concentraţia nu era de nebăgat în seamă, poliţiştii îi spun să se aşeze că va avea mai mult timp de petrecut cu ei. A, şi să îşi ia adio de la carnet timp de câteva luni.
În momentul ăla i-a picat fisa. Dacă i-a mers în cazul refugiului de tramvai, trebuie să-i meargă şi acum. Numai că aici erau şi cei de la presă, iar acesta era o nouă provocare pentru el. A aşteptat acolo până s-au mai liniştit apele, iar când razia se apropia de final şi-a luat inima-n dinţi şi s-a dus la poliţistul care îl trăsese pe dreapta.
- Domnule poliţist, am uitat să vă dau şi paşaportul !
- Nu este nevoie domnule, imediat mă ocup şi de dumneavoastră!
- Insist, vă rog! A, uitaţi, am găsit şi carnetul de conducere! Abia aştepta ca poliţistul să arunce o privire asupra documentelor. Avea să găsească acolo 50 de mărci germane.
Poliţistul îl ia şi îl deschide. Urma testul cel mare. Poliţistul ridică ochii din paşaport, se uită către omul nostru şi se face că sună pe cineva. Apoi a coborât, spunând că se întoarce repede. A muşcat momeala, omul se liniştise.
Imediat, omul nostru s-a dus la reporterul de la Antena1, i-a dat şi lui câteva mărci şi i-a spus să vină cu el, fără alte comentarii. Ăsta, mai tânăr, s-a conformat. A venit şi poliţistul şi l-a chemat afară pe cel despre care spunea mai devreme că va avea de suferit. Ăsta de la Antenă îi mirosea urmele.
-Domnule, ai mare grijă, să nu te mai prind conducând sub influenţa băuturilor alcoolice ! Ai mare noroc că şefu a fost chemat de urgenţă la sediu şi că au plecat şi ziariştii, că altfel…
În timpul ăsta, poliţistul îl zăreşte pe tipul de la Antenă cu camera în mână.
-Ce caută ăsta aici mă ? Băi, ce cauţi aici ? Vii şi filmezi aşa fără să ştie omul ?
- Nu şefu, eu sunt cu domnul !
Ăsta, poliţistul, se uită nedumerit la cel pe care tocmai îl absolvise de orice vină, îi dă actele şi dă să plece. Omul nostru, văzând că organul a înghiţit momeala pe care i-o aruncase, a prins curaj.
-Domnuuuu colonelu, pot să-ţi spun Nelu ? Ia vino încoace puţin să îţi zic ceva ! Mai ia tu de aici încă atât şi mă escortezi matale până la Mărăşeşti, că eu îs ameţit şi nu văd bine pe unde merg. Da mă escortezi aşa, cu girofarul aprins, să vadă oamenii de acolo ce important sunt eu, ai înţeles? Iar ăsta cu camera să vină cu mine în maşină şi să conducă, iar când ajungem acasă să coboare din maşină şi să filmeze cum mă escortezi tu, da ?
Deşi asta însemna sfidare, atât cameramanul, dar mai ales poliţistul, nu au schiţat niciun gest şi au acţionat conform cerinţelor. Şi totuşi, vorbim de “vremurile bune”, atunci când nimeni nu se plângea de criză financiară şi a locurilor de muncă.
Desigur, vorbim aici de cazuri izolate, pentru că întâmplarea face să cunosc multe persoane care îmbracă această uniformă şi sunt demne de tot respectul. Dar, totuşi, mă întreb cât ne costă în ziua de azi aceste lucruri făcute de un om oarecare, ca în cazul celui de mai sus !? Cât ne costă în ziua de azi să fim escortaţi până acasă cu maşina poliţiei ? Cât ne costă protejarea sau absolvirea de unele fapte care contravin legii ? Cât ne costă să avem caracter ?
Notă : orice asemănare cu personajele reale este pur întâmplătoare !
Transformarea
Filed under: Romania, amintiri, loc de dat cu capul, social
Eşti român get-beget, dar ai fost binecuvântat de Dumnezeu să te stabileşti în Germania.Asta după chinuri groaznice, timp în care viitorul tău socru, om cu funcţie mare în guvern, îţi tot băga strâmbe, disperat fiind că vrei să i-o tragi fiică-sii şi apoi să-i ceri mâna, din bun simţ. El nu ştie ce-i aia iubire, pasiune, devotament. Aşa că îţi înscenează nişte chestii care te bagă la răcoare timp de câteva luni bune.
Stai acolo ca prostul, îţi plângi în pumni, îţi tragi firele de păr unul câte unul, că doar ai timp, ajungi să crezi că mai ai un pas până la a-ţi pierde orice urmă de demnitate şi te rogi la toţi sfinţii ca ăl de ţi-a înscenat mizeria asta să înebunească înzecit. Ieşi din pârnaie, te bucuri de libertate şi nici prin gând nu ar trebui să-ţi mai treacă să te mai gândeşti la ea.
Dar tu, nebun cum eşti, te duci direct la ea. Baţi la uşă şi deschide tocmai taică-său, viitorul tău socru (în mintea ta). Te întreabă ce faci, cu un aer de securist de primă clasă, iar tu îl întrebi unde-i Corina. Strâmbă din nas, îl dai la o parte şi intri. Nu-ţi mai pasă de nimic. Ce-ar putea să ţi se întâmple mai rău de-atât ? Vine şi ziua în care o iei de nevastă. Mai mult din ambiţie.
Nu apuci să numeri anii, că primeşti o veste îmbucurătoare. Socrul tău nu mai recunoaşte pe nimeni. Are Alzheimer. Ai un caracter puternic, aşa că te duci să-l vizitezi. Nu se mai uită urât la tine. Nu mai strâmbă din nas. Nu mai pune la cale nimic rău. Doar se uită pierdut la tine şi te întreabă dacă vrei să îţi croşeteze un pulover, apoi şi se pişă pe el. Tu îi mai dai un pahar cu apă şi pleci, nu înainte de a-i aminti că i-ai adus banane. După alţi ani, observi cum blestemele tale şi-au atins scopul. Socrul tău e slăbit rău, nu-şi mai aduce aminte de nimeni şi de nimic şi are dureri groaznice. Are şi-un cancer. “Iartă-l, Doamne!”, îi zici ţinându-l de mână, după care îl laşi să moară. Îţi juri că nu vei mai blestema pe cineva vreodată.
Vremea trece, tu îţi faci un viitor în Germania, îţi lansezi propria afacere şi te bucuri de viaţă alături de soţia ta.E nasol că nu poate face copii. Suferiţi amândoi din cauza acestui lucru, dar mai mult ea, parcă. Tu îţi îneci amarul mergând la curve şi, uneori, închizând barurile.
VA URMA !
Nota : orice asemanare cu personajele reale este pur intamplatoare !
Ăsta să fie momentul ?
Filed under: advertising, bani, management, personal, social
Mai e un pic şi se împlinesc trei ani de când scriu pe acest blog şi cei care sunt în temă cu ceea ce scriu şi-au dat seama, cred eu, că nu prea sunt mulţumit nici de ţara în care trăiesc şi nici de ceea ce fac în prezent. Mă refer la job, iar pentru cei care încă nu ştiu, eu lucrez în administraţie publică.
În mintea mea lucrurile stăteau foarte simplu : voi lucra în administraţie până când nimic nu mă va mai surprinde şi, mai ales, motiva. Odată cu trecerea timpului mi-am dat seama că i-am oferit prea mult timp acestui job. Mai ales că e prost plătit. Lucrez în administraţie din anul 1 de facultate. De la 19 ani adică. Anul viitor împlinesc 10 ani de muncă în acelaşi loc şi simt că încep să mă plafonez, dacă nu cumva chiar am făcut-o.
Tot încerc de ceva vreme să îmi găsesc un job care să mă surprindă şi să îmi ofere şansa de a-mi demonstra că se poate şi mai bine. Am investit mult suflet şi bani pentru a deschide un mic lanţ de farmacii. Eu eram nebunul ăla care deschidea uşile băncilor în plină recesiune pentru a întreba câte ceva despre condiţiile de acordare a unui credit. Trebuie să risc, mi-am zis!
După doar jumătate de an, prognozele bugetare au devenit extrem de pesimiste şi am început să am insomnii numai cât mă gândeam la împrumutul pe care l-am făcut. Un salariu am, iar dacă scade şi ăla, cu ce mai plătesc eu datoriile ?
Am mers la interviuri, am negociat unele oferte, am şi refuzat, am şi fost refuzat. Şi tot nu s-a întâmplat nimic, astfel că am ajuns să mă holbez la fluturaşul de salariu precum un constipat în budă. Credeţi-mă pe cuvânt de onoare, e deprimant să câştigi un salariu de 700-800 de lei, ştiind că ai terminat o facultate şi un masterat. Ştiind că ai nişte aşteptări de la viaţă, iar familia are aşteptări de la tine. Am ajuns să fiu plătit precum un muncitor necalificat. Iar eu chestia asta nu o înghit. Copilul are nevoie de o educaţie corespunzătoare, iar noi, părinţii ei, de o viaţă lipsită de griji.
În urmă cu două săptămâni am mers la un simpozion. Ştiam despre ce era vorba, dar am mers mai mult pentru naşa mea decât din curiozitate. Era Ziua Clientului Herbalife, loc în care se vorbea despre rezultatele obţinute de cei care au acceptat să-şi schimbe modul de viaţă şi alimentaţie. Lucruri care mă lăsau rece. Mai ales că mie nu îmi plac chestiile de genul întâlnirilor cu aplauze şi cu povestiri gen “clubul alcooliştilor”. Unde mai pui faptul că naşa mea se ocupă de vreo patru ani de zile de asta, timp în care mi-a vorbit pe larg despre tot ceea ce înseamnă Herbalife. Deci nu prea avea cu ce să mă surprindă.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar săptămâna trecută am luat o decizie care mi-a schimbat în întregime stilul de viaţă. Poate părea un clişeu, însă vorbesc cât se poate de serios. Am intrat în familia Herbalife şi din acel moment am înţeles că totul este plin de substanţă. Totul capătă sens. Nu vă puteţi imagina despre ce vorbesc până nu îmi urmaţi exemplul, pentru că aşa ceva nu prea poţi exprima în cuvinte. Nu vă imaginaţi că am găsit vreo comoară şi nici secretul tinereţii fără bătrâneţe.
Am înţeles doar că, odată intrat acolo, te convingi singur că sistemul MLM nu este cel pe care îl cunoşti în urma experienţelor nefericite gen Caritas sau Delphin şi că, pentru a te bucura de prestigiu şi pentru a câştiga bani, că de aia mergi acolo, trebuie să munceşti pe rupte. Ceea ce îmi place. Am ales să fac ceea ce fac pentru că am văzut rezultate reale, mai ales că multe din ele se întâmplă în familia mea. Cum să nu te bucuri când ştii că ajuţi lumea să adopte un stil de viaţă sănătos şi , pe de altă parte, mai şi faci un ban pe chestia asta ? Eu am spus-o de o mie de ori, nu aş recomanda prietenilor mei ceva de care nu sunt sigur pentru că nu îmi stă în caracter să îi păcălesc. Dimpotrivă. Vreau respectul lor.
Cât despre rezultate, aici este satisfacţia maximă ! De ce spun că mi-am schimbat în întregime stilul de viaţă ? Pentru că am trecut de la starea aia proastă, fără de speranţă, când mă gândeam doar cum să fac să împart banii în aşa fel încât să îmi ajungă toată luna şi de pâine sau mâncărică pentru fetiţa mea, la starea de bine, plină de energie şi speranţă.
Şi cum să nu gândeşti aşa dacă în numai trei zile câştigi puţin mai mult de jumătate din salariul pe care îl câştigi la jobul full-time într-o lună ?
Însă vă spun, în aceste trei zile mi-am văzut fiica doar 15-20 de minute pe zi, mi-am sărutat soţia înainte de culcare, atunci când ajungeam acasă şi am lăsat de o parte tot ceea ce înseamnă hobby-uri ( gen calculatorul, blogul personal, plimbările în prag de seară ). Lucruri care m-au făcut să îmi pun o întrebare serioasă : acesta să fie momentul pe care îl aşteptam de o viaţă ?
Întrebare pentru voi : ce sacrificii aţi face pentru a avea o viaţă liniştită pe viitor ? Aţi fi dispuşi să vă sacrificaţi timpul liber pe care îl petreceţi cu prietenii, să vă vedeţi copilul 15 minute pe zi, să vă sărutaţi jumătatea doar atunci când mergeţi să mâncaţi sau când vă pregătiţi de culcare?
Nu contează cât de lung ai părul
Filed under: Romania, amintiri, loc de dat cu capul, personal, social
Văd în jurul meu foarte multe persoane care reuşesc să se facă auziţi, înţeleşi sau, pur şi simplu, reuşesc în viaţă datorită tupeului şi curajului fără nimic în spatele lui. Adică fără a se pricepe la ceva anume. Îmi aduc aminte de profesorul de drept, un animal preistoric care nu făcea altceva decât să îşi bată joc de studenţi prin acordarea unor note sub 4, doar de dragul de a veni cu “ceva bun” pentru a lua examenul.
Niciodată nu mi-am permis să îl trag de sacou şi să îl iau la mişto, aşa cum făceau unii colegi care veneau la cursuri fără să ştie la ce au examen. Şi ăia luau examenul, eu nu. Pentru că eram fraier şi tăceam, pentru că nu eram tare-n clanţă şi nu puteam să trec peste orice fără să-mi pese. Asta până mi-am luat inima-n dinţi şi l-am făcut de râs, elegant, în faţa propriilor studenţi, iar la examen i-am spus că poate să facă pe dracu-n paişpe, că tot nu are cum să mă pice deoarece îl voi contesta aşa cum n-am făcut-o niciodată, de prost ce-am fost. Şi am luat examenul cu 9. Un examen pe care alţi “proşti” l-au picat.
Văd cum oameni cu o clasă sau două mai multe decât trenul reuşesc să ajungă pe funcţii, să aibă succes în afaceri, să se întoarcă “victorioşi” din străinătate, să se căsătorească cu persoane mult mai pregătite şi de succes, dar mai ales să le râdă în nas celor care îşi tocesc viaţa făcând facultăţi şi masterate şi care vor să reuşească pe merit, cum se zice. Şi mă oftic, normal, încep să cred că-s dobitoc şi că totul se face doar pe pile şi pe bani. Degeaba te duci tu la un interviu, degeaba dai examen pentru un post anume, dacă el e deja promis unuia cu ochi albaştri şi cu buzunarele pline de bani făcuţi pe de-a-ndoaselea.
La un moment dat, văzând toate acestea, mi-am propus să fiu şi eu mai îndrăzneţ tupeist, chiar nesimţit, să merg cu nişte idei fixe şi idioate până la sfârşit, doar ca să am câştig de cauză, să arunc unora pastile ca să văd cum reacţionează, să vorbesc la mişto, să nu pun suflet în ceea ce zic. Dar în interiorul meu se ducea un război cumplit. Nu puteam fi aşa. Nu m-am născut aşa. Astfel că am revenit la cel ce am fost dintodeauna, pentru că ăsta-s eu şi cred că mă simt bine în pielea mea chiar dacă văd foarte multă lume care reuşeşte să se impună fiind altfel decât mine.
La fel ca mine e şi nevastă-mea. Poate şi mai şi. Uneori îmi spuneam că aş vrea ca fiică-mea să nu-i semene nici nevesti-mii, nici mie, ci să fie tupeistă, mult mai ambiţioasă şi puternică. Să fie curvă deşteaptă, vorba unei amice. Cu siguranţă că greşeam când gândeam aşa ceva. Sunt mândru că am primit o educaţie aleasă din partea părinţilor mei şi aşa voi proceda şi eu cu Dana, fetiţa mea. Cine ştie, poate copiii noştri vor avea un viitor mai curat în gândire şi în comportament. Aşa că îmi voi da silinţa să rămân acelaşi om modest şi idealist. Voi reuşi să fac asta oare ?
Teoria tiganului
Stim bine ca persoanele de etnie roma,tiganii, ca sa fim pe intelesul tuturor, obisnuiesc sa isi traiasca clipa, la modul cat se poate de propriu. Imediat cum iau salariul sau ajutorul social dau fuga la magazin si iau “marfa” de toti banii.Se lafaie,asculta muzica la maxim, se imbata crita si se culca in acelasi pat fara lenjerie, in aceeasi camera de tortura,mai degraba, in aceeasi casa care arata ca dupa razboi. Da-i tiganului cada si el isi va depozita cartofii in ea.
Se spune ca odata, la o inmormantare a unui vecin roman,nu tigan, tiganul a tinut o cuvantare despre viata, moarte si omenire,la modul general.
“Stimat popa,onorat sat,viata este un cacat!De exemplu dumnealui,m-as caca in nasul lui!Azi era pe prispa casii,azi s-a dus in pizda ma-sii!”
Asta apropo de moartea fulgeratoare a presedintelui Poloniei si a delegatiei care il insotea in acel avion care s-a prabusit la aterizare. Si ma intreb: oare tiganul are si el putina dreptate? Muncim o viata ca sa ne facem casa, sa ne luam masina, tehnica de calcul si alte cacaturi marunte si ne “trezim” ca totul se duce de rapa in cateva secunde.
Pe cale de dispariţie
De câte ori am plăcerea de a purta o conversaţie decentă cu o femeie mi se spune că bărbaţii ca mine sunt pe cale de dispariţie. Şi, sigur, nu se pune problema să fi intrat în discuţii ce ţin de intimitatea fiecăruia. Pur şi simplu este vorba despre mentalitate. Dar hai să duc toată chestia asta mai departe şi să vă întreb dacă acest schimb de generaţii şi de mentalităţi este unul benefic pentru societatea noastră?
No, pe vremuri, băieţii trimiteau scrisori fetelor pe care le plăceau.Am avansat şi, acum, fetele citesc e-mailuri.Sau ascultă muzică pe trilulilu şi youtube, cu dedicaţie primită pe messenger. Se întâmpla odată ca băieţii să le curteze pe fete. Şi dura, nene! Dar era frumos să ştii că eforturile îţi sunt răsplătite cu un zâmbet şi un sărut sincer. Astăzi, băieţii curtează fetele pe hi5 sau le agaţă pe stradă, iar curtatul nu durează mai mult de 10 minute, în cel mai bun caz, sau o zi, dacă nu prea le ai cu vrăjitul.
Cu ani în urmă, băieţii cereau permisiunea părinţilor de a ieşi în oraş, acum părinţii se roagă de copii să nu întârzie foarte mult. Tot demult, băieţii cereau permisiunea părinţilor fetei pentru a ieşi la plimbare, iar astăzi e la modă rugămintea fetelor de a se dezbrăca naibii mai repede băiatul cu care au ieşit, că mâine, la prima oră, trebuie să plece la şcoală. Nu demult, băieţii obişnuiau să îndoaie câte un genunchi în semn de respect pentru femeia pe care o cereau de soţie.Astăzi, genunchii îndoiţi sunt ai femeii, la ginecolog, la testul de sarcină. Abia apoi urmează cererea în căsătorie şi punerea celor mai mici cătuşe din lume, verighetele.
Se spune că am evoluat, că societatea este într-o continuă dezvoltare. Sigur că e fain să fii tânăr şi să o cucereşti pe tipă în 5 minute, sigur că te bucuri când domnişoara urcă în maşină imediat ce ai deschis uşa, deşi în momentul în care ai făcut-o căutai o replică de agăţat. E fain, nu pierzi timpul zile sau săptămâni întregi încercând să o cucereşti si să îi furi un sărut şi încă nu ştiu câte alte săptămâni pentru a ajunge în patul tău cald. Acum totul se face în câteva ore. Dar ce faci atunci când te maturizezi şi îţi dai seama că a venit timpul să te aşezi la casa ta ? Cauţi o femeie cuminte, de casă, care să te aprecieze, cu care să ai ce discuta şi care să fie, dacă se poate, virgină. Valabilă şi reciproca, în cazul femeilor.
Poate din această cauză nici prieteniile nu mai sunt cum erau odată. Dacă iubeşti pe cineva, acel cineva va suspecta întotdeauna o relaţie de prietenie cu o persoană de sex opus. De ce ? Pentru că ştie cum sunt fetele/băieţii din ziua de azi şi nu vor să îl/o piardă pentru altcineva. Prietenii buni îi numeri pe degetele de la o mână. Nu prea mai există aşa ceva. Adică, vorba aia, vreau să cer sau să mi se ceară numărul de telefon fără a suspecta intenţia de a strica casa. O invitaţie la un film, la un suc, la un pahar de vorbă, trebuie să fie ceva natural şi nu o idee că cineva te vrea în patul său. Din păcate, astfel de specimene sunt pe cale de dispariţie….
Chiar dacă…
De-a lungul vieţii mi s-au întâmplat nişte chestii care nu mai pot fi numite coincidenţe. Cel puţin asta am început să cred după primele două întâmplări şi mă tot gândesc dacă sunt mega-ghinionist sau, pur şi simplu, bag prea mult lucrurile în seamă.
Să o iau cu începutul. Prin clasa a şasea am fost obligaţi să muncim ca nebunii la ceea ce avea să devină noua sală de sport. Trebuia să fie gata intr-un an cel mult. Am raşchetat parchetul de mi-au sărit toate aşchiile axilare, am cărat ca bezmeticul materiale de construcţii şi am tot aşteptat să joc şi eu prima partidă de fotbal sau de handbal în noua sală. Bineînţeles, sala a fost dată în folosinţă exact după ce am terminat eu clasa a opta şi am mers, ca tot omul, la liceu.
La liceu am tras frigul de pe lume. Iarnă de iarnă. Era centrală care folosea ca şi combustibil păcura. Şi pe atunci era criză, pentru că nu îmi explic de ce băgau cu porţia. Plecau ăia acasă exact când frigeau caloriferele mai tare. Spre sfârşitul clasei a 12-a au băgat centrală pe gaz metan de stăteau elevii iarna cu geamurile deschise.
La facultate am fost nevoit să fac cursurile în clase din astea mici, de liceu. Amfiteatrul facultăţii era în renovare. Clasic, mi-am spus! Trebuia să fie gata în cel mult un an, deci urma ca trei ani să fac cursurile acolo. Vă daţi seama că amfiteatrul a fost renovat abia dupa patru ani, exact când am absolvit eu facultatea, da ?
Am crescut, am învăţat, mult chiar, şi m-am angajat şi eu ca tot omul cu ceva cenuşiu prin cutiuţă. La semnarea contractului aveam salariul de X lei şi Y bonuri de masă. Numai bine, mi-am zis. Nu eram încătuşat, nu aveam copii, ba mai mult, n-aveam eu treabă cu plata taxelor şi impozitelor, aşa că banii îi foloseam pentru ce îmi doream în acea lună. N-am apucat să iau salariul ăia decât în prima lună, pentru că bonurile de masă s-au considerat a fi “prea multe”. Ba, mai mult, le-am dat înapoi.
Anii au trecut, eu m-am însurat şi am convenit împreună cu soţia că trebuie să facem ceva, aşa că ne-am făcut o firmă. Adică ea, că eu nu am voie. Nu contează care mai era obiectul activităţii pentru că, la doar şase luni după ce am deschis firma, a venit criza mondială. Frate, criza mondială! Chiar ne-am întrebat, ce naiba poate să se mai întâmple acum, să cadă toată economia? De parcă aş fi fost pocit!
Nu mai devreme de luna trecută, de ziua mea, am primit un detector de radar. Chiar îmi doream unul, dar nu ştiu de ce nu mi-am cumpărat niciodată. Poate pentru că am luat o singură amendă în 10 ani de când am carnet. L-am folosit doar două săptămâni. Acum e bun de bibelou pentru că, odată cu montarea noilor radare, detectoarele clasice nu mai pot detecta semnalul radar al poliţiei. Iar dacă o face, o face prea târziu.
Acestea sunt doar câteva întâmplări de care mi-am amintit la o simplă răsfoire prin neuronul sălbatic. Chiar dacă sunt întâmplări nu tocmai fericite, dar prin care trece orice om măcar o dată în viaţă, continui să cred că merită să rişti şi să arăţi că poţi mai mult de atât.
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici