“Dan, săptămâna aceasta vom ţine post ! Este Săptămâna Mare, aşa că ai grijă prin ce cutii bagi mâna şi vezi ce mănânci! “, după care bunica mea mergea agale în bucătărie unde avea să taie legumele pentru ciorbă. Ştia că îmi plac dulciurile şi că mă fofilez pe lângă ea, în magazin, că aveam pe vremea aia unul, şi iau cutiile la rând pentru a vedea ce-i mai bun pe acolo. Aveam până în 10 ani şi îmi plăceau poveştile ei pline de învăţăminte. La un moment dat eram hotărât să îmbrac hainele preotesti, aşa de mult mă animau poveştile ei.

Era regulă clară ca, în Săptămâna Mare, să ţinem post. Nu cred că ne era atât de greu, atât mie cât şi lui Andrei, fratele meu. Cel puţin până vineri, când bunică-mea frământa de zor la coca pentru cozonaci. O lăsa la crescut într-o cameră unde trebuiau ca uşile să rămână obligatoriu închise, să nu fie curent. Cam greu, pentru că noi eram atât de zbenguiţi că luam la rost tot ce găseam în cale. Şi, în plus, ştiam noi că acolo se pregăteşte ceva bun, iar curiozitatea ne împingea către lucruri nepermise.

Ispita mare se manifesta după masa de amiază, atunci când cozonacii erau scoşi din cuptor. Mirosea atât de frumos în casă, că ţi se făcea pielea ca de găină când te gândeai la spiritul sărbătorilor pascale. Tot ceea ce vedeai în jur erau doar ouă roşii cu modele care mai de care, cozonaci, drob, friptură şi ciorbă de miel, sarmale. Aveam impresia că trăiesc momente de poveste unde bunica şi părinţii aveau rolul de a ne ridica bucuria şi frumuseţea copilăriei la rang de artă. Cel puţin aşa simţeam eu. Şi sincer vă spun, nimeni nu face cozonaci aşa cum obişnuia bunica mea să-i facă! Mari, pufoşi, cu un gust deosebit. Ţi se topeau în gură, iar cu lapte mergeau de numa numa!

Nu pot uita mirosul îmbietor de cozonaci fierbinţi făcuţi în cuptorul acela de lângă bucătăria de vară. Ne rugam în gândul nostru de copii inocenţi ca în momentul în care bunica scoate cozonacii din cuptor să ne taie şi nouă câte o felie pentru a ne alina poftele. Stăteam lângă ea ca nişte căţeluşi care aşteptau o mică atenţie cât să îi facă să dea din codiţă. Din păcate, singura plăcere a rămas aceea de a-i mirosi şi de a ne gândi cât de buni au ieşit, pentru că postul era post şi ar fi fost păcat să ne “spurcăm” chiar în vinerea mare.

Şi uite aşa, după slujba de Înviere la care mergeam cu toţii la Biserica veche, după un sfert de oră de mers pe jos foarte încet şi atent, pentru a nu se stinge lumânarea cu care am luat lumină de la preot, ajungeam acasă şi ne aşezam la masa bogată în preparate, gata pentru a face faţă tuturor provocărilor. Nici nu am mai avut răbdare să începem cu aperitivul, să continuăm cu felul unu şi doi, că am şi luat câte o felie de cozonac şi am mâncat-o pe nerăsuflate.

Fiindcă ne apropiem cu paşi repezi de sărbătorile pascale, vă urez vouă şi familiilor voastre sărbători fericite, sănătate şi linişte sufletească! Paşte fericit!

În urmă cu douăzeci şi ceva de ani mă bucuram de jocurile copilăriei împreună cu verişorii mei şi cu alţi prieteni de bloc. De cele mai multe ori mă jucam în curtea bunicilor. Şi o făceam mai toată ziua. Fie că băteam mingea pe maidan, fie că aprindeam cârpe îmbibate în motorină, puse pe un ciomag, ca să mă dau drept nu ştiu ce cuceritor sau că mergeam la vânat vrăbiuţe cu praştia-n mână, dar mai ales pentru că făceam acelaşi lucru în fiecare zi, nu ne plictiseam chiar deloc.

O ţin minte şi acum pe bunica mea, fie-i ţărâna uşoară că azi se împlineşte un an de când a plecat dintre noi, cum urla după noi pe la ora prânzului ca să mergem să dormim. Pe vremea aia funcţiona Fabrica Chimică de la Mărăşeşti. Cum auzeam sirena de la ora 14:15, cum ne ascundeam prin tufişuri, pentru că ştiam că e semnalul pentru tras pe dreapta-n pat. Am încercat toate locurile posibile, dar degeaba, că tot ne-a găsit. Mersul la culcare era o pedeapsă pentru noi, dar , vai Doamne!, cât de bine era să te întinzi în pat în camera aia răcoroasă, în plină vară, după ce ţi-ai suprasolicitat toţi muşchii.

Uneori, noi, copiii, aveam şi discuţii mai inteligente, cum ar fi ” ce ne facem când vom fi mari?”. Ne tot întrebam cum vom arăta noi atunci când vom creşte, ce vom ajunge, dacă ne vom mai juca sau întâlni tot la fel de des, dacă vom fi părinţi la rândul nostru şi dacă ai noştri copii îşi vor trăi copilăria în aceeaşi curte. Iată că vremea a trecut suspect de repede, iar când ne uităm în oglindă vedem aceleaşi suflete vioaie, de copii neastîmpăraţi, dar cu chip de oameni mari.

În urmă cu un an de zile, chiar pe 9 martie, am rămas fără bunici. În acel moment mi-am dat seama că s-a făcut schimbul de generaţii. Părinţii mei le-au luat locul bunicilor, eu şi soţia am luat locul părinţilor noştri, iar copilul nostru ne-a luat locul nostru. Viaţa este atât de frumoasă, de interesantă, dar , Doamne iartă-mă!, trece atât de repede că nici nu ai timp să meditezi prea mult la aceste lucruri. Suntem în prezent. Eu am 28 de ani şi cu mai bine de douăzeci de ani făceam aceleaşi lucruri pe care, în scurt timp, le va face copilul meu. Eu, însă, voi lua locul părinţilor mei şi o voi bate la cap să facă ceea ce eu uram să fac la acea vreme.

Notă: acest articol este programat să fie publicat pe data de 9 martie, la ora 15:15, în memoria scumpei mele bunici, Mamaca! Dumnezeu să te ierte!

Cu treizeci şi ceva de ani în urmă, Andrei, fratele meu, încerca să o strige pe bunica mea. A vrut să îi strige numele, Maria, însă tot ce a putut să spună a fost … Mamaca. Cei care au cunoscut-o de-a lungul timpului o strigau tot Mamaca. A devenit un brand. Brandul Mamaca. La fel am învăţat şi eu să o strig atunci când am învăţat să leg primele cuvinte. Ea m-a crescut. M-a învăţat să înghit pastilele şi nu să le mestec, aşa cum făceam cu cele mai amare pastile,  m-a învăţat să merg, m-a dus de mână la grădi sau m-a învăţat să calculez. Am crescut sub ochii ei, la fel cum a făcut şi fratele meu, mama mea sau unchiul meu .

Din păcate, în ultimele luni de zile, Mamaca a stat mai mult prin spital. A căzut psihic, ştia că este bătrână şi că nu o să se mai facă bine , iar organismul ei a refuzat mâncarea. În ultimele două săptămâni nu a făcut altceva decât să doarmă. Rar deschidea ochii pentru a ne răspunde atunci când o întrebam câte ceva. Astăzi, Mamaca a adormit pentru totdeauna.Mă uitam cum te umileşte viaţa. Cu jumătate de an în urmă făcea treabă prin grădină, iar în ultima lună de zile nu mai era bună de nimic. Femeia activă a devenit un om care abia mai avea puterea de a spune ceva.Mamaca s-a stins din viaţă, dar noi, familia, o vom considera întotdeauna lângă noi. Când mergeam la curte spuneam că merg la Mamaca. Chiar dacă ea nu era acasă. Şi de acum încolo voi spune la fel. Nu pot altfel. Nici nu ştiu dacă aş vrea. Dumnezeu să o ierte !