Suntem, pardon, ar trebui sa fim constienti ca firma birocratica a murit.Cam asta se intampla in occident de ani buni, iar Romania cum e in urma cu multi ani, ar trebui sa aiba aceleasi reguli.

Multe firme ar trebui sa se reinventeze, iar asta nu inseamna a schimba ceea ce este, ci a crea ceea ce nu este.Cea mai mare greseala a unei firme se produce atunci cand conducerea nu constientizeaza ca traieste in trecut, ca impune o mentalitate invechita.

In trecut, succesul unei firme se masura prin capacitatea de a supravietui. Din pacate, trecutul altor tari este prezentul in care se zbate tara noastra.

Mediul privat se afla in moarte clinica in aceasta criza impusa, zic eu, de statul român care este incapabil sa propuna solutii si sa stabileasca masuri clare pentru iesirea din criza.Iar daca mediul privat nu produce, suntem morti.

Ce face statul?Ce masuri ia?Mai nimic, dar pregateste marirea TVA si a cotei unice de impozitare.Adica le taie gatul de la genunchi si alora de vor sa produca, si alora de vor/trebuie/nu pot altceva decat sa consume.Ce fac romanii?Nimic! Parca-s hipnotizati.

Poate ca ar trebui sa ne uitam incruntati catre factorii de decizie.Mai bine arzi decat sa te stingi. Poate ca a venit timpul ca sa schimbam pozitia. Poate ca a venit timpul ca noi sa traim si sa-i lasam si pe altii sa moara.Noi, oamenii.Ei, politicienii.

Tot ceea ce înseamnă afacere s-a construit, cel puţin până acum, în jurul unor creaţii de excepţie, urmate de perioade de timp în care nu s-a făcut decât exploatare. Când te uiti la oamenii de afaceri şi mai ales la companiile lor, observi că se pricep extraordinar de bine la a exploata tot ce se poate. Vorbim aici despre resurse umane, tehnologii sau resurse naturale. Se pricep foarte bine, pentru că o fac de mult timp. Din păcate, la capitolul creativitate au un mare minus. A fi creativ înseamnă a face abstracţie de tot ceea ce înseamnă structuri sau tipare tradiţionale.

Aici vreau eu să punctez prin acest post.  Mă tot gândesc să ies din carapacea din ce în ce mai strâmtă şi să fac ceva. Nu poţi face orice, pentru că ai toate şansele să fii pus în faţa unui insucces. Trebuie găsită o nişă. Trebuie creativitate. Mă gândesc că e mai bine, poate, să merg pe alt drum decât cel pe care merge majoritatea oamenilor. Este posibil să plec pe un drum bine definit şi să ajung pe altul, nou şi fără cărări bătătorite  de alţii. Vorba aia, oamenii de ştiinţă au descoperit Viagra, deşi făceau cercetări pentru producerea unui medicament împotriva hipertensiunii arteriale. Sau Columb, care de fapt încerca să ajungă în India şi nu în America.

În toată lumea, dar mai ales în România, cel puţin în cadrul instituţiilor publice(deşi se poate aplica cu uşurinţă şi în mediul privat), una dintre marile probleme nu este că salariaţii ştiu prea puţin, ci că nu ştiu ce ştiu. Pentru a funţiona corect, pentru a merge înainte, trebuie să creăm o organizaţie a învăţării şi trebuie să conştientizăm şi, mai ales, să ne asumăm faptul că nu suntem perfecţi.

Ţin minte că, într-o conversaţie avută cu un manager al unei firme despre metode de perfecţionare continuă a salariaţilor, acesta mi-a dat exemplul lui Arthur Koestler care definea creativitatea ca “un tip de învăţare în care profesorul şi elevul se află în aceeaşi persoană”. Această definiţie ar trebui să stea la baza construirii unei instituţii/organizaţii prospere. Trebuie să realocăm cunoştinţele de la nivelurile individuale la cele de grup.

Sigur că da, acest lucru poate suna elementar, însă cum reacţionăm când suntem întrebaţi astfel:

Ce inseamnă outsourcing ?

Externalizarea, denumită şi Outsourcing, se referă la delegarea unor sarcini sau obiective unor segmente organizaţionale aparţinând unor entităţi externe, care oferă un raport preţ calitate mai bun sau deţin expertiză în domenii specializate. Externalizarea poate cuprinde un spectru larg de activităţi, de la procese operaţionale (de exemplu livrarea de produse) şi până la funcţiuni ale firmei. ( sursa: wikipedia )

Promovare prin externalizare

Outsourcingul este o soluţie, dacă vorbim la general. Cu atât mai mult, în această perioadă de criză, outsourcingul poate veni ca o soluţie pentru multe dintre companiile care nu mai fac faţă cheltuielilor din ce în ce mai mari. Când vine vorba de reduceri ale cheltuielilor, departamentele de marketing sunt primele care vor avea de suferit. Cunosc multe companii care au tăiat până la zero cheltuielile de marketing.

Chiar şi aşa, companiile au nevoie de promovare. Constant. Fără promovare eşti zero barat, dar când te gândeşti că mai toţi clienţii întârzie cu plata serviciilor, furnizorii întârzie la rândul lor cu livrarea produselor şi în plus ţi se cere să faci plata lor în avans. Spre urmare, cel mai probabil, decizia care va fi luată în secunda doi va fi desfiinţarea departamentului de marketing al companiei respective. Cel puţin pentru un timp. Ce-ar fi dacă, în locul acestor decizii, s-ar pune problema externalizării serviciilor ? Adică, în loc să plăteşti câţiva salariaţi, să plăteşti, la jumătate de preţ, unul sau doi consultanţi care să se ocupe exclusiv de promovare .

Avem încredere în outsourcing ?

Din păcate, numărul companiilor care apelează la astfel de soluţii de externalizare a serviciilor este unul foarte mic. Întâlnim deseori manageri reticenţi în ceea ce priveşte decizia de a adopta o politică bazată pe externalizarea serviciilor. Cei mai mulţi fac parte din companii multinaţionale. Situaţia se va modifica în functie de felul în care se va schimba  strategia managerilor români, dar şi în funcţie de timpul în care pieţele europene vor fi deja saturate, fapt ce va motiva intrarea unor companii de outsourcing pe piaţa internă.

Trebuie să recunoaştem că outsourcingul nu reprezintă, deocamdată, o soluţie, întrucât ţara noastră este slab reprezentată la nivelul proiectelor de accesare a fondurilor europene, faţă de alte state europene, al căror grad de accesare al fondurilor este unul foarte mare. Nu cred că m-aş pripi dacă aş spune că, pe viitor, outsourcingul va reprezenta o soluţie mai mult decât potrivită pentru companiile aflate în plină dezvoltare.

După cum ştiţi, a demarat programul guvernamental “prima casă”. Până să fie pus pe hârtie, programul părea a fi destinat celor cu venituri mici şi medii, care nu au în proprietate un imobil şi care, astfel, nu îşi pot permite să facă un credit pentru a cumpăra locuinţa mult visată. Ştiam bine că preţurile locuinţelor au crescut în ultimii ani extrem de mult. O casă într-un oraş marişor costau cât o vilă de lux din occident. Ştiam bine că cei mai mulţi dintre români nu au salarii mai mari de 200-300 de euro. Ştiam că gradul de sărăcie este mare, la fel cum ştiam că nu oricine şi-ar permite să dea o rată consistentă la bancă, timp de 25-30 de ani.

De aceea, programul propus de guvern ar fi trebuit să se adapteze realităţii. Cum bine ştim, în România, gura bate fundul. Au fost date declaraţii peste declaraţii, care mai de care mai încurajatoare. Boc zicea că aşa ceva nu s-a mai întâmplat în România, Pogea zicea că s-a făcut un efort extraordinar pentru demararea acestui program, mai ales că au fost negocieri dure cu băncile, care nu se lăsau vrăjite, lumea era cu sufletul la gură, Michael Jackson îşi pregătea revenirea în forţă şi Elena Udrea se plimba în picioarele goale pe malul apei. Ce mai, extraordinar !

De fapt, ce înseamnă acest program pentru noi, consumatorii ? Zic că înseamnă un mare ajutor pentru bănci, nu pentru noi. Garanţia oferită de stat ajută băncile să relanseze ofertele de creditare. Dobânzile sunt extrem de mari, comisioanele sunt fără număr, iar noi, consumatorii, ajungem să plătim de 2 ori mai mult decât luăm. Aflăm din presă că cea mai mică rată posibilă la un credit ipotecar de cel mult 60.000 de euro, pe o perioadă de 30 de ani, prin acest program, ar fi de 340 de euro. Asta în condiţiile în care cea mai mică dobândă propusă este de 5.5 %.

Procentul nu este unanim acceptat, astfel că dobânzile pot urca până la 14% pentru creditele în euro sau până la 23% la creditele în lei. Majoritatea băncilor acceptă un grad de îndatorare de 50%, ceea ce înseamna că pentru cel mai ieftin credit prin „prima casă” ar fi necesar un salariu de circa 700 de euro, aproximativ 3.000 de lei pe lună, adică mai mult de două salarii medii pe economie. În luna martie, spre exemplu, salariul mediu net pe economie a fost de 1.402 lei, conform Institutului National de Statistică.

Am citit în presă că există o clauză în contractul ipotecar încheiat cu banca, prin care aceasta are dreptul să-ţi ia locuinţa dacă valoarea ei de piaţă a scăzut sub suma împrumutată. În concluzie, această primă casă  este doar o garanţie pentru bănci că nu vor rămâne fără banii pe care îi dăruiesc din tot sufletul populaţiei.

În aceste condiţii, mă întreb cine îşi poate permite să îşi facă credit prin programul prima casă ? Cine altcineva decât cei ce câştigă câteva mii de euro pe lună ? Conform statisticilor, în ţara noastră nu există decât câteva sute de mii de persoane care s-ar încadra la aceste reguli impuse de program, din care doar câteva zeci de mii şi-ar putea permite să dea o rată la bancă prin acest program. Aşadar, GUVERNUL ROMÂNIEI ia nişte măsuri adresate câtorva zeci de mii de persoane şi nu întregului popor.

Cu un salariu minim acceptat de bancă pentru a-ţi face credit, nu îţi perimiţi să cumperi locuinţa şi gata. Locuinţa aia trebuie renovată, în cele mai multe din cazuri. Apoi, trebuie să mănânci, să te îmbraci, să îţi creşti copilul, să îţi plăteşti utilităţile, să mai mergi şi tu, poate, într-un concediu odată la 2 ani. Consider că este o ţeapă servită pe tavă românilor, dar şi o oportunitate pentru speculanţii imobiliari.

Mergând prin oraș cu fetița mea, am auzit câțiva membri de partid(nu spun care) vorbind despre votanții din Mărășești. Discuția era destul de încinsă în momentul în care am trecut pe lângă ei și am prins din zbor faptul că, pentru acei membri de partid, la fel ca și pentru alții,probabil, oamenii din orașul ăsta sunt atât de proști și fomiști, încât ar fi în stare să voteze numai aiurea, doar ca să își satisfacă ei niște pofte sau, după caz, ure personale față de anumiți politicieni.

Nu mi-a plăcut deloc ce am auzit, chiar dacă se întâmplă ca unele persoane să gândească altfel decât o fac acei membri de partid. Mi-a stat pe vârful limbii să îl contrazic pe unul din cei care se cred mari șmecheri politici și să îi spun că oamenii nu sunt mărfuri în vrac, ci ei se prezintă ca niște forme și profiluri diferite. Dacă unul greșește sau nu este de acord cu politica ta, nu înseamnă că toți sunt niște dobitoci cărora le curg bale din gură de proști.

Am învățat de-a lungul timpului că fiecare indivit în parte este diferit. Mă uit la fiică-mea și îmi dau seama de asta, mai ales atunci când fac comparație cu alți copii de vârsta ei. Da, nu toți oamenii sunt la fel de intelectuali, buni, onești sau muncitori, dar schimbarea pe care o vrem sau pe care o așteptăm din partea lor are nevoie de timp. Industriei auto i-au trebuit peste 100 de ani ca să își dea seama că femeile nu sunt niște bărbați mai mici și firavi.Astfel, totul se va face prin personalizare la cel mai mic numitor comun:unu.

Ca și poltician, angajator, căutător de talente și așa mai departe, ori reușești să treci cu brio acest proces de diferențiere ( nu toți sunt la fel ), ori o să stai să privești cum închid ușa pe dinafară cele mai de preț valori care ți-au trecut prin față. Pe scurt, dacă reușești să îi educi pe oameni, ca mai apoi să îi tratezi ca pe niște imbecili sau doar ca pe o simplă resursă umană, cum se obișnuiește a se face în instituțiile publice, cei mai buni vor pleca.

Îmi aduc aminte și de câțiva conducători de instituții publice care făceau această greșeală. Se întâmplă și sub ochii mei acest lucru și e mare păcat că astfel de conducători, de altfel pregătiți pentru a face față întâmplărilor de acest fel, tratează instruirea oamenilor ca pe un cost și nu ca pe o investiție. Ca să îi atragem și mai ales să îi păstrăm în cadrul organizației noastre pe cei mai buni oameni, trebuie să îi tratăm ca pe niște individualități. De altfel, originea cuvântului individ vine din latină și înseamnă,literal, indivizibil.

De ce la noi, acolo unde muncim, nu se poate ca oamenii să fie tratați, evaluați, răsplătiți, motivați și inspirați în feluri diferite, de la caz la caz, așa cum se practică peste hotare ? Oare nu pentru că avem manageri slab pregătiți și politicieni la fel de slab pregătiți ?  Companiile populare din SUA își răsplătesc angajații cu lucruri precum masaj la locul de muncă, valet peronal și chiar servicii de spălătorie și de creștere a copiilor. Alte companii, care oferă servicii de îngrijire la domiciliu, nu au pus limită în ceea ce privește zilele de concediu medical a angajaților. Chiar poți să stai acasă cât timp ai nevoie, dar să îngrijești o femeie bolnavă. Altora li se aduc la serviciu stripteuze, ca să îi mai destindă pe angajații care muncesc non-stop. Vi se pare un răsfăț ?  Poate că da, dar dacă nu îți poți răsfăța oamenii tăi, e foarte puțin probabil că îți vei răsfăța clienții.

Concluzia este una singură : mulți dintre managerii și politicienii din România nu sunt atât de bine pregătiți pentru a face performanță cu adevărat. Nu îți trebuie diplome la Harvard și nici doctorate ca să faci asta. Contează să fii capabil și să ai o minte deschisă. Să fii receptiv și să înveți de la alții mai bine pregătiți ca tine. Dacă rămânem cu ochelarii de cal puși pe ochi, nu o să ridicăm capul din mocirlă niciodată, iar oamenii competenți vor fugi acolo unde li se va recunoaște adevărata valoare. Oamenii nu sunt proști și nici răi. Ei sunt pur și simplu diferiți.

Vorbim din ce în ce mai des despre concedieri, ca urmare a crizei economice care afectează din ce în ce mai vizibil şi ţara noastră. Fie că ele sunt în masă, fie că sunt luate în grabă sau că sunt efectul acestei crize financiare, concedierile produc efecte. La CFR se anunţă  disponibilizări în masă, companii de tot felul anunţă concedieri masive, unele companii intră în faliment. Când se fac asemenea anunţuri, atenţia se îndreaptă în mod firesc spre cei care îşi pierd slujba. Este de aşteptat ca acele persoane care rămân fără un loc de muncă să sufere de depresie şi anxietate. Uneori, companiile încearcă să le ofere celor concediaţi consultanţă în găsirea unui nou loc de muncă.Uneori se fac chiar şi compensări. E nasol să te afli în pielea acelor persoane.

Deşi nu vreau să minimalizez traumele pe care concedierile le pot produce oamenilor care îşi pierd locul de muncă, aş vrea să pun accentul pe efectul pe care aceste concedieri îl au asupra celor rămaşi. Consider că efectele concedierii unor persoane sunt la fel de puternice şi în cazul celor rămaşi, iar managerii care ignoră acest lucru riscă să asiste la o scădere drastică a randamentului celor rămaşi, respectiv al organizaţiei. Mai dureros este că rar se întâmplă ca managerii să nu ignore acest lucru. O comparaţie între victimele şi supravieţuitorii unei concedieri ar arăta că ambele categorii resimt aceleaşi sentimente de frustrare. Victimele sunt nevoite să meargă mai departe, să o ia de la capăt. Acest lucru nu este valabil şi pentru supravieţuitori. Ei se vor simţi în continuare frustraţi, vor avea sentimentul de nesiguranţă a locului de muncă, de depresie sau de incorectitudine.

Vor trece la acţiuni simple, care vor presupune limitarea la a face minimul necesar, îşi vor pierde loialitatea, vor asista,fără să vrea, la scăderea dorinţei de asumare a riscurilor. Pe scurt, nu vor mai da randament. În acest caz, managerii poartă pe umeri tot ceea ce ar putea însemna continuarea sau, dimpotrivă, falimentul organizaţiei.  Din păcate, pe viitor vom vorbi din ce în ce mai mult despre astfel de lucruri.  O cultuă organizaţională bine definită, alături de detaşarea de anumite practici paternaliste, ar putea face ca persoanele care vor supravieţui concedierilor să dea un randament satisfăcător şi, astfel, să limiteze numărul organizaţiilor care vor falimenta.