Poate că este în regulă să folosim această titulatură la serviciu. Totuşi, când faceţi cunoştinţă cu cineva, pe lângă lucrurile protocolare şi de bun simţ, gen cum te numeşti şi o strângere fermă de mâini, cea mai frecventă întrebare care urmează acestor reguli generale este “cu ce te ocupi?”

Şi ajungem la tituaturile de la început. Aşa vreţi să îşi aminteacă lumea de voi ? Sunt convins că aveţi aşteptări mult mai mari de la propria voastră persoană. Drept urmare, unii se gândesc la un mod cu totul nou de a se descrie. Un mod în care putem să îi împărtăşim interlocutorului nostru cât mai multe lucruri despre noi, dar mai ales lucruri cu ajutorul cărora să le captăm atenţia celorlalţi. Asta numesc eu spotul meu publicitar. CV ar fi prea uzual, poate şi prea lung sau banal pentru o primă discuţie.

” Îmi asum răspunderea redactării fişelor de proiect, caut finanţări active şi eligibile care să se încadreze în strategia noastră, planific bugetul alocat viitorului proiect şi fac analiza cost-beneficiu”.

Parcă nu-i atât de incitant, nu-i aşa ? Sunt conştient de acest lucru şi încerc să compensez acest lucru începându-mi discursul spunând că “atrag investiţii uriaşe” sau “aduc milioane de euro la buget“.  Ohohoooo, ce interesant ! Nu ? Este startul excelent al unui spot publicitar de succes. Cine n-ar vrea să afle mai mult despre voi ? Pe când, dacă îi spui scurt că eşti manager de proiect, celălalt s-ar putea rezuma scurt la a spune ” fain, eu sunt inginer”.

Cuvintele cheie care nu trebuie să lipsească din alcătuirea spotului vostru publicitar sunt “a ajuta”, ” a oferi”, “a susţine”, “a elimina”, verbe care îl vor face pe partenerul vostru de discuţie să înţeleagă exact cu ceea ce vă ocupaţi. Ca să nu mai zic de ” a rezolva” sau ” a accelera “.Niciodată nu se ştie cât de impactat va fi de mesajul vostru şi cât de mult aţi putea beneficia în urma unei simple conversaţii.

În loc de informatician, ce aţi spune de “rezolv problemele tehnice al unui grup de 80 de persoane, indiferent dacă mă aflu în birou sau la sute de km distanţă” ?

În loc de “consultant wellness“, ce aţi spune de “am grijă de sănătatea oamenilor” şi continuînd cu “ofer evaluări de   sănătate şi alimentaţie şi fac un set de măsurători neinvazive (calculul indicelui de masă musculară, masă grasă din organism etc.), urmând ca la sfârşit să primească cele mai bune sfaturi ale unora dintre cei mai renumiţi medici nutriţionişti din lume”.

Desigur, ceea ce vă planificaţi a spune în spotul vostru publicitar depinde într-o mare măsură şi de circumstanţe. Cele de mai sus vă vin precum o mănuşă când sunteţi abordat de cineva la o conferinţă, spre exemplu, însă nu prea se potriveşte în cadrul unei întâlniri ocazionale ( de socializare, traininguri de formare profesionala etc. ).

Dacă v-aţi prezenta aşa la ziua de naştere a unui coleg sau la o întâlnire a celor de pe twitter sau facebook, mai mult ca sigur aţi vedea foarte multe sprâncene ridicate. Iar dacă aţi face-o la o întâlnire romantică, cu siguranţă s-ar duce vestea şi aţi fi fost ocolit multă vreme de fetele tentate să vă accepte invitaţia la cină. Aşa că trebuie să aveţi spoturi diferite pentru diferitele sfere în care vă desfăşuraţi existenţa.

În final, după ce totul va fi decurs aşa cum v-aţi planificat, nu uitaţi să le oferiţi şi celorlalţi aceeaşi oportunitate.

Deci, cu ce vă ocupaţi ?

Multe firme ar trebui sa se reinventeze, iar asta nu inseamna a schimba ceea ce este, ci a crea ceea ce nu este.Cea mai mare greseala a unei firme se produce atunci cand conducerea nu constientizeaza ca traieste in trecut, ca impune o mentalitate invechita.

In trecut, succesul unei firme se masura prin capacitatea de a supravietui. Din pacate, trecutul altor tari este prezentul in care se zbate tara noastra.

Mediul privat se afla in moarte clinica in aceasta criza impusa, zic eu, de statul român care este incapabil sa propuna solutii si sa stabileasca masuri clare pentru iesirea din criza.Iar daca mediul privat nu produce, suntem morti.

Ce face statul?Ce masuri ia?Mai nimic, dar pregateste marirea TVA si a cotei unice de impozitare.Adica le taie gatul de la genunchi si alora de vor sa produca, si alora de vor/trebuie/nu pot altceva decat sa consume.Ce fac romanii?Nimic! Parca-s hipnotizati.

Poate ca ar trebui sa ne uitam incruntati catre factorii de decizie.Mai bine arzi decat sa te stingi. Poate ca a venit timpul ca sa schimbam pozitia. Poate ca a venit timpul ca noi sa traim si sa-i lasam si pe altii sa moara.Noi, oamenii.Ei, politicienii.

Aici vreau eu să punctez prin acest post.  Mă tot gândesc să ies din carapacea din ce în ce mai strâmtă şi să fac ceva. Nu poţi face orice, pentru că ai toate şansele să fii pus în faţa unui insucces. Trebuie găsită o nişă. Trebuie creativitate. Mă gândesc că e mai bine, poate, să merg pe alt drum decât cel pe care merge majoritatea oamenilor. Este posibil să plec pe un drum bine definit şi să ajung pe altul, nou şi fără cărări bătătorite  de alţii. Vorba aia, oamenii de ştiinţă au descoperit Viagra, deşi făceau cercetări pentru producerea unui medicament împotriva hipertensiunii arteriale. Sau Columb, care de fapt încerca să ajungă în India şi nu în America.

Am nevoie de mai multă inovaţie. Avem cu toţii nevoie de asta, în perspectiva dezvoltării unui mediu sănătos. Ce înseamnă inovaţia de fapt ? Ea înseamnă crearea inexistentului actual. Inovaţia s-ar putea traduce în ” ce-ar fi dacă… ? ” , pusă de zeci de ori, până la aflarea unui răspuns care să ducă la o soluţie inovatoare.Cum spuneam, aceste experimente implică riscuri. De asta mi-e teamă mie. Teama pleacă de la bani. Abia pui un ban deoparte, iar când vrei să investeşti, să faci ceva cu ei, te gândeşti automat la riscuri. Uneori îţi vine să crezi că ţi-ai dori să ai parte de eşecuri cât mai rapide, asta numai pentru a învăţa într-un ritm mai alert şi să reuşeşti cât mai repede.La tot pasul vedem riscuri. Dacă ni le asumăm este posibil să reuşim, dar putem da greş. Iisus şi-a asumat riscuri şi a fost răstignit pe cruce. A rămas însă un mare inovator al valorilor. Van Gogh a riscat şi el, însă contemporanii l-au ridiculizat şi a sfârşit prin a se sinucide.

Toate acestea înseamnă riscuri asumate. Riscuri fără de care, probabil, nu s-ar fi făcut progrese şi omenirea ar trăi şi acum în peşteri sau pe insule pustii. Mă tot gândesc că riscul înseamnă progres, însă nu ştiu dacă trebuie sau nu să fac pasul cel mare.Atunci când te duci la luptă şi eşti rănit, primeşti o decoraţie. Pentru asta te afli acolo, ca să îţi asumi riscuri. Meritul este răsplătit. Ce ar fi dacă răniţii ar fi trecuţi pe o listă moartă, dacă ar fi daţi uitării ? Nu e aşa că moralul s-ar prăbuşi şi nimeni nu şi-ar mai asuma aceste riscuri ?

Totuşi, riscul nu înseamnă doar progres. Uneori poate fi fatal, dacă nu îţi dai seama imediat de efectele pe care le-ar putea produce. Nu ştiu dacă aţi auzit de povestea hamburgherului McLean, de la McDonalds. În anii 90 (95-96 parcă, McDonald’s a introdus în meniu un hamburger cu un conţinut scăzut de grăsime – McLean. El a fost introdus ca urmare a preocupării consumatorilor pentru sănătate. După un timp, testele de marketing au dovedit că hamburherul a fost un eşec, chiar dacă era aproape la fel de gustos ca BigMac-ul. Unde a greşit McDonald’s ? Au neglijat faptul că oamenii care intră într-un McDonald’s nu vor neapărat să mănânce hrană sănătoasă. Cei care vor asta pot alege un restaurant oarecare. Iată că riscul poate avea urmări neplăcute, mai ales dacă te grăbeşti să îl faci.

Încă mă gândesc la câteva activităţi pe care le-aş putea desfăşura. Am câteva idei originale, zic eu, care ar putea fi de efect. Nu ştiu dacă într-un oraş mic, ca al meu. Nu sunt obligat să o fac aici, oricum.Deşi sunt vărsător, cam stau în balanţă. Dar şi când vine momentul …

Nota: aceasta postare a fost publicata anul trecut, tot de mine. Motivul pentru care postez acest articol din nou, este pentru faptul ca ma aflu in aceeasi situatie de a face ceva, de a lua o decizie cu privire la viitor. Alt motiv ar fi ca articolul respectiv m-a facut sa iau o decizie in ceea ce priveste viitorul familiei mele. Am facut primul pas catre mediul privat chiar in plina criza mondiala si ,spre surprinderea mea, chiar merge treaba. Articolul de mai sus poate fi chiar un indemn spre o motivatie de care toti trebuie sa dam dovada.

Ţin minte că, într-o conversaţie avută cu un manager al unei firme despre metode de perfecţionare continuă a salariaţilor, acesta mi-a dat exemplul lui Arthur Koestler care definea creativitatea ca “un tip de învăţare în care profesorul şi elevul se află în aceeaşi persoană”. Această definiţie ar trebui să stea la baza construirii unei instituţii/organizaţii prospere. Trebuie să realocăm cunoştinţele de la nivelurile individuale la cele de grup.

Sigur că da, acest lucru poate suna elementar, însă cum reacţionăm când suntem întrebaţi astfel:

- unii dintre colegii voştri au performanţe mai bune decât ceilalţi ?

- v-ar plăcea ca şi ceilalţi să devină la fel de buni ?

- ce faceţi în privinţa asta ?

Putem deduce foarte simplu că învăţarea nu se face automat.Ea trebuie gestionată corect şi eficient, pentru că viteza de dezvoltare şi bunul mers al instituţiei/companiei nu va fi determinată de oamenii cei mai rapizi şi mai inteligenţi, ci de cei mai lenţi şi mai puţin pricepuţi.

Aici intervine una dintre marile obstacole pe care le întâlnim la conducătorii instituţiilor. Nu se întâmplă prea des ca ei să asigure crearea de condiţii favorabile pentru învăţare şi formare continuă.Învăţare = informare, acces la ultimele noutăţi, informaţii obţinute peste graniţele din cadrul instituţiei. Da, asigurarea unor astfel de condiţii presupune costuri destul de mari – investiţii în IT, deplasări, etc. Vorba aia, dacă ţi se pare prea costisitoare competenţa, încearcă incompetenţa !

Dar puterea unei instituţii nu se realizează doar prin transferul abilităţilor între niveluri şi prin transformarea competenţilor în competenţă. Orice tip de cunoaştere se prezintă în trei forme diferite:gazoasă, fluidă şi solidă. Starea de gaz se regăseşte în ceea ce avem în minţile noastre. Cunoaşterea fluidă apare atunci când discutăm despre diverse lucruri cu alţii. Cunoaşterea solidă e materia care se concretizează în produsul finit, în ceea ce oferim clienţilor, contribuabililor. Aşadar, ne vine o idee (gaz), începem să o discutăm cu alţii (fluid) şi, în ultimul rând, dezvoltăm un proiect (solid).

În concluzie, consider că, atât instituţiile publice, cât şi companiile trebuie să pună mare accent pe formare continuă a personalului angajat. Aceasta este cheia cunoaşterii. Mai ales că acum avem la îndemână instrumentele structurale unde se pot atrage bani extrem de necesari pentru factorul resurse umane.

Externalizarea, denumită şi Outsourcing, se referă la delegarea unor sarcini sau obiective unor segmente organizaţionale aparţinând unor entităţi externe, care oferă un raport preţ calitate mai bun sau deţin expertiză în domenii specializate. Externalizarea poate cuprinde un spectru larg de activităţi, de la procese operaţionale (de exemplu livrarea de produse) şi până la funcţiuni ale firmei. ( sursa: wikipedia )

Promovare prin externalizare

Outsourcingul este o soluţie, dacă vorbim la general. Cu atât mai mult, în această perioadă de criză, outsourcingul poate veni ca o soluţie pentru multe dintre companiile care nu mai fac faţă cheltuielilor din ce în ce mai mari. Când vine vorba de reduceri ale cheltuielilor, departamentele de marketing sunt primele care vor avea de suferit. Cunosc multe companii care au tăiat până la zero cheltuielile de marketing.

Chiar şi aşa, companiile au nevoie de promovare. Constant. Fără promovare eşti zero barat, dar când te gândeşti că mai toţi clienţii întârzie cu plata serviciilor, furnizorii întârzie la rândul lor cu livrarea produselor şi în plus ţi se cere să faci plata lor în avans. Spre urmare, cel mai probabil, decizia care va fi luată în secunda doi va fi desfiinţarea departamentului de marketing al companiei respective. Cel puţin pentru un timp. Ce-ar fi dacă, în locul acestor decizii, s-ar pune problema externalizării serviciilor ? Adică, în loc să plăteşti câţiva salariaţi, să plăteşti, la jumătate de preţ, unul sau doi consultanţi care să se ocupe exclusiv de promovare .

Avem încredere în outsourcing ?

Din păcate, numărul companiilor care apelează la astfel de soluţii de externalizare a serviciilor este unul foarte mic. Întâlnim deseori manageri reticenţi în ceea ce priveşte decizia de a adopta o politică bazată pe externalizarea serviciilor. Cei mai mulţi fac parte din companii multinaţionale. Situaţia se va modifica în functie de felul în care se va schimba  strategia managerilor români, dar şi în funcţie de timpul în care pieţele europene vor fi deja saturate, fapt ce va motiva intrarea unor companii de outsourcing pe piaţa internă.

Trebuie să recunoaştem că outsourcingul nu reprezintă, deocamdată, o soluţie, întrucât ţara noastră este slab reprezentată la nivelul proiectelor de accesare a fondurilor europene, faţă de alte state europene, al căror grad de accesare al fondurilor este unul foarte mare. Nu cred că m-aş pripi dacă aş spune că, pe viitor, outsourcingul va reprezenta o soluţie mai mult decât potrivită pentru companiile aflate în plină dezvoltare.

De aceea, programul propus de guvern ar fi trebuit să se adapteze realităţii. Cum bine ştim, în România, gura bate fundul. Au fost date declaraţii peste declaraţii, care mai de care mai încurajatoare. Boc zicea că aşa ceva nu s-a mai întâmplat în România, Pogea zicea că s-a făcut un efort extraordinar pentru demararea acestui program, mai ales că au fost negocieri dure cu băncile, care nu se lăsau vrăjite, lumea era cu sufletul la gură, Michael Jackson îşi pregătea revenirea în forţă şi Elena Udrea se plimba în picioarele goale pe malul apei. Ce mai, extraordinar !

De fapt, ce înseamnă acest program pentru noi, consumatorii ? Zic că înseamnă un mare ajutor pentru bănci, nu pentru noi. Garanţia oferită de stat ajută băncile să relanseze ofertele de creditare. Dobânzile sunt extrem de mari, comisioanele sunt fără număr, iar noi, consumatorii, ajungem să plătim de 2 ori mai mult decât luăm. Aflăm din presă că cea mai mică rată posibilă la un credit ipotecar de cel mult 60.000 de euro, pe o perioadă de 30 de ani, prin acest program, ar fi de 340 de euro. Asta în condiţiile în care cea mai mică dobândă propusă este de 5.5 %.

Procentul nu este unanim acceptat, astfel că dobânzile pot urca până la 14% pentru creditele în euro sau până la 23% la creditele în lei. Majoritatea băncilor acceptă un grad de îndatorare de 50%, ceea ce înseamna că pentru cel mai ieftin credit prin „prima casă” ar fi necesar un salariu de circa 700 de euro, aproximativ 3.000 de lei pe lună, adică mai mult de două salarii medii pe economie. În luna martie, spre exemplu, salariul mediu net pe economie a fost de 1.402 lei, conform Institutului National de Statistică.

Am citit în presă că există o clauză în contractul ipotecar încheiat cu banca, prin care aceasta are dreptul să-ţi ia locuinţa dacă valoarea ei de piaţă a scăzut sub suma împrumutată. În concluzie, această primă casă  este doar o garanţie pentru bănci că nu vor rămâne fără banii pe care îi dăruiesc din tot sufletul populaţiei.

În aceste condiţii, mă întreb cine îşi poate permite să îşi facă credit prin programul prima casă ? Cine altcineva decât cei ce câştigă câteva mii de euro pe lună ? Conform statisticilor, în ţara noastră nu există decât câteva sute de mii de persoane care s-ar încadra la aceste reguli impuse de program, din care doar câteva zeci de mii şi-ar putea permite să dea o rată la bancă prin acest program. Aşadar, GUVERNUL ROMÂNIEI ia nişte măsuri adresate câtorva zeci de mii de persoane şi nu întregului popor.

Cu un salariu minim acceptat de bancă pentru a-ţi face credit, nu îţi perimiţi să cumperi locuinţa şi gata. Locuinţa aia trebuie renovată, în cele mai multe din cazuri. Apoi, trebuie să mănânci, să te îmbraci, să îţi creşti copilul, să îţi plăteşti utilităţile, să mai mergi şi tu, poate, într-un concediu odată la 2 ani. Consider că este o ţeapă servită pe tavă românilor, dar şi o oportunitate pentru speculanţii imobiliari.

Nu mi-a plăcut deloc ce am auzit, chiar dacă se întâmplă ca unele persoane să gândească altfel decât o fac acei membri de partid. Mi-a stat pe vârful limbii să îl contrazic pe unul din cei care se cred mari șmecheri politici și să îi spun că oamenii nu sunt mărfuri în vrac, ci ei se prezintă ca niște forme și profiluri diferite. Dacă unul greșește sau nu este de acord cu politica ta, nu înseamnă că toți sunt niște dobitoci cărora le curg bale din gură de proști.

Am învățat de-a lungul timpului că fiecare indivit în parte este diferit. Mă uit la fiică-mea și îmi dau seama de asta, mai ales atunci când fac comparație cu alți copii de vârsta ei. Da, nu toți oamenii sunt la fel de intelectuali, buni, onești sau muncitori, dar schimbarea pe care o vrem sau pe care o așteptăm din partea lor are nevoie de timp. Industriei auto i-au trebuit peste 100 de ani ca să își dea seama că femeile nu sunt niște bărbați mai mici și firavi.Astfel, totul se va face prin personalizare la cel mai mic numitor comun:unu.

Ca și poltician, angajator, căutător de talente și așa mai departe, ori reușești să treci cu brio acest proces de diferențiere ( nu toți sunt la fel ), ori o să stai să privești cum închid ușa pe dinafară cele mai de preț valori care ți-au trecut prin față. Pe scurt, dacă reușești să îi educi pe oameni, ca mai apoi să îi tratezi ca pe niște imbecili sau doar ca pe o simplă resursă umană, cum se obișnuiește a se face în instituțiile publice, cei mai buni vor pleca.

Îmi aduc aminte și de câțiva conducători de instituții publice care făceau această greșeală. Se întâmplă și sub ochii mei acest lucru și e mare păcat că astfel de conducători, de altfel pregătiți pentru a face față întâmplărilor de acest fel, tratează instruirea oamenilor ca pe un cost și nu ca pe o investiție. Ca să îi atragem și mai ales să îi păstrăm în cadrul organizației noastre pe cei mai buni oameni, trebuie să îi tratăm ca pe niște individualități. De altfel, originea cuvântului individ vine din latină și înseamnă,literal, indivizibil.

De ce la noi, acolo unde muncim, nu se poate ca oamenii să fie tratați, evaluați, răsplătiți, motivați și inspirați în feluri diferite, de la caz la caz, așa cum se practică peste hotare ? Oare nu pentru că avem manageri slab pregătiți și politicieni la fel de slab pregătiți ?  Companiile populare din SUA își răsplătesc angajații cu lucruri precum masaj la locul de muncă, valet peronal și chiar servicii de spălătorie și de creștere a copiilor. Alte companii, care oferă servicii de îngrijire la domiciliu, nu au pus limită în ceea ce privește zilele de concediu medical a angajaților. Chiar poți să stai acasă cât timp ai nevoie, dar să îngrijești o femeie bolnavă. Altora li se aduc la serviciu stripteuze, ca să îi mai destindă pe angajații care muncesc non-stop. Vi se pare un răsfăț ?  Poate că da, dar dacă nu îți poți răsfăța oamenii tăi, e foarte puțin probabil că îți vei răsfăța clienții.

Concluzia este una singură : mulți dintre managerii și politicienii din România nu sunt atât de bine pregătiți pentru a face performanță cu adevărat. Nu îți trebuie diplome la Harvard și nici doctorate ca să faci asta. Contează să fii capabil și să ai o minte deschisă. Să fii receptiv și să înveți de la alții mai bine pregătiți ca tine. Dacă rămânem cu ochelarii de cal puși pe ochi, nu o să ridicăm capul din mocirlă niciodată, iar oamenii competenți vor fugi acolo unde li se va recunoaște adevărata valoare. Oamenii nu sunt proști și nici răi. Ei sunt pur și simplu diferiți.

Deşi nu vreau să minimalizez traumele pe care concedierile le pot produce oamenilor care îşi pierd locul de muncă, aş vrea să pun accentul pe efectul pe care aceste concedieri îl au asupra celor rămaşi. Consider că efectele concedierii unor persoane sunt la fel de puternice şi în cazul celor rămaşi, iar managerii care ignoră acest lucru riscă să asiste la o scădere drastică a randamentului celor rămaşi, respectiv al organizaţiei. Mai dureros este că rar se întâmplă ca managerii să nu ignore acest lucru. O comparaţie între victimele şi supravieţuitorii unei concedieri ar arăta că ambele categorii resimt aceleaşi sentimente de frustrare. Victimele sunt nevoite să meargă mai departe, să o ia de la capăt. Acest lucru nu este valabil şi pentru supravieţuitori. Ei se vor simţi în continuare frustraţi, vor avea sentimentul de nesiguranţă a locului de muncă, de depresie sau de incorectitudine.

Vor trece la acţiuni simple, care vor presupune limitarea la a face minimul necesar, îşi vor pierde loialitatea, vor asista,fără să vrea, la scăderea dorinţei de asumare a riscurilor. Pe scurt, nu vor mai da randament. În acest caz, managerii poartă pe umeri tot ceea ce ar putea însemna continuarea sau, dimpotrivă, falimentul organizaţiei.  Din păcate, pe viitor vom vorbi din ce în ce mai mult despre astfel de lucruri.  O cultuă organizaţională bine definită, alături de detaşarea de anumite practici paternaliste, ar putea face ca persoanele care vor supravieţui concedierilor să dea un randament satisfăcător şi, astfel, să limiteze numărul organizaţiilor care vor falimenta.

Să generalizăm. Haideţi să trecem la oportunităţi de dezvoltare administrativ-teritorială. Indiferent cine e la putere şi cine e în opoziţie, managerii de oraşe ar trebui să ştie, împreună cu localnicii, că bugetul local a fost, este şi va fi întotdeauna insuficient pentru a te putea gândi la investiţii serioase, respectiv la dezvoltarea urbană. Tocmai de aceea, mai ales în această perioadă în care se pot accesa fonduri europene, proiecţiile bugetare ar trebui să fie axate pe investiţii şi pe dezvoltare prin depunerea unor proiecte pe fonduri nerambursabile . Adică, pe lângă cheltuielile clasice( de personal, utilităţi publice, furnizori etc.) , un procent mare ar trebui să se regăsească la capitolul cofinanţare.

În aceste vremuri, dacă te plângi că bugetul local este foarte mic, rişti să ţi-o iei pe coajă. Ai atâtea posibilităţi de dezvoltare, încât trebuie să fii dobitoc să îţi pierzi timpul plângându-te că n-ai primit bani de la judeţ ca să faci investiţii. Desigur, trebuie să ai şi o echipă de profesionişti care, împreună cu o firmă de consultanţă pe fonduri europene, să muncească de zor pentru a aduce bani europeni. La fel, oamenii trebuiesc încurajaţi şi plătiţi aşa cum se cuvine. Astfel, cu bani puţini la bugetul local, se pot naşte idei, dar mai ales proiecte extraordinare, prin aplicarea la fondurile structurale.

Consultanţa costă, iar când vorbim de fonduri structurale te iei cu mâinile de cap. Scrierea unui proiect poate aduce consultantului până la 10% din valoarea totala a proiectului. Te întrebi de ce ar vrea un funcţionar care lucrează la stat să scrie proiecte şi să ia un salariu de toată jena ? Poate pentru a prinde experienţă, poate pentru o face pentru urbe, poate o face pentru a-şi demonstra că poate. Sau poate nu o face, pentru că drepturile îi sunt călcate în picioare. Vorbeam de proiecte, iar în Mărăşeşti e nevoie de proiecte. Multe proiecte. Eu am o viziune despre dezvoltarea oraşului, dar nu mă ascultă nimeni. Poate că atunci când cineva o să vrea să mă asculte va fi prea târziu. Sau voi cere bani în schimbul ideilor pe care, în prezent, le pot oferi în mod gratuit.

Eu zic atât : oraşul trebuie să se dezvolte plecând de la ce are el mai de preţ. Adică trecutul istoric, plin de glorie. Oraşul trebuie să se dezvolte de la Mausoleu înspre centru. Nu invers. Mausoleul trebuie să devină un nucleu al dezvoltării economice. Mai ales că este în prag de reabilitare, graţie unui proiect depus de Consiliul Judeţean Vrancea, care are ca scop reabilitarea şi introducerea într-un circuit turistic a Mausoleelor din Focşani, Soveja, Mărăşti şi Mărăşeşti. De ce să nu încercăm să profităm de potenţialul turistic ? De ce să nu facem proiecte care să plece de la această idee ? Cine e rapid şi deştept, cine vrea, dar şi cine poate, va avea de câştigat. Ca om, ca manager, ca oraş. Cine nu, va rămâne la mila municipalităţii ca şi până acum. Şi se va plânge, crezând că electoratul va înghiţi aceeaşi pastilă pe care o înghite odată la 4 ani.

Aici vreau eu să punctez prin acest post.  Mă tot gândesc să ies din carapacea din ce în ce mai strâmtă şi să fac ceva. Nu poţi face orice, pentru că ai toate şansele să fii pus în faţa unui insucces. Trebuie găsită o nişă. Trebuie creativitate. Mă gândesc că e mai bine, poate, să merg pe alt drum decât cel pe care merge majoritatea oamenilor. Este posibil să plec pe un drum bine definit şi să ajung pe altul, nou şi fără cărări bătătorite  de alţii. Vorba aia, oamenii de ştiinţă au descoperit Viagra, deşi făceau cercetări pentru producerea unui medicament împotriva hipertensiunii arteriale. Sau Columb, care de fapt încerca să ajungă în India şi nu în America.

Am nevoie de mai multă inovaţie. Avem cu toţii nevoie de asta, în perspectiva dezvoltării unui mediu sănătos. Ce înseamnă inovaţia de fapt ? Ea înseamnă crearea inexistentului actual. Inovaţia s-ar putea traduce în ” ce-ar fi dacă… ? ” , pusă de zeci de ori, până la aflarea unui răspuns care să ducă la o soluţie inovatoare.Cum spuneam, aceste experimente implică riscuri. De asta mi-e teamă mie. Teama pleacă de la bani. Abia pui un ban deoparte, iar când vrei să investeşti, să faci ceva cu ei, te gândeşti automat la riscuri. Uneori îţi vine să crezi că ţi-ai dori să ai parte de eşecuri cât mai rapide, asta numai pentru a învăţa într-un ritm mai alert şi să reuşeşti cât mai repede.La tot pasul vedem riscuri. Dacă ni le asumăm este posibil să reuşim, dar putem da greş. Iisus şi-a asumat riscuri şi a fost răstignit pe cruce. A rămas însă un mare inovator al valorilor. Van Gogh a riscat şi el, însă contemporanii l-au ridiculizat şi a sfârşit prin a se sinucide.

Toate acestea înseamnă riscuri asumate. Riscuri fără de care, probabil, nu s-ar fi făcut progrese şi omenirea ar trăi şi acum în peşteri sau pe insule pustii. Mă tot gândesc că riscul înseamnă progres, însă nu ştiu dacă trebuie sau nu să fac pasul cel mare.Atunci când te duci la luptă şi eşti rănit, primeşti o decoraţie. Pentru asta te afli acolo, ca să îţi asumi riscuri. Meritul este răsplătit. Ce ar fi dacă răniţii ar fi trecuţi pe o listă moartă, dacă ar fi daţi uitării ? Nu e aşa că moralul s-ar prăbuşi şi nimeni nu şi-ar mai asuma aceste riscuri ?

Totuşi, riscul nu înseamnă doar progres. Uneori poate fi fatal, dacă nu îţi dai seama imediat de efectele pe care le-ar putea produce. Nu ştiu dacă aţi auzit de povestea hamburgherului McLean, de la McDonalds. În anii 90 (95-96 parcă, McDonald’s a introdus în meniu un hamburger cu un conţinut scăzut de grăsime – McLean. El a fost introdus ca urmare a preocupării consumatorilor pentru sănătate. După un timp, testele de marketing au dovedit că hamburherul a fost un eşec, chiar dacă era aproape la fel de gustos ca BigMac-ul. Unde a greşit McDonald’s ? Au neglijat faptul că oamenii care intră într-un McDonald’s nu vor neapărat să mănânce hrană sănătoasă. Cei care vor asta pot alege un restaurant oarecare. Iată că riscul poate avea urmări neplăcute, mai ales dacă te grăbeşti să îl faci.

Încă mă gândesc la câteva activităţi pe care le-aş putea desfăşura. Am câteva idei originale, zic eu, care ar putea fi de efect. Nu ştiu dacă într-un oraş mic, ca al meu. Nu sunt obligat să o fac aici, oricum.Deşi sunt vărsător, cam stau în balanţă. Dar şi când vine momentul …