Mărăşeştiul este un oraş încărcat de istorie. Mereu spun că acest oraş a avut norocul că a fost implicat activ în luptele care s-au dat în primul război mondial ( să nu uităm marea bătălie de la Mărăşeşti, înscrisă în istoria neamurilor drept Ziua de Foc ) şi ghinionul că, in zilele noastre, nu a reuşit să îşi ridice capul şi să ţină drept spatele încărcat de glorie.

Istoria nu ne lasă-n pace. Aceste locuri sunt încărcate de fapte înălţătoare, de eroism dar şi de demnitate umană, de dragoste faţă de această ţară greu încercată din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, cât şi faţă de valorile născute pe pământ românesc. Mărăşeştiul are o soartă cu totul specială. Acel sat necunoscut până în anul 1917 avea să treacă brusc în cele mai ilustre cronici. Avea să cunoască gloria şi să i se deschidă paginile de o valoare incontestabilă, însă fără de folos, fără să devină şi să îndeplinească rolul misionar de propăvăduitor al păcii. Rol pe care îl merita cu prisosinţă.

De ani buni, oraşul nu mai înseamnă altceva decât trecut istoric şi manifestări de faţadă. Mărăşeştiul are o etichetă pe care cu greu o poate dezlipi cineva : PE AICI NU SE TRECE ! . Sunt cuvinte spuse răspicat, cu multă cruditate şi nu mai au de mult timp acelaşi înţeles. Sunt celebrele cuvinte ale lui Eremia Grigorescu, care au devenit în timp o realitate şocantă, ca şi cum, inexplicabil, îngăduinţa unei expresii sfinte se transformă, pe nevăzute, într-o permanenţă cu destin nefericit şi alunecare în uitare şi anonimat.

Martiri şi eroi, născători de pilde ce-ar fi trebuit să rămână modele şi învăţături de credinţă şi înţelepciune, au însufleţit pentru eternitate cu sângele şi dragostea lor locul de casă, cu acel cântec înalt, încărcat de-atâta suflet şi rămas în trupul Osuarului care avea să primească numele suprem de Mausoleul  Neamului.

Şi totuşi, cu atâţia ani în spate, Mărăşeştiul se zbate îngrozitor între viaţă şi moarte. Este precum un monstru ţinut sub somnifere, adormit şi  amăgit ori de câte ori Cineva vine să-i cunoască istoria. Mărăşeştiul este istorie, e ca o carte din care citim cu toţii şi pe care o punem la loc de cinste, însă nu vrem să îi atingem cu adevărat sufletul.  Oraşul-erou este precum un copil însingurat, hăituit, fără casă şi fără drum, care înfruntă viaţa-n pieptul plin de recunoştinţă, cerşind  un alt trofeu care să îl readucă în prim-plan. Are mult orgoliu, însă nu este înconjurat de suflete care să-l poată ridica la adevărata sa valoare.

Copiii săi au ales să îl părăsească exact când suferea mai crunt, dar el speră că va găsi drumul spre glorie şi că-şi va putea rechema fiii acasă. Plecaţi să muncească în altă casă, la Focşani, unele persoane se întorc acasă la îngânarea zilei cu noaptea cenuşie şi rece. Odată ajunşi, coboară spre oraşul scufundat, uitat de mult şi de mulţi. Acele lăzi pline de comori şi aurul cât un munte nestemat, dar blestemat, învelite în umbra grea a nopţilor reci şi deprimante, sunt lăsate în uitare şi anonimat. Toţi ştiu că există, dar nimeni nu caută să-l aducă la suprafaţă.

Elogiile aduse de presă din cele mai vechi timpuri şi până acum, pelerinajul a milioane de frunţi plecate prin faţa Bisericii Neamului, decernarea “Crucii de război franceze”, precum şi marile sărbători anuale din zilele comemorative şi, mai mult decât atât, recunoaşterea Mărăşeştiului drept ORAŞ-EROU, ar fi trebuit să se înmulţească într-o mare de motive care să ridice oraşul la suprafaţă şi să-l trezească din somnul adânc în care a fost lăsat atâţia zeci de ani.

DA, PE AICI SE TRECE ! Se trece plin de recunoştinţă, de dragoste şi gânduri curate. Dar haideţi să le arătăm celor ce trec pragul istoriei că Mărăşeştiului i se poate scoate falsa etichetă de oraş sărac, plin de neajunsuri, scăpat în uitare ! Mărăşeştiul este unul dintre cele mai bogate locuri. Vorbim de istorie, de întâmplări, care au făcut ca Mărăşeştiul să fie recunoscut în lumea întreagă.

Mărăşeştiul este un oraş încărcat de istorie. Mereu spun că acest oraş a avut norocul că a fost implicat activ în luptele care s-au dat în primul război mondial ( să nu uităm marea bătălie de la Mărăşeşti, înscrisă în istoria neamurilor drept Ziua de Foc ) şi ghinionul că, in zilele noastre, nu a reuşit să îşi ridice capul şi să ţină drept spatele încărcat de glorie.

De ani buni, oraşul nu mai înseamnă altceva decât trecut istoric şi manifestări de faţadă. Mărăşeştiul are o etichetă pe care cu greu o poate dezlipi cineva : PE AICI NU SE TRECE ! Chiar şi aşa, continui să fiu optimist, dar e nevoie de proiecte !

Recent, am descoperit pe blogul Simonei câteva fotografii foarte rare care îi aparţin lui Andrei Razu, probabil o rudă a celui ce a fost Generalul Aristide Razu, comandantul Regimentului 32 Mircea Voda, Divizia a V-a română.

Sunt poze care mi-au trezit un interes enorm şi care m-au făcut să îmi dau seama ce simt pentru acest oraş. Dacă e să mă gândesc strict la istoria lui şi la evenimentele petrecute în timpul războiului, simt că acest loc merită ceva mult mai bun decât mulţi dintre oamenii pe care îi găzduieşte şi care scuipă cu neruşinare peste însemnătatea oraşului.

Păi cum să nu mi se ridice părul pe mâini atunci când privesc pe geamul apartamentului în care locuiesc şi văd gara, care în timpul Primului Război Mondial arăta aşa :

Sunt foarte mulţi soldaţi care şi-au vărsat sângele pentru a apăra culorile drapelului românesc şi pentru a apăra “Gara Mărăşeşci”  de forţele inamice. Vă daţi seama că această gară este un monument istoric ? La fel ca şi multe alte construcţii ale oraşului, cum ar fi Biserica sau Castelul lui Negroponte.

Oraşul este unul istoric. Merită mult mai mult decât o manifestare anuală în cadrul căreia se depun câteva coroane de flori şi se rostesc cuvinte aruncate în grabă pe o foaie de hârtie. Daţi-vă seama ce-ar fi făcut nemţii cu o aşa comoară !

Oraşul ăsta obişnuia să fie primul pe judeţ la capitolul cultură. Aici excela, atât! Cultură şi istorie. Dacă istoria va rămâne de-a lungul timpului neatinsă de mâna jegoasă a inculţilor, cultura poate fi uitată sau ignorată foarte uşor.Cultura nu mai există decât cu numele. Cu fapta, poate doar revista Clio mai scoate capul în soare şi respiră aerul tare al culturii vrâncene.  În rest, aproape tot ceea ce s-a numit eveniment cultural a murit.

Îmi aduc aminte cu mare plăcere de salonul literar care se organiza an de an şi care aduna foarte mulţi oameni de o cultură şi de o valoare extrem de rară, de primăvara poeţilor, unde tot ceea ce conta era grupul, nu omul, unde ascultai poezii de o calitate extraordinară, de expoziţiile Centrului de zi, unde o mână de copii atât de simpli  dădeau naştere unor lucrări sensibile şi frumoase, încărcate de emoţie şi bucurie, îmi aduc aminte şi de colectivul acelui centru, un colectiv foarte unit şi plin de creativitate. Şi câte şi mai câte!

Toate manifestările culturale aveau un singur numitor comun : Constantin Ghiniţă, fie-i amintirea mereu vie !Tică, aşa cum îi spuneam noi, cei mai apropiaţi.

Era un om de o calitate pe care rar o mai întâlneşti printre atâtea suflete de slugă, un om care era în stare să îţi ofere toată lumea fără să îţi ceară nimic în schimb. Poate doar apreciere şi un mulţumesc din suflet. Puţini ştiu că Tică suferea, însă el nu lăsa să se vadă acest lucru. Îi plăcea să pozeze într-o persoană mereu veselă. Avea un simţ al umorului extrem de bine dezvoltat. Şi totuşi, a suferit. A suferit pentru cultură. A vrut mereu totul. Nu a aşteptat nimic înapoi. Poate doar apreciere şi un mulţumesc din suflet.

A visat întotdeauna că poate deveni cetăţean de onoare al acestui oraş. Un oraş căruia i-a oferit totul. Dar n-a fost să fie. A murit cu un vis neîmplinit. Şi visul continuă să viseze. Anul trecut, prin toamnă, la ultima întâlnire a scriitorilor şi poeţilor vrânceni, i s-a promis titlul de cetăţean de onoare, post-mortem. Nu l-a cerut nimeni. Poate doar eu şi câteva alte persoane din oraş şi mai ales lucrurile şi lucrările de calitatelăsate în urmă. Dar i s-a promis. Public. Nu a avut parte de el. Încă. Nici măcar de o manifestare culturală în amintirea sa, cu ocazia marii sărbători sfinte de astăzi, Sf. Împăraţi Constantin şi Elena.

Oare a oferit prea puţine lucruri în raport cu ce a primit, fiind directorul Casei de Cultură ? A fost Tică important doar pentru mine şi pentru cei apropiaţi lui şi, de fapt, nu merita mai mult decât i s-a oferit ( o funcţie de conducere ) ? Merita titlul de cetăţean de onoare pentru tot ceea ce a făcut el de-a lungul timpului în oraş ? Mai putem vorbi de cultură în oraşul ăsta ?

Astăzi, odată cu sfânta sărbătoare a Înălţării Domnului, se sărbătoreşte şi Ziua Eroilor Neamului. Astfel, în toată ţara, fiecare instituţie, prin conducătorul ei, participă la ceremonia depunerii de coroane în cinstea celor căzuţi la datorie pe câmpul de luptă. Asta s-a întâmplat şi la mine-n oraş, unde veteranii care au spravieţuit celui de-al II-lea Război Mondial, tot mai puţini de la an la an, au participat la această sărbătoare.

Unul dintre veteranii prezenţi la ceremonie a luat cuvântul. Ştiţi ce m-a impresionat cel mai mult ? M-a impresionat discursul plin de emoţie şi de dragoste pentru ţara căreia i-a oferit totul. Asta se întâmplă peste tot în ţară, acolo unde mai există veterani de război. Elogiază ţara pentru care au dat totul pe timp de război, pentru care s-au luptat în picioarele goale, cu sufletul mai mult decât cu armele, pentru copiii, nepoţii şi rudele lor care sperau la o viaţă mai bună.

Ce le oferă ţara în schimbul faptelor lor ? Zâmbete false, aprecieri de dragul vorbelor, respect de dragul faptelor. Dar cel mai important pensii micşorate !

Ştiind toate aceste lucruri, veteranii continuă să elogieze ţara care nu le oferă nimic în schimbul faptelor de eroism de care au dat dovadă. Sunt buni doar pentru hainele pe care le poartă, pentru medaliile din piept. Nu pentru faptele de eroism, nu pentru că au făcut istorie, nu pentru că au îndurat atât pentru ca noi, cei de astăzi, să ne bucurăm de libertate.Nimănui nu îi pasă de oamenii care se ascund sub haine.

No, cam aşa, cică, s-ar numi oraşul nostru, mai nou. Submarinul galben. Dacă în privinţa culorii (politice) e clară ideea, rămâne să ne dăm de ceasul morţii în ceea ce priveşte vremea de afară.

Încă din momentul în care am văzut  codul galben, mai apoi portocaliu, de ninsori, mi-am dat seama că atunci când se va topi va fi urgie. Şi este urgie. Astăzi a plouat toată ziua, iar apa ajunge, în unele locuri, până la jumătatea roţilor maşinilor. Lumea este nervoasă, pe trotuar nu prea se poate merge, pe şosea ai toate şansele să fii udat din cap până-n picioare, pe sus nu poţi să mergi, iar metrou n-avem.

Soluţia, la prima vedere, pare simplă. În primul rând, toată lumea care are zăpadă în faţa casei, blocului sau magazinului trebuie să pună mâna pe lopată şi să o dea la o parte. Apoi, neapărat, los ţiganos, beneficiaros de ajutorus socialus de la status, trebuiesc puşi să cureţe trotuarele de zăpadă, dar mai ales străzile, ca să aibă pe unde să se ducă apa la canal. Dacă intră şi pompierii în acţiune în vederea eliminării apei strânse de-a lungul şi de-a latul străzilor, am putea crede că trăim într-un oraş civilizat.

Până atunci, fie vorba între noi, cine mă împrumută şi pe mine cu o pereche de cizme de pescar ?

Doi bărbaţi, nu tocmai în floarea vârstei, se întâlnesc pe drum şi se salută. Cei doi se cunoşteau, bineînţeles.

- Hai noroc ! Ce faci băi tată, că nu te-am mai văzut de mult ?
- Ooo, salut, salut ! Ce să fac, uite, obosit de la muncă ! Mă duc acasă. Tu ?
- Eu am ieşit puţin la plimbare. Îs bine, mulţumesc lui Dumnezeu!
- Hai noroc !
- Noroc, noroc !

Primul bărbat tocmai ieşise din cârciumă. După câteva zeci de secunde, cel de-al doilea bărbat a intrat în cârciuma din care a ieşit primul. Niciunul dintre ei nu ştia că au făcut schimb de locuri. Singura diferenţă, poate, este că o nevastă s-a enervat mai repede decât a făcut-o a doua.