Aerul acela net superior, pasul şi băşina, vorbele aruncate la mişto, jignirile pe care nu se sfiesc să le facă pe orice platformă de socializare în cazul în care te bagi în seamă mai mult decât trebuie and so on.

Ştiam doar de regula aceea care spune că oamenii sunt egali, după care unii se însoară. Dar atât. Sunt atâtea exemple de bloggeri care au plecat de punctul zero, dar care s-au ridicat datorită unui blog nişat sau, mai nou, din cauză că i-au scuturat de scame pe unii dintre bloggerii cu oarece influenţă în online-ul românesc. Iar aceştia, la rândul lor, se dau mari zmei şi consideră că “băgatul în seamă” a unor bloggeri mai micuţi, aşa cum au fost şi ei odată, nu este decât pierdere de timp.

Pe mine, ca blogger ( bun sau mai puţin bun ), mă deranjează această atitudine tipic românească de a forma bisericuţe peste bisericuţe, de a nu le vorbi bloggerilor “necunoscuţi” de teamă că vei fi perceput un tip ieftin, mic (dpdv al influenţei şi al traficului) şi total neprofesionist.

Din păcate, sunt multe astfel de exemple printre bloggerii de primă mână. Îmbucurător este faptul că printre ei sunt şi oameni de nota 20, care merită tot respectul pentru munca pe care o depun, pentru conţinutul de calitate şi pentru informaţia extrem de utilă pe care o oferă cititorilor, dar mai ales pentru faptul că mereu au timp şi de cei care vor să se afirme, să înveţe direct de la cei care au cunoscut succesul.

Nu ştiu pentru ce fac toate chestiile astea lipsite de orice explicaţie, dar dacă o fac pentru bani sau pentru că le e frică de faptul că unii dintre cei pe care acum nu-i bagă în seamă ar putea ajunge cel puţin la fel de influenţi, atunci înseamnă că sunt dobitoci. Şi nu mă feresc să spun asta.

De când am început acest job part-time, cel de consultat wellness în cadrul unei companii de renume, am învăţat că respectul şi sinceritatea şi seriozitatea sunt obligatorii dacă vrei să ai o oarecare influenţă. Şi să munceşti, bineînţeles. Iar dacă îndeplineşti toate aceste criterii, mai eşti şi plătit foarte bine. Hm, ce ziceţi de asta ?

E atât de dificil să se ţină cont de aceste aspecte atunci când aducem în discuţie întreaga blogosferă românească ? Eu zic că nu ! Dar, mno, poate gândesc eu total aiurea, mai ştii ?

- Tot respectul, nea Costică! Îmi pare bine să vă întâlnesc! Ce mai faceţi ?

- Noroc, noroc! Iaca…am ieşit la aer, că nu mai pot suporta să îmi trăiesc singurătatea în casă.

- Arătaţi foarte bine ! Cum mai staţi cu sănătatea ?

- Sunt sănătos, nu mă plâng! Multumesc lui Dumnezeu că-s sănătos, că asta îmi mai trebuia, să fiu dependent de medicamente! Dar parcă nu-s în apele mele…

- Păi?

- Mi-e frică de bătrâneţe. Mi-e frică şi mă deprimă. Nici nu ştii cum e să iubeşti viaţa, chiar să ţi-o rişti pe front şi după aia să o preţuieşti de o mie de ori mai mult, dar, deodată, să îţi priveşti în oglindă chipul plin de riduri.  Parcă văd altă persoană, mă simt expirat şi nu mai văd cu ce pot fi de folos. Habar n-ai cum este să te trezeşti în mirosul ăla de  om stătut în pat pentru multă vreme. Părul să-ţi miroasă a bătrâneţe, faţa să se deformeze în aceeaşi oglindă în care, atunci când erai tânăr, ţi-aşezai părul şi te dădeai cu colonie pe faţă, grăbit să ieşi la o cafea cu prietena de la colţul străzii. Mă deprimă. E ca şi cum m-aş fi culcat tânăr şi m-am trezit bătrân, lipsit de putere.

În timpul acela, pe stradă tocmai trecea doamna Florica, o bătrână cochetă după care îi cam fugeau ochii lui nea Costică.

- Bună Florico!

- Aaaaa, nea Costică ! Ce bine-mi pare să te văd! Arăţi foarte bine! Nu te-am mai văzut de-un car de ani!

În acel moment, nea Costică a schiţat un zâmbet natural, timp în care i-a sărutat mâna Floricăi.

- Mulţumesc! Şi dumneata arătaţi exact aşa cum te-am lăsat ultima dată. Ce să fac? Nu prea am mai ieşit, dar azi mi-am făcut curaj. M-am întâlnit cu Dan şi mai schimbam o vorbă. Îl mai ţii minte ? Bătea mingea pe maidan şi tu ţipai mereu la el, că aia nu e oră de jucat, ci de dormit.

- Eu merg înspre parcul mare, nu vrei să mai schimbăm o vorbă , îl întreabă Florica pe nea Costică ?

- Ba da, că tot am drum încolo, înspre casă!

În acel moment, nea Costică s-a luminat la faţă şi şi-a luat rămas bun de la mine, promiţându-mi că ne vom mai vedea. Parcă era alt om. Cred că era impulsul de care avea nevoie. Lumea nu-l uitase şi părea că acesta era momentul pe care îl aştepta din clipa în care a decis să iasă pe uşa casei sale.

De atunci, aproape în fiecare seară, nea Costică iese la plimbare împreună cu doamna Florica, vorbesc foarte mult şi deseori poate fi văzut cum râde cu poftă. A rămas acelaşi om pe care îl ştiam de mic, însă cu altă înfăţişare. Vârsta nu ne iartă, însă sunt oameni a căror vârstă le albeşte părul, dar nu le zgârie inima care rămâne tânără şi bate mereu la fel de tare pentru lucrurile bune şi frumoase.

Mărăşeştiul este un oraş încărcat de istorie. Mereu spun că acest oraş a avut norocul că a fost implicat activ în luptele care s-au dat în primul război mondial ( să nu uităm marea bătălie de la Mărăşeşti, înscrisă în istoria neamurilor drept Ziua de Foc ) şi ghinionul că, in zilele noastre, nu a reuşit să îşi ridice capul şi să ţină drept spatele încărcat de glorie.

Istoria nu ne lasă-n pace. Aceste locuri sunt încărcate de fapte înălţătoare, de eroism dar şi de demnitate umană, de dragoste faţă de această ţară greu încercată din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, cât şi faţă de valorile născute pe pământ românesc. Mărăşeştiul are o soartă cu totul specială. Acel sat necunoscut până în anul 1917 avea să treacă brusc în cele mai ilustre cronici. Avea să cunoască gloria şi să i se deschidă paginile de o valoare incontestabilă, însă fără de folos, fără să devină şi să îndeplinească rolul misionar de propăvăduitor al păcii. Rol pe care îl merita cu prisosinţă.

De ani buni, oraşul nu mai înseamnă altceva decât trecut istoric şi manifestări de faţadă. Mărăşeştiul are o etichetă pe care cu greu o poate dezlipi cineva : PE AICI NU SE TRECE ! . Sunt cuvinte spuse răspicat, cu multă cruditate şi nu mai au de mult timp acelaşi înţeles. Sunt celebrele cuvinte ale lui Eremia Grigorescu, care au devenit în timp o realitate şocantă, ca şi cum, inexplicabil, îngăduinţa unei expresii sfinte se transformă, pe nevăzute, într-o permanenţă cu destin nefericit şi alunecare în uitare şi anonimat.

Martiri şi eroi, născători de pilde ce-ar fi trebuit să rămână modele şi învăţături de credinţă şi înţelepciune, au însufleţit pentru eternitate cu sângele şi dragostea lor locul de casă, cu acel cântec înalt, încărcat de-atâta suflet şi rămas în trupul Osuarului care avea să primească numele suprem de Mausoleul  Neamului.

Şi totuşi, cu atâţia ani în spate, Mărăşeştiul se zbate îngrozitor între viaţă şi moarte. Este precum un monstru ţinut sub somnifere, adormit şi  amăgit ori de câte ori Cineva vine să-i cunoască istoria. Mărăşeştiul este istorie, e ca o carte din care citim cu toţii şi pe care o punem la loc de cinste, însă nu vrem să îi atingem cu adevărat sufletul.  Oraşul-erou este precum un copil însingurat, hăituit, fără casă şi fără drum, care înfruntă viaţa-n pieptul plin de recunoştinţă, cerşind  un alt trofeu care să îl readucă în prim-plan. Are mult orgoliu, însă nu este înconjurat de suflete care să-l poată ridica la adevărata sa valoare.

Copiii săi au ales să îl părăsească exact când suferea mai crunt, dar el speră că va găsi drumul spre glorie şi că-şi va putea rechema fiii acasă. Plecaţi să muncească în altă casă, la Focşani, unele persoane se întorc acasă la îngânarea zilei cu noaptea cenuşie şi rece. Odată ajunşi, coboară spre oraşul scufundat, uitat de mult şi de mulţi. Acele lăzi pline de comori şi aurul cât un munte nestemat, dar blestemat, învelite în umbra grea a nopţilor reci şi deprimante, sunt lăsate în uitare şi anonimat. Toţi ştiu că există, dar nimeni nu caută să-l aducă la suprafaţă.

Elogiile aduse de presă din cele mai vechi timpuri şi până acum, pelerinajul a milioane de frunţi plecate prin faţa Bisericii Neamului, decernarea “Crucii de război franceze”, precum şi marile sărbători anuale din zilele comemorative şi, mai mult decât atât, recunoaşterea Mărăşeştiului drept ORAŞ-EROU, ar fi trebuit să se înmulţească într-o mare de motive care să ridice oraşul la suprafaţă şi să-l trezească din somnul adânc în care a fost lăsat atâţia zeci de ani.

DA, PE AICI SE TRECE ! Se trece plin de recunoştinţă, de dragoste şi gânduri curate. Dar haideţi să le arătăm celor ce trec pragul istoriei că Mărăşeştiului i se poate scoate falsa etichetă de oraş sărac, plin de neajunsuri, scăpat în uitare ! Mărăşeştiul este unul dintre cele mai bogate locuri. Vorbim de istorie, de întâmplări, care au făcut ca Mărăşeştiul să fie recunoscut în lumea întreagă.

Cum bine ştiţi, mi-am petrecut Paştele la Soveja. Nu cred că am văzut vreodată atâta lume la un loc, cât a fost acum, de sărbători. Toată Poiana Punga era aglomerată de maşini şi grătare păzite îndeaproape de oameni cu poftă de dans şi de mâncare. E frumos să mergi la iarbă verde de Paşte, mai ales dacă nimereşti şi o vreme frumoasă, dar la fel de frumos este să ţii la mediul înconjurător.Nimănui, cred eu, nu i-ar plăcea să meargă la iarbă verde şi să observe că nu are unde să-şi pună pătura din cauza gunoaielor.

La o săptămână după sărbătorile pascale am mers iar la Soveja. Şi am luat-o la pas, prin poiană, prin pădure. Din păcate am rămas cu un gust amar. Românul lasă urme. Îşi bate joc de natură. Românului nu-i pasă decât să se simtă el bine, pe moment, iar după ce îşi face maţul ghioagă de la atâta cărnăraie la grătar, îşi strânge jucăriile şi pleacă. Şi când spun jucării, mă refer doar la grătar, pătură şi table, nu şi la gunoaiele lăsate să aducă un plus de culoare pădurii. Apoi, când vine ( a doua oară ) să îşi plimbe prietenii prin pădure, este indignat de gunoaiele care par a muşca din iarba de un verde crud şi plină de rouă, abia ieşită din pământul scârbit de atâta nesimţire. Cred că şi natura românească şi-ar fi dorit să se nască-n altă parte.

Să ştiţi că eram foarte dezamăgit de ceea ce mi-a fost dat să văd. Apoi, mi-am adus aminte că, în acea sâmbătă, mai mulţi tineri iubitori de natură au mers în Soveja pentru a planta câteva mii de puieţi de brad. Acţiunea a fost organizată la iniţiativa Federaţiei Române de Turism şi Ecologie, în parteneriat cu Asociaţia pentru Dezvoltare Durabila “Focul Viu” şi Regia Naţionala a Pădurilor Romsilva. Mai multe despre acţiunea lor puteţi citi în ediţia Ziarului de Vrancea de azi. Este o iniţiativă care merită toată atenţia şi care trebuie continuată alături de o campanie de control a celor care taie copacii fără niciun fel de remuşcare. Mergeţi în Soveja să vedeţi cum copacii cerşesc mila omului !

Apoi mi-am adus aminte, din nou, de proiectul Let”s do it, Romania ! care promite să cureţe toată ţara într-o singură zi cu ajutorul voluntarilor înscrişi şi decişi să facă ceva pentru ca nesimţirea pe care o respirăm cu toţii să nu mai ia proporţii atât de mari. Vrancea are doar 4 persoane!!! Atât putem,mda. Să vină alţii să ne facă curat în propria ogradă şi, dacă se poate, să ne facă puţină curăţenie şi prin casă!!!

Şi ca să nu credeţi că vorbesc doar de dragul de-a vorbi, iată ce veţi găsi în fosta staţiune turistică Soveja în cazul în care, Doamne fereşte, vreţi să mergeţi să vă relaxaţi !

1. Poiana Punga, Soveja, Vrancea. Românul lasă urme adânci naturii, dar şi iubitorilor de natură. Da, ştiu, vorbeam singur pe fundal.Cred că nu m-am putut abţine să spun ceva.

2. Urcăm spre fostul hotel Zboina. Spre inima staţiunii, deci. Drumul este frumos. Păcat de cei ce l-au parcurs.

3. În imediata vecinătate a fostului hotel Zboina există un loc de joacă pentru copii. Copii merg acolo şi acum, cu părinţii lor de mână. Şi se joacă, în lipsă de altceva. După cum bine observaţi, riscul de a-ţi sparge capul prin bolovanii ăia este unul destul de ridicat. Dar nu-i bai, EI sunt preocupaţi de tăierea copacilor şi de ridicatul a cât mai multe vile, nicidecum de amenajarea unei staţiuni. Aici nu ies prea mulţi bani ca acolo.

Concluziile le trageţi voi !

Nu cred că există casă românească, includem aici şi casele cu oameni respectabili, în care să nu se fiarbă o astfel de verzitură cumpărată-n scârbă de la ţigăncuşa care-şi făcea vânzare cum a învăţat la ea acasă. Urzicile au meritul de a fi foarte bogate în fier şi în vitamine şi merg de minune după o iarnă în care carnea şi murăturile au fost alimentele de bază.

O săptămână întreagă m-am hrănit cu ciorbă de urzici. Nu neg că aş fi vrut şi un pilaf de urzici cu ciuperci, făcută la foc mic într-o tigaie de casă şi amestecată cu lingură de lemn, pentru a nu-i schimba gustul. Pentru unii, urzica nu este altceva decât mâncare ca de spital, adică din aia fără vreun fel de folos şi fără gust. Pentru alţii, ăia mai sărăntoci spre exemplu, urzica este regina primăverii şi sunt conştienţi că ea nu e veşnică şi că trebuie profitat de ea până ce-i dă floarea. Indiferent de starea materială, zic eu, o ciorbă de urzici fiartă-n casă, cu geamul uşor deschis, marchează începutul primăverii şi merită savurată cel puţin o dată-n an.

Pentru a vă bucura de secretul gustului vă trebuie cam 1/2 kg de urzici, deşi în unele zone se dă la legătură, o căpăţână mică de usturoi, o ceapă (cepuţă dacă sunteţi alintaţi), un litru de borş de putină, o lingură de orez (două dacă vă place mâncarea chinezească), leuştean, piper şi sare. Mai puteţi adăuga, după gust, nişte hrean ras,  un ou şi nişte iaurt, dacă sunteţi mai păcătoşi din fire.

Modul de preparare e simplu, dacă aveţi chef de aşa ceva. Vă trebuiesc nişte mănuşi pentru a vă nu irita pielea fină, deşi strămoşilor noştri nu le păsa dacă se iritau atunci când îşi ridicau pantalonii, în pădure. Urzicile se spală bine, li se îndepărtează tulpinile mai groase, se opăresc şi se toacă (mai ales atunci când veniţi stresaţi de la serviciu). Ceapa o tăiaţi mărunt în timp ce urmăriţi ultimul episod din telenovela voastră favorită. După ce aţi făcut asta, puneţi totul la fiert cam în 2 litri de “eau de canal”. Dacă vă mai rămân nervi, tocaţi şi usturoiul. După jumătate de oră de fiert, adăugaţi calm orezul. După ce fierbe şi el cam un sfert de oră, adăugaţi borşul amestecat cu hrean, sau simplu, după voie. Cât de stresat să fii să toci şi leuşteanul ? Dar îl toci şi îl arunci scandalos în oală, după ce ai lăsat şi borşul să fiarbă cam 5-10 minute.

Se mănâncă cu poftă şi cu gândul că unii nu au altceva pe masă decât ceea ce tu mănânci ca să îţi faci ţie sau alor tăi un moft.

Mai exact, sunt foarte multe mămici care au ca singur venit această indemnizaţie şi alocaţie pentru creşterea copilului. Majoritatea mămicilor au ca venit indemnizaţia minimă, adică 800 de lei lunar. Copilul ăla trebuie să mănânce, să fie îmbrăcat şi să aibă ceva curat la fund. Dacă nici banii ăştia nu sunt daţi la timp, atunci ce să mai spunem ? Sunt bani pe care îi câştigi după ani de zile în care ai plătit impozite. Sunt bani munciţi şi nu baccişuri pe care le dă statul, aşa, de mila cuiva. Ruşine celor care ne conduc şi care nu sunt în stare să gestioneze această situaţie critică fără precedent!

Pe vremea liceului, umblam cu un prieten pe stradă şi dădeam note gagicilor.Eram, de fapt, doi puşti…frustraţi aş spune, care gândeau şi vorbeam cu atât mai urât cu cât eram mai inocenţi din punct de vedere sexual. Uite ce cur are aia, vai ce ţâţe are cealalta, frate!, ia uite cum pleacă cracul din fund! Femeile erau pentru noi nişte obiecte de lux, ca nişte bijuterii foarte scumpe pe care le vedeam în vitrina unor magazine de lux.Nu ne imaginam că vom avea şi noi una vreodată.

În faţa unui magazin de unde obişnuiam noi să ne luăm îngheţată am văzut o tipă care, după mintea noastră, era prototipul femeii perfecte. Doamne, ce picioare se vedeau prin acele dresuri fine, ce fund rotund, numai bun de făcut ispravă cu el, ce talie de viespe şi ce haine, ce parfum, de parcă îţi ia minţile şi ţi le duce în cele mai tari vise pe care le-ai avut vreodată! I-am cam dat târcoale, acoperiţi fiind de faptul că era cam mare coada la care şi ea aştepta. Vedeam la ea nişte ţâţe cum numai în revistele Hustler, aduse de cunoscuţi de prin ţări străine, puteai vedea.

Ne tot gândeam la norocosul ăla care o sărută noaptea înainte de culcare.Cât de tare! La rând, înaintea noastră, un tip cam prost îmbrăcat, dar cu şcoala vieţii făcută la zi, ne întreabă zâmbind în colţul gurii: ăăăă, e bună păsărica, ăăăă? Sigur v-ar plăcea şi vouă să-i faceţi ceva, aşa-i? Numai noi ştiam cât de mult ne-ar fi plăcut să fim în situaţia descrisă de el.Parcă eram acolo. Şi apoi tipul continuă: ehe, am avut multe ca ea! Femeile-s toate la fel! Cât o vedeţi voi de “futabilă“, să ştiţi că, undeva în lumea asta, e un bărbat care e sătul până peste cap de ea! Poate să fie ea şi miss Univers, că tot îi e drag unuia de ea cum mi-e mie de femeia mea!

Noi am rămas şocaţi de remarca tipului. Nu ştiu, parcă am rămas cu găluşca-n gât şi nici nu mai eram în stare să gândim. Cum să te plictiseşti de o frumuseţe ca aceea, care era ea însăşi prototipul femeii perfecte? Adică…ce-şi poate dori un bărbat mai mult decât să îşi treacă mâna pe mijlocul ei subţire, să se uite în ochii ei superbi, să o sărute pe buzele-i cărnoase şi apetisante şi pe sânii ca nişte cireşe de luna mai? Eh, de aici încolo imaginaţia mea se bloca. Nu ştiam eu ce e aia să faci dragoste!

Mai apoi am cunoscut multe femei. Femei din vis, femei din carti, femei din filme, femei reale, femei din reclame sau din reviste sau filme porno. Fiecare altfel, cu atât de multe lucruri de oferit. M-am şi “îndrăgostit” de câteva, dar de fiecare dată m-am gândit la cât de “futabilă” e, vorba ăluia şi la cât de sătul e unul care se culcă în fiecare seară cu ea.

Un lucru este clar: bărbaţii au creierul impregnat de hormoni care tropăie atât de tare, încât şi cele mai timide suflete îi pot auzi.Să fim serioşi, nici intelectualii nu sunt altfel. Până şi ei îşi imaginează cum ar face-o cu bibliotecara aia plictisită de lângă ei.

Dar în momentul în care ţi-e dat să cunoşti cea mai minunată femeie din lume, care este, de fapt, cea pe care o poţi iubi, toate lucrurile pe care le gândeai înainte se sting. Nici picioarele nu mai sunt, nici ţâţele nu mai există, nici fundul ăla rotund nu se mai vede. Nici măcar hormonii ăia care tropăiau precum o armată de eroi înseţaţi de trofee nu se mai aud, iar creierul ar rămâne curat, inocent, pregătit pentru o dragoste adevărată.

Facem dragoste şi sex cu un creier 100% bărbătesc, dar atunci când iubim o facem cu un creier de copil dornic de a da şi de a primi afecţiune, încredere.Astfel, acele femei minunate din viaţa mea, cele care au răspuns cu multă dragoste dragostei mele, au fost, de fapt, necorporale, au fost bucurie şi experienţă pură.Senzualitatea a fost doar un exerciţiu al minţii.

Pentru mine nu există cea mai minunată în sensul de cea mai frumoasă şi atrăgătoare femeie din univers, acel standard impus de casele de modă, nici cea mai înaltă sau scundă, grasă sau slabă, blondă sau brunetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut avea un copil absolut minunat, cea pe care o iubesc cu adevărat, cu suflet de copil, şi căreia îi pot spune fără nici cea mai mică îndoială, “dragostea vieţii mele” .

No, pe vremuri, băieţii trimiteau scrisori fetelor pe care le plăceau.Am avansat şi, acum, fetele citesc e-mailuri.Sau ascultă muzică pe trilulilu şi youtube, cu dedicaţie primită pe messenger. Se întâmpla odată ca băieţii să le curteze pe fete. Şi dura, nene! Dar era frumos să ştii că eforturile îţi sunt răsplătite cu un zâmbet şi un sărut sincer. Astăzi, băieţii curtează fetele pe hi5 sau le agaţă pe stradă, iar curtatul nu durează mai mult de 10 minute, în cel mai bun caz, sau o zi, dacă nu prea le ai cu vrăjitul.

Cu ani în urmă, băieţii cereau permisiunea părinţilor de a ieşi în oraş, acum părinţii se roagă de copii să nu întârzie foarte mult. Tot demult, băieţii cereau permisiunea părinţilor fetei pentru a ieşi la plimbare, iar astăzi e la modă rugămintea fetelor de a se dezbrăca naibii mai repede băiatul cu care au ieşit, că mâine, la prima oră, trebuie să plece la şcoală. Nu demult, băieţii obişnuiau să îndoaie câte un genunchi în semn de respect pentru femeia pe care o cereau de soţie.Astăzi, genunchii îndoiţi sunt ai femeii, la ginecolog, la testul de sarcină. Abia apoi urmează cererea în căsătorie şi punerea celor mai mici cătuşe din lume, verighetele.

Se spune că am evoluat, că societatea este într-o continuă dezvoltare. Sigur că e fain să fii tânăr şi să o cucereşti pe tipă în 5 minute, sigur că te bucuri când domnişoara urcă în maşină imediat ce ai deschis uşa, deşi în momentul în care ai făcut-o căutai o replică de agăţat. E fain, nu pierzi timpul zile sau săptămâni întregi încercând să o cucereşti si să îi furi un sărut şi încă nu ştiu câte alte săptămâni pentru a ajunge în patul tău cald. Acum totul se face în câteva ore. Dar ce faci atunci când te maturizezi şi îţi dai seama că a venit timpul să te aşezi la casa ta ? Cauţi o femeie cuminte, de casă, care să te aprecieze, cu care să ai ce discuta şi care să fie, dacă se poate, virgină. Valabilă şi reciproca, în cazul femeilor.

Poate din această cauză nici prieteniile nu mai sunt cum erau odată. Dacă iubeşti pe cineva, acel cineva va suspecta întotdeauna o relaţie de prietenie cu o persoană de sex opus. De ce ? Pentru că ştie cum sunt fetele/băieţii din ziua de azi şi nu vor să îl/o piardă pentru altcineva. Prietenii buni îi numeri pe degetele de la o mână. Nu prea mai există aşa ceva. Adică, vorba aia, vreau să cer sau să mi se ceară numărul de telefon fără a suspecta intenţia de a strica casa. O invitaţie la un film, la un suc, la un pahar de vorbă, trebuie să fie ceva natural şi nu o idee că cineva te vrea în patul său. Din păcate, astfel de specimene sunt pe cale de dispariţie….

Dragobetele este o sărbătoare românească celebrată pe 24 februarie sau în unele locuri pe sau la 28 februarie, l, 3 şi 25 martie. Sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. (Wikipedia)

Ocupaţi cu grijile de zi cu zi, stresaţi şi obosiţi, sau, pur şi simplu, nemotivaţi, mulţi români uită să iubească. Sau să se exprime în acest sens. De când nu i-ai mai dăruit o floare sufletului tău pereche ? De când nu i-ai mai spus cât de mult o iubeşti ? De când nu ai mai fost tu, cel de care EA s-a îndrăgostit ? Ştiu bine că, într-o relaţie serioasă, nu într-una copilărească, pasiunea, iubirea, sentimentele, în general, reuşesc să acopere alte goluri, alte nevoi.  Nu uita să iubeşti ! Este una dintre cele mai frumoase minuni lăsate de Dumnezeu!

]]> http://www.danbrasov.ro/index.php/2010/02/24/nu-uita-sa-iubesti/feed/ 3 http://www.danbrasov.ro/index.php/2009/11/18/desteapta-te-romane/ http://www.danbrasov.ro/index.php/2009/11/18/desteapta-te-romane/#comments Wed, 18 Nov 2009 12:04:04 +0000 danbrasov http://www.danbrasov.ro/?p=1684 Trăiesc cu impresia că ţara asta se duce de râpă mai mult decât credeam cu toţii că o va face. De fapt, sunt convins. Partea proastă este că ceea ce înseamnă criza economică la nivel mondial nu este decât un efect colateral. Parcă ne-ar fi blestemat nemţii, sau, mai recent, soţii Ceauşescu, pentru păcatul pe care poporul român l-a săvârşit în zi de mare sărbătoare. Vina pentru care ţara asta se duce naibii aparţine politicului.

Să fim serioşi, nu eram un popor învăţat cu salarii de lux, cu maşini care să meargă cu cisterna ataşată de portbagaj sau cu locuinţe de cinci stele, în marea lor majoritate. Nu eram obişnuiţi să avem totul pe tavă, iar acum, că a venit criza peste noi, să începem să trăim aşa cum o fac albanezii ( am vrut să spun românii). Noi suntem într-o criză continuă de cel puţin 20 de ani încoace. Nu criza este cea care ne pune cu botul pe labe. Nu în mod direct. Cu măsuri competente, luate de specialişti în economie, dar mai ales fără implicare politică ( a se citi interes politic ), puteam trece mai bine şi de acest hop.

La noi totul ţine de mentalitate şi de civilizaţie. Clasa politică nu are motive să rostească un discurs care să propună soluţii şi care să transmită idei competente atât timp cât românul nu îi cere mai mult prin comportamentul său, prin mentalitatea sa. De aceea lupta se duce pe mici şi bere şi nu pe soluţii sau idei competente. Încă ne mulţumim să fim minţiţi frumos, cu riscul de a nu se întâmpla nimic. Încă le putem permite politicienilor să ne privească în ochi fără să le fie ruşine.

Suntem un popor de sado-masochişti. Cu cât ne e mai rău, cu atât ne simţim mai bine. Se anunţă concedieri în masă, trimiteri în concedii fără plată, scăderea salariilor, creşterea preţurilor, dar noi mergem la mitinguri electorale, în campanie, la vot. Poporul român a ajuns ca, din cauza lipsurilor, să nu îşi mai iubească aproapele sau să aibe propriul interes ca hobby.

În cazul românilor, speranţa moare ultima. De ce nu se votează bugetul de stat pe 2010, de ce nu se fac publice măsurile care vor fi luate începând cu 2010 în cazul bugetarilor, de ce nu se vorbeşte nimic despre măsuri anticriză ? Desigur, pentru că din 2010 ne va fi mult mai bine! Mă întreb cum vom arăta peste încă 20 de ani ?