De-a lungul vieţii mi s-au întâmplat nişte chestii care nu mai pot fi numite coincidenţe. Cel puţin asta am început să cred după primele două întâmplări şi mă tot gândesc dacă sunt mega-ghinionist sau, pur şi simplu, bag prea mult lucrurile în seamă.

Să o iau cu începutul. Prin clasa a şasea am fost obligaţi să muncim ca nebunii la ceea ce avea să devină noua sală de sport. Trebuia să fie gata intr-un an cel mult. Am raşchetat parchetul de mi-au sărit toate aşchiile axilare, am cărat ca bezmeticul materiale de construcţii şi am tot aşteptat să joc şi eu prima partidă de fotbal sau de handbal în noua sală. Bineînţeles, sala a fost dată în folosinţă exact după ce am terminat eu clasa a opta şi am mers, ca tot omul, la liceu.

La liceu am tras frigul de pe lume. Iarnă de iarnă. Era centrală care folosea ca şi combustibil păcura. Şi pe atunci era criză, pentru că nu îmi explic de ce băgau cu porţia. Plecau ăia acasă exact când frigeau caloriferele mai tare. Spre sfârşitul clasei a 12-a au băgat centrală pe gaz metan de stăteau elevii iarna cu geamurile deschise.

La facultate am fost nevoit să fac cursurile în clase din astea mici, de liceu. Amfiteatrul facultăţii era în renovare. Clasic, mi-am spus! Trebuia să fie gata în cel mult un an, deci urma ca trei ani să fac cursurile acolo. Vă daţi seama că amfiteatrul a fost renovat abia dupa patru ani, exact când am absolvit eu facultatea, da ?

Am crescut, am învăţat, mult chiar, şi m-am angajat şi eu ca tot omul cu ceva cenuşiu prin cutiuţă. La semnarea contractului aveam salariul de X lei şi Y bonuri de masă. Numai bine, mi-am zis. Nu eram încătuşat, nu aveam copii, ba mai mult, n-aveam eu treabă cu plata taxelor şi impozitelor, aşa că banii îi foloseam pentru ce îmi doream în acea lună. N-am apucat să iau salariul ăia decât în prima lună, pentru că bonurile de masă s-au considerat a fi “prea multe”. Ba, mai mult, le-am dat înapoi.

Anii au trecut, eu m-am însurat şi am convenit împreună cu soţia că trebuie să facem ceva, aşa că ne-am făcut o firmă. Adică ea, că eu nu am voie. Nu contează care mai era obiectul activităţii pentru că, la doar şase luni după ce am deschis firma, a venit criza mondială. Frate, criza mondială! Chiar ne-am întrebat, ce naiba poate să se mai întâmple acum, să cadă toată economia? De parcă aş fi fost pocit!

Nu mai devreme de luna trecută, de ziua mea, am primit un detector de radar. Chiar îmi doream unul, dar nu ştiu de ce nu mi-am cumpărat niciodată. Poate pentru că am luat o singură amendă în 10 ani de când am carnet. L-am folosit doar două săptămâni. Acum e bun de bibelou pentru că, odată cu montarea noilor radare, detectoarele clasice nu mai pot detecta semnalul radar al poliţiei. Iar dacă o face, o face prea târziu.

Acestea sunt doar câteva întâmplări de care mi-am amintit la o simplă răsfoire prin neuronul sălbatic. Chiar dacă sunt întâmplări nu tocmai fericite, dar prin care trece orice om măcar o dată în viaţă, continui să cred că merită să rişti şi să arăţi că poţi mai mult de atât.