Raze de lumină într-un ocean de întuneric
Filed under: Marasesti, Mass-Media, Vrancea, amintiri, cultura, loc de dat cu capul, personal, proiecte
Se spune că ziua bună se cunoaşte de dimineaţa şi aşa este, pe cuvântul meu de om! Spun acest lucru pentru că am avut plăcerea şi privilegiul să citesc un articol publicat de unul dintre oamenii şi poeţii pe care îi respect foarte mult : Paul Spirescu. Drept urmare, voi face un lucru pe care nu obişnuiesc să îl fac pe blogul personal şi anume preluarea în întregime al articolului apărut în ediţia de astăzi a Jurnalului de Vrancea.
Este un articol ce-mi merge la sufletu-mi deja secătuit de atâta sete de recunoaştere a celor ce au readus numele oraşului nostru istoric pe prima scenă. Este trist faptul că valorile sunt date uitării şi că în umbra lor îşi fac loc persoane care nu pot ţine ritmul, care nu se pot ridica la aceeaşi valoare.
Bravo, domnule Spirescu ! Plecăciuni, domnule Ion Catană ! Este exact evenimentul pe care îl pregătisem şi eu în mintea-mi încărcată de gânduri dintre cele mai alese, dar care nu-şi găsise suport material. Felicitările mele !
Citiţi, vă rog!
De câţiva ani, dar mai ales de când propria noastră prostie şi laşitate ne-a blagoslovit cu încă un mandat de preşedinte – jucător al lui Traian Băsescu, am început să mă tem de orice iniţiativă care vine dinspre organismele politico-statale, ştiind bine că nu ni se mai pregăteşte nimic benefic, ci chiar dimpotrivă.
Aproape că nu mai trece zi lăsată de Dumnezeu, să nu fim bombardaţi cu iniţiative aiuritoare, de un cinism care întrece orice imaginaţie şi care, acum sunt sigur, nu urmăresc nimic altceva decât un singur scop: exterminarea în masă a poporului român.
Pesemne că tartorul cotrocenist nu poate ierta şi nici măcar nu poate uita umilinţa la care a fost supus atunci când cu suspendarea sa din funcţie, astfel încât… ce şi-o fi şoptit el atunci în barbă: „lăsaţi că am să v-o coc eu, fir-ar mama voastră a dracului”! Iar astăzi el nu face nimic altceva decât să-şi respecte promisiunea făcută.
Astfel încât, cel puţin eu personal nu mai am absolut nici un motiv să mă aştept la ceva bun din partea aceea de lume şi, cum numai ei leagă şi dezleagă tot ce mai există prin ţară, de câte ori mi se întâmplă să primesc vreo veste din direcţia respectivă, sunt aproape sigur că ea nu-mi poate aduce chiar nimic bun.
Numai că, în ultima perioadă, două întâmplări cu totul şi cu totul speciale au reuşit să-mi mai descreţească fruntea şi să-mi mai aducă măcar un licăr de speranţă… O să încep cu ultimul, în ordine cronologică.
Acum doar câteva zile m-a oprit pe stradă directorul Casei de Cultură a municipiului Adjud, profesorul Ion Catană, care mi-a făcut o propunere cu adevărat surprinzătoare : ce-ar fi dacă, începând cu anul viitor, am lansa un festival anual în memoria şi care să poarte numele poetului mărăşeştean Constantin Ghiniţă?
Este cazul să fac deja câteva precizări: minunatul poet şi marele meu prieten Constantin Ghiniţă, dispărut deja dintre noi, şi-a consumat cea mai mare parte din viaţă în funcţia de director al Casei de Cultură din oraşul Mărăşeşti. În această calitate, el a reuşit să-şi transforme localitatea într-un autentic oraş cultural, astfel încât oameni de cultură din toată ţara, atunci când aud numele de Mărăşeşti, se gândesc automat la numai două lucruri: la primul război mondial şi la poetul Constantin Ghiniţă.
Pot spune, fără teama de a greşi, că numele lui şi, mai ales munca lui au adunat în Mărăşeşti cam tot atâţia oameni de cultură, veniţi de prin toate colţurile ţării, câţi soldaţi în timpul celebrei bătălii.
Din păcate şi spre ruşinea celor în cauză, s-a întâmplat însă ca, imediat după moartea sa, autorităţile locale să-l uite aproape cu desăvârşire… doar câteva promisiuni şterse, care s-au pierdut şi ele în negura uitării… Chiar şi primarul actual, pe care poetul şi-l credea un prieten de suflet…!
Dar iată că vine un gest extraordinar din partea unui coleg de breaslă dintr-un oraş vecin: un om care nici măcar nu i-a fost prieten apropiat şi cu care, cât a fost în viaţă, a întreţinut numai şi numai relaţii instituţionale.
Uite că se mai poate – mi-am zis atunci! Uite că, poate că tocmai în răspărul acestei devălmăşii de-a dreptul ticăloase şi acestei politici deşănţate de învrăjbire umană, pornite chiar de la Cotroceni, mai există şi oameni care au puterea de a se gândi la alţi oameni, sau măcar la memoria lor!
Restul aproape că nici nu mai are importanţă: dacă domnul Ion Catană va găsi resursele financiare necesare (deşi sunt aproape sigur că da, atâta vreme cât şi primarul municipiului Adjud, spre deosebire de cel mărăşeştean, aşa cum a dovedit în repetate rânduri, ştie să se alăture acestei minunate paradigme a respectului pentru valorile culturale autentice!), ori dacă toţi cei chemaţi să înfăptuiască acest proiect, printre care mă număr şi eu, vor reuşi să se ridice la înălţimea lui. Important este gestul! Chiar dacă, în mod natural, el ar trebui să vină din partea puterii şi nu a opoziţiei.
Numai că puterea are probleme mult mai importante de rezolvat: împărţitul favorurilor, numărătoarea banilor negri, nunţi, botezuri, avorturi, manele…
Desigur, nu toţi, şi iată că vine acum rândul celei de-a doua raze de lumină: tot de curând am avut o discuţie cu profesorul Florin Micu Iliescu, azi director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural al judeţului Vrancea.
Am rămas plăcut impresionat de proiectele serioase pe care şi le-a propus spre înfăptuire, parcă şi el tot în răspărul liniei generale propagate chiar de partidul al cărui membru este. Şi mai trebuie să recunosc, tot cu sinceritate, că, alături de el, ar mai putea fi adăugaţi câţiva chiar din acelaşi partid. Păcat că sunt aşa de puţini, încât îi poţi număra pe degetele de la o mână, şi că…întunericul este de fapt majoritar!
Mă rog la bunul Dumnezeu să-i dea sănătate şi puterea de a îndeplini tot ce şi-a propus, cu toate că…
Atenţie, domnule profesor, că nu vă văd prea bine! Visurile şi idealurile se plătesc scump pe lumea aceasta portocalie!
Paul Spirescu
Articol preluat din Jurnalul de Vrancea – 20 septembrie 2010
Când mergem în rezervaţie?
Filed under: Romania, Vrancea, foto, personal, proiecte, turism, twitter
Nu cu multă vreme în urmă vă întrebam dacă v-ar face plăcere să faceţi puţină mişcare prin natură, pentru a ne bucura împreună de frumuseţile patriei, dar mai ales pentru sănătate şi oxigenare a creierului.Propunerea mea a fost Rezervaţia Naturală Cheile Tişiţei din Lepşa, Vrancea.
Zona nu este aleasă întâmplător. Astăzi am ajuns în rezervaţie şi am mers aproximativ 10 minute, de plăcere. Nu am vrut să merg prea mult pentru a mă bucura la maxim de plimbarea pe care o voi face alături de câţiva alţi colegi de blogosferă, dar şi alături de cei care vor să facă o plimbare prin natură.
Trebuie să recunosc că am amânat această ieşire, forţat de faptul că mulţi dintre cei pe care i-am invitat au avut alte evenimente la care trebuiau să ajungă, fie că vorbim de proiectul #prinRomânia sau proiectele de prin Arad sau Sibiu. Acum, având în vedere că proiectele online iau o mică pauză, lansez din nou invitaţia de a merge prin frumoasa rezervaţie.
Şi ca să vedeţi ce frumuseţi vă aşteaptă încă de la intrarea în rezervaţie, vă las spre studiu următoarele imagini. Le puteţi regăsi în primele voastre minute păşite în rezervaţie.
Această ieşire va reprezenta un prim pas ( ca şi studiu personal ) către proiectul pe care vreau să îl dezvolt anul viitor. Nu vă spun încă despre ce este vorba. Cert este că vreau să fac ceva mare, ceva ce în judeţul Vrancea nu s-a făcut până acum. Sper să am susţinere.
Aş prefera să ne adunăm în formaţie completă în perioada 1-3 octombrie ( şi în funcţie de vreme, dar mai ales de agenda voastră ).
Îi invit pe Dan Ştefan, GrimCris, Tudor, Sorin Andronic, Iulia şi Căpcă1, ca şi reprezentanţi ai blogosferei vrâncene, fără să îi uit pe restul colegilor la care ţin foarte mult, dar cărora nu le pot promite că voi avea unde să îi cazez, cât şi pe Iyli, Corina, Anca, Asaftei Dragoş, Doipe2 şi Andra Zaharia, o parte din persoanele de pe twitter pe care eu le îndrăgesc şi le respect.
Dacă aveţi timpul necesar pentru a răspunde acestei invitaţii şi, mai ales, dacă vă place ideea de grup, de distracţie şi de mişcare cu cap, vă aştept cu sufletul la gură! Dacă mai sunt persoane care doresc să participe la eveniment, cel de a explora fiecare colţişor din rezervaţia naturală, sunt binevenite.
Din dragoste pentru natură
Nu degeaba am întrebat cât de mult vă place să daţi nas în nas cu natura. Pentru mine, nimic nu e mai plăcut decât o plimbare prin pădure, pe timp de vară. Poate că spun asta din cauză că ai mei obişnuiau să mă care după ei an de an, atunci când se hotărau să facă drumeţii alături de cei mai buni prieteni.
Cum aş putea să uit momentele acelea în care, imediat cum femeile începeau să strige în gura mare ” la masăăăăăăăăăăăă copii ! toată lumea la masăăăăăăăăăăăă!”, de prin toate colţurile naturii, copiii îşi făceau cale către mesele pline de bunătăţuri făcute la botul calului ? Eram atât de mulţi, încât aveai impresia că toată suflarea prezentă în staţiunile montane venea la noi la masă. Eram 20-22 de familii. La corturi, bineînţeles.
Doamne, câţi prieteni mi-am făcut şi ce amintiri plăcute am ! Îmi juleam genunchii în crengi sau pe stâncile dure, în încercarea mea de a ajunge cât mai repede în apa curată a râului ce ducea către cascadă, ne făceam bâte şi săbii din lemn, luam la pas toate potecile, făceam drumeţii lungi ( ţin minte că am mers vreo 5-6 ore dus-întors ).
Cum aş putea să uit aventura extremă de pe Jepii Mici ? Ştiţi foarte bine că, pentru a urca pe Bucegi, se urcă pe Jepii Mari. Ei bine, împreună cu alţi prieteni, în căutare de frumos ( flori şi tot felul de fructe de pădure ), am luat-o la pas. Aveam 11 sau 12 ani. Când ne-am uitat în spate, am fost uimiţi să vedem cât drum am parcurs. Singura problemă era că nu aveam încălţările corespunzătoare urcării şi mai ales a coborârii unei astfel de pante. Era ditamai hăul. Aşa că, singura opţiune a fost să urcăm de nebuni până la Crucea Caraiman. Vă daţi seama la ce risc am fost supuşi! Chiar şi aşa, a fost extraordinar pentru noi, copiii. Exploram şi ne credeam zmei. Fabulos!
Cum să uit drumeţiile făcute an de an de-a lungul Cheilor Tişiţei, în rezervaţia naturală ? Doamne, ce peisaje ! Adunam mure, alune de pădure şi făceam băi răcoritoare de-a lungul râului ce străbătea pădurea. Am o mulţime de amintiri plăcute, petrecute la munte.
Mă întreb cum aţi răspunde unei provocări, în cel mai sincer mod posibil !?
Se înscrie cineva la o drumeţie prin Rezervaţia Naturală Cheile Tişiţei (Lepşa) ?
Pe lângă faptul că “pierdem” doar câteva ore bune mergând, este sănătate curată, iar peisajele în această perioadă sunt extaordinar de frumoase. Nu ne trebuie decât un rucsac în spate în care să avem de-ale gurii şi nişte apă sau energizant. Deşi sunt atâtea izvoare de-a lungul drumului.
Hai să lăsăm scaunul, munca şi statul la calculator pentru o zi şi să facem ceva util pentru noi ! Sunteţi amatori ? Uitaţi, ca să dau un impuls, sunt dispus să ofer cazarea pentru 6-7 persoane pe care le voi alege eu. Criteriul după care voi alege va fi tocmai dragostea pentru natură.
Oraşul scufundat
Filed under: Marasesti, Romania, Vrancea, amintiri, bani, fonduri europene, loc de dat cu capul, social, turism
Mărăşeştiul este un oraş încărcat de istorie. Mereu spun că acest oraş a avut norocul că a fost implicat activ în luptele care s-au dat în primul război mondial ( să nu uităm marea bătălie de la Mărăşeşti, înscrisă în istoria neamurilor drept Ziua de Foc ) şi ghinionul că, in zilele noastre, nu a reuşit să îşi ridice capul şi să ţină drept spatele încărcat de glorie.
Istoria nu ne lasă-n pace. Aceste locuri sunt încărcate de fapte înălţătoare, de eroism dar şi de demnitate umană, de dragoste faţă de această ţară greu încercată din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, cât şi faţă de valorile născute pe pământ românesc. Mărăşeştiul are o soartă cu totul specială. Acel sat necunoscut până în anul 1917 avea să treacă brusc în cele mai ilustre cronici. Avea să cunoască gloria şi să i se deschidă paginile de o valoare incontestabilă, însă fără de folos, fără să devină şi să îndeplinească rolul misionar de propăvăduitor al păcii. Rol pe care îl merita cu prisosinţă.
De ani buni, oraşul nu mai înseamnă altceva decât trecut istoric şi manifestări de faţadă. Mărăşeştiul are o etichetă pe care cu greu o poate dezlipi cineva : PE AICI NU SE TRECE ! . Sunt cuvinte spuse răspicat, cu multă cruditate şi nu mai au de mult timp acelaşi înţeles. Sunt celebrele cuvinte ale lui Eremia Grigorescu, care au devenit în timp o realitate şocantă, ca şi cum, inexplicabil, îngăduinţa unei expresii sfinte se transformă, pe nevăzute, într-o permanenţă cu destin nefericit şi alunecare în uitare şi anonimat.
Martiri şi eroi, născători de pilde ce-ar fi trebuit să rămână modele şi învăţături de credinţă şi înţelepciune, au însufleţit pentru eternitate cu sângele şi dragostea lor locul de casă, cu acel cântec înalt, încărcat de-atâta suflet şi rămas în trupul Osuarului care avea să primească numele suprem de Mausoleul Neamului.
Şi totuşi, cu atâţia ani în spate, Mărăşeştiul se zbate îngrozitor între viaţă şi moarte. Este precum un monstru ţinut sub somnifere, adormit şi amăgit ori de câte ori Cineva vine să-i cunoască istoria. Mărăşeştiul este istorie, e ca o carte din care citim cu toţii şi pe care o punem la loc de cinste, însă nu vrem să îi atingem cu adevărat sufletul. Oraşul-erou este precum un copil însingurat, hăituit, fără casă şi fără drum, care înfruntă viaţa-n pieptul plin de recunoştinţă, cerşind un alt trofeu care să îl readucă în prim-plan. Are mult orgoliu, însă nu este înconjurat de suflete care să-l poată ridica la adevărata sa valoare.
Copiii săi au ales să îl părăsească exact când suferea mai crunt, dar el speră că va găsi drumul spre glorie şi că-şi va putea rechema fiii acasă. Plecaţi să muncească în altă casă, la Focşani, unele persoane se întorc acasă la îngânarea zilei cu noaptea cenuşie şi rece. Odată ajunşi, coboară spre oraşul scufundat, uitat de mult şi de mulţi. Acele lăzi pline de comori şi aurul cât un munte nestemat, dar blestemat, învelite în umbra grea a nopţilor reci şi deprimante, sunt lăsate în uitare şi anonimat. Toţi ştiu că există, dar nimeni nu caută să-l aducă la suprafaţă.
Elogiile aduse de presă din cele mai vechi timpuri şi până acum, pelerinajul a milioane de frunţi plecate prin faţa Bisericii Neamului, decernarea “Crucii de război franceze”, precum şi marile sărbători anuale din zilele comemorative şi, mai mult decât atât, recunoaşterea Mărăşeştiului drept ORAŞ-EROU, ar fi trebuit să se înmulţească într-o mare de motive care să ridice oraşul la suprafaţă şi să-l trezească din somnul adânc în care a fost lăsat atâţia zeci de ani.
DA, PE AICI SE TRECE ! Se trece plin de recunoştinţă, de dragoste şi gânduri curate. Dar haideţi să le arătăm celor ce trec pragul istoriei că Mărăşeştiului i se poate scoate falsa etichetă de oraş sărac, plin de neajunsuri, scăpat în uitare ! Mărăşeştiul este unul dintre cele mai bogate locuri. Vorbim de istorie, de întâmplări, care au făcut ca Mărăşeştiul să fie recunoscut în lumea întreagă.
Cum plec eu din România
De mai bine de o lună de zile depun cv-uri în speranţa că voi găsi un job conform pregătirii şi pretenţiilor mele. Sunt în perioada în care eu îmi aleg angajatorul şi nu el pe mine. Numai că nu prea am avut cu cine să vorbesc, căci aproape toate cv-urile mele nu au avut norocul de a fi vizualizate de către cei la care am aplicat.
M-am lămurit eu cum e cu eJobs, bestjobs….blowjobs, îmi zic ! Joburile alea sunt puse acolo de dragul de a fi publicate, dar funcţia e ocupată de mult timp de către unii care apelează la PCR ( pile, cunoştinţe şi relaţii ). Închid laptopul şi îmi fac de treabă, simţindu-mă precum răţuşca cea urâtă. Din când în când, mai dau o raită pe lângă laptop. Poate, poate apare ceva. Al naibii ispită !
Ca să vezi : cv-ul dumneavoastră a fost vizualizat ! Hopa, două mesaje! Era vorba despre două joburi faine, unul de reprezentant medical, unde trebuia să promovezi şi să vinzi nişte produse/medicamente, altul de project manager la o companie din UK. Îmi frecam mâinile a pagubă. Eram convins că nu se va mai întâmpla nimic de-acum încolo, în sensul de a apela cineva la serviciile mele. Vorba aia, am stat în sistemul bugetar 10 ani de zile, timp în care unii ar crede că m-am plafonat. Ca să fiu sincer, poate ca m-am plafonat, dar foarte puţin. Îmi place să cred că am aceeaşi mentalitate pe care o aveam în urmă cu 10 ani, când m-am angajat.
Au trecut două zile de când cv-ul meu a fost vizualizat de către cele două companii, dar nu am primit niciun feedback. E clar, mi-am spus, nu am nicio şansă. A mai trecut o zi, după care am primit un mail prin care eram informat că sunt selectat pentru a participa la un interviu online. După încă două zile am fost informat că eu şi încă trei persoane am trecut de această probă şi că urmează să facem un training. Sunt angajatul companiei pe postul de project manager în UK !!!
Nici nu ştiam cum să mă bucur, tremuram de bucurie dar nu schiţam niciun gest, parcă. Păi ce să mai zici atunci când te gândeşti că, în urmă cu o săptămână, totul era de un gri cenuşiu, iar de săptămâna viitoare te vei muta definitiv în UK, unde vei câştiga lunar suma de 8400 de euro şi vei avea şi o primă de instalare de vreo 10.000 de euro ?
Azi de dimineaţă am trimis mailul de confirmare pentru participarea la training şi pentru intrarea în posesie a biletelor de avion, după care m-a trezit ceasul . Era timpul să merg la serviciu. Prea tare visul, prea mare dezamăgirea. Azi nu se poate discuta cu mine, da?
Cum a fost la #winetweetmeet Focşani
Prima întâlnire a twitteriştilor vrânceni s-a vrut a fi o întâlnire care să pregătească terenul pentru ceea ce va fi ediţia a doua a întâlnirii celor care formează blogosfera vrânceană. Au participat toţi cei înscrişi în listă, ba chiar au fost şi alte câteva persoane pe care am avut plăcerea să le urăm bun venit în grupul nostru.
Nu au fost stabilite nişte teme, aşa că acolo am vorbit despre tot ceea ce se poate, de la cocalari până la academicieni, de la ziare online până la fenomenul social media, despre twitter şi cum ar trebui să ne folosim corect de el, dar şi puţin despre unele proiecte pe care vrem să le promovăm în blogosferă.
Păcat că nu a venit şi alibus, specialistul nostru în vinuri! Mai toţi am considerat că Tuborg şi Carlsberg sunt cele mai bune soiuri şi nimeni nu a vrut să desfacă singura sticlă de vin de pe masă, un Pinot Noir, adus în grabă de acasă.
Întâlnirea noastră s-a terminat cu o plimbare în parc, unde ne-am putut înţelege fără a fi distorsionaţi de muzică. Avem în plan unele proiecte interesante pe care sper să le dăm şi mai mult contur şi să le punem în practică imediat după cea de-a doua întâlnire a noastră.
Soveja-Lepşa, drum strategic
Filed under: Fucktard, Romania, Vrancea, bani, loc de dat cu capul, mizerii, turism
Nu am idee câţi dintre voi ştiţi sau aţi fost pe drumul care leagă Soveja de Lepşa. De ani buni, drumul este închis circulaţiei publice. Arată jalnic, mai ales după inundaţiile şi alunecările de teren din anul 2005. Cu un ATV ai toate şansele să te declari mulţumit de traseu. Offroad curat.
Este un drum care îţi încântă privirea şi sufletul la orice oră l-ai parcurge. Mă refer strict la peisaje, la natură. Ştiam că acel drum se afla în top 5 al priorităţilor CJ Vrancea în investiţii şi dezvoltare turistică al judeţului. Dar, cum toate lucrurile merg atât de bine în România, proiectul nu a mai fost finanţat, aşa că drumul a rămas închis. Şi va mai rămâne aşa cel puţin 4 ani de-acum încolo.
De ce zic că e drum strategic? Simplu. Am fost la Soveja într-o frumoasă după-amiază. Anul 2010, primăvara. Pe drumul dintre Panciu şi Soveja am numărat 7 maşini pline cu lemne. Două tiruri şi cinci camioane din alea tip vechi, Roman parcă le zice. Transportau băieţii lemne într-o veselie. Ştiam că o parte dintre ele provin din pădurea care se află în continuarea Poienii Punga. Mergeţi acolo şi vă veţi speria.
Dar nu ştiam de unde provine şi cealaltă parte, căci erau prea multe. Prea multe pentru că cel puţin o dată la două zile vedem cam aceleaşi maşini care transportă lemnele dinspre Soveja. Unde se duc, bănuim cu toţii. Ei bine, restul lemnelor provin din frumoasa pădure care taie drumul dintre Soveja şi Lepşa. Păi de ce să nu se taie în draci copacii dacă lumea nu prea circulă pe drumul ăla ? Că tot nu îi vede nimeni, nu ? E drum strategic ? Este ! Îmi pare rău că nu am luat camera foto sau cea video, că ar fi ieşit cu siguranţă ceva strong pentru opinia publică, aia care mai există şi e independentă.
La întoarcere am mai depăşit trei maşini pline cu lemne care părăseau încrezător fosta mare staţiune Soveja. Şi ne mai întrebăm de unde vin inundaţiile, ploile torenţiale, alunecările de teren sau fenomenele meteo care nu prea erau prezente în România!
Păi dacă şmecherii cu bani rad toţi copacii şi ne lasă-n curul gol … ! Sau continuăm să fim naivi şi să credem că se taie doar copacii marcaţi ?
Fii si tu fan Herbalife!
Twitter
-
Statistici